Defamation liability and reduced damages upheld after press campaign bad faith finding; cassation appeals rejected.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 teza I C. proc. civ., care dispun în sensul că "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins", constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 09 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L., D., E., F., G. şi H., să se constate încălcarea de către pârâţi a dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la propria imagine, reputaţie şi onoare prin existenţa unul conflict de interese în ceea ce îl priveşte pe pârâtul D., publicaţiile "Cluj 100 %", "www.x.ro" şi postul de televiziune "NCN" deţinute de firmele la care D. este acţionar şi/sau administrator, conflict realizat prin emisiunea şi articolele prin care s-a cerut demisia reclamantului A. şi publicarea cu rea-credinţă a unor informaţii neadevărate, defăimătoare la adresa reclamanţilor; obligarea pârâţilor să nu mai publice opinii ori informaţii neadevărate care să aducă atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii reclamanţilor, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de câte 250.000 de RON, către fiecare dintre reclamanţi.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. şi următoarele, art. 58, art. 72, art. 73, art. 253, art. 1339, art. 1337 şi art. 1349 din C. civ., art. 10 şi art. 21 din H.G. nr. 25/1994, art. 30 şi art. 31 din Constituţie.

La data de 11 august 2017, pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 02 noiembrie 2017, reclamanţii au formulat o cerere de modificare a acţiunii, prin care au solicitat introducerea în cauză a pârâtei I. şi obligarea acesteia să nu permită pârâţilor să publice pe domeniul ziardecluj.ro informaţii neadevărate, defăimătoare şi neverificate la adresa reclamanţilor; de asemenea, reclamanţii au solicitat repunerea în termen pentru formularea cererii modificatoare.

La termenul de judecată din 19 ianuarie 2018, prima instanţă a respins cererea de repunere în termenul pentru modificarea cererii de chemare în judecată şi a constatat că modificarea acţiunii a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 278/11 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., K. şi F. Constantin şi, în consecinţă, a constatat încălcarea de către pârâţi a dreptului la propria imagine, reputaţie şi onoare, prin publicarea cu rea-credinţă a unor informaţii defăimătoare la adresa reclamanţilor.

Au fost obligaţi pârâţii să nu mai publice informaţii neadevărate, care aduc atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii reclamanţilor.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor A. şi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca câte 100.000 RON, cu titlu de daune morale, şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi împotriva pârâtului H. Ioan.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, solicitând schimbarea acesteia, în parte, în sensul admiterii cererii privind constatarea încălcării de către pârâţi a dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la propria imagine, reputaţie şi onoare prin existenţa unui conflict de interese în ceea ce-l priveşte pe pârâtul D., publicaţiile "Cluj 100%" şi "www.x.ro" şi postul de televiziune "NCN" deţinute de firmele pârâte, la care pârâtul D. este acţionar şi/sau administrator şi obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 250.000 RON, în favoarea fiecăruia dintre apelanţi, cu titlu de daune morale.

Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat apel şi pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin şi K., solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

Prin decizia nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, împotriva sentinţei civile nr. 278 din 11 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin şi K. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească, cu titlu de daune morale, 50.000 RON reclamantului A. şi 25.000 RON, reclamantului Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, au declarat recurs reclamanţii A. şi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, precum şi pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin şi K..

Recurenţii-reclamanţi A. şi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca au solicitat modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de intimaţii-apelanţi, admiterea apelului propriu, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 278/11 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, şi obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 250.000 RON în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi, cu titlu de daune morale.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 253 alin. (4), art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 C. civ., în sensul că prejudiciul suferit de către reclamanţi nu a fost reparat integral.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că suma acordată cu titlu de despăgubiri morale trebuie redusă la 25.000 RON faţă de cuantumul de 100.000 RON stabilit de către instanţa de fond, respectiv că trebuie să fie mai mică decât cea acordată reclamantului A..

Raportat la daunele morale acordate reclamantului A. de instanţa de fond, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că se impune diminuarea cuantumului acestora de la 100.000 RON la 50.000 RON.

Totodată, au criticat neacordarea daunelor morale în cuantum de 250.000 RON pentru fiecare reclamant, apreciind că aceasta este suma care acoperă prejudiciul suferit.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea deciziei de a micşora cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor sunt în contradicţie cu principiul reparării integrale a prejudiciului produs printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile aduse onoarei sau demnităţii unei persoane, deşi implică o apreciere subiectivă din partea judecătorului care trebuie să aprecieze asupra intensităţii şi gravităţii atingerii aduse acestora, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, privitoare la gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, gravitatea faptelor prezentate ca fiind săvârşite de reclamantul A., în calitate de director al Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, precum şi întreaga campanie denigratoare dusă împotriva reclamanţilor, justifică cuantumul sumelor solicitate, respectiv 250.000 RON pentru fiecare reclamant.

Prin cererea de recurs formulată, recurenţii-pârâţi B. S.R.L., C. S.R.L., D., J., F. Constantin şi K. au solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte reţinerea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, întrucât, prin raportare atât la prevederile legislaţiei naţionale, cât şi la prevederile legislaţiei internaţionale, fapta pârâţilor nu îndeplineşte cerinţele imperative pentru a putea fi considerată ilicită, aspect care reiese din considerentele deciziei atacate, în care s-a reţinut existenţa unei fapte juridice ilicite în ciuda existenţei unei minime baze factuale, aspect care legitimează faptele pârâţilor.

Recurenţii-pârâţi au solicitat instanţei de recurs să analizeze condiţiile în care poate fi angajată răspunderea civilă în contextul libertăţii de exprimare a presei şi să constate că acestea nu sunt îndeplinite, hotărârea în apel fiind pronunţată, în opinia acestora, cu încălcarea normelor de drept material.

Au susţinut că publicarea articolelor în discuţie este pe deplin justificată de libertatea de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar pentru a se putea aprecia dacă dreptul la liberă exprimare a fost exercitat conform exigenţelor legale atunci când este încălcat dreptul la imagine al altuia, trebuie să se analizeze, cu prioritate, dacă ingerinţa produsă este una legitimă.

Au arătat recurenţii-pârâţi că în mod greşit instanţa de apel a plecat de la premisa că scopul publicării articolelor a fost prestabilit, în sensul obţinerii demisiei reclamantului, respectiv că acest scop a transformat orice faptă ulterioară într-una nelegitimă; aspectele circumstanţiale reţinute de instanţa de apel nu sunt de natură a înlătura de la aplicare jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu ignorarea existenţei unei baze factuale.

Au conchis recurenţii-pârâţi că acordarea de despăgubiri reclamanţilor, în lipsa dovedirii prejudiciului creat, contravine prevederilor legii civile incidente în materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiilor art. 1381 şi urm. C. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâţi, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului; în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii-pârâţi au depus întâmpinare la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 5 februarie 2020, completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii-pârâţi J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. şi F. Constantin, invocată de recurenţii-reclamanţi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca şi A..

A respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca şi A., invocată de recurenţii-pârâţi J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. şi F. Constantin.

A admis, în principiu, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca şi A. şi de recurenţii-pârâţi J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. şi F. Constantin împotriva deciziei civile nr. 17/A din data de 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate şi urmează a fi respinse pentru considerentele ce vor succede:

Cu referire la recursul exercitat de recurenţii-pârâţi, a cărui analiză este prioritară, având în vedere că pune în discuţie îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în vreme ce recursul declarat de recurenţii-reclamanţi priveşte întinderea reparării prejudiciului, Înalta Curte constată că obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că: orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Potrivit art. 252 C. civ.:

"orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenţie are următorul conţinut: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd că: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Plecând de la premisa că noţiunea de viaţă privată este o noţiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conţinut care variază, în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăieşte şi chiar de apartenenţa acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispoziţiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudenţa sa, că viaţa privată are două componente structurale - viaţă privată intimă, raportată la sfera intimă a individului şi viaţă privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi. Aşa fiind, nu există nicio raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităţii profesionale din noţiunea de viaţă privată, în sensul art. 8 al Convenţiei, pentru că, în ultimă instanţă, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, zonă care, fie şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50, invocată şi de recurent).

În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.

Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă) care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei şi c) să fie necesare, într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat. Testul de necesitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, inclusiv ziariştii, în exercitarea libertăţii de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

De asemenea, Curtea Europeană a statuat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat în cauza Sipoş vs. România următoarele:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina vs. România, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina vs. România, pct. 39)".

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate şi să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

În speţă, recurenţii-pârâţi au criticat hotărârea atacată susţinând că este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte reţinerea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, întrucât s-a reţinut existenţa unei fapte juridice ilicite în ciuda existenţei unei minime baze factuale, aspect care legitimează faptele care le sunt imputate.

Au susţinut că publicarea articolelor în discuţie este pe deplin justificată de libertatea de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, iar pentru a se putea aprecia dacă dreptul la liberă exprimare a fost exercitat conform exigenţelor legale atunci când este încălcat dreptul la imagine al altuia, trebuie să se analizeze, cu prioritate, dacă ingerinţa produsă este una legitimă.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, curtea de apel nu le-a negat dreptul de a comunica publicului informaţiile cu privire la activitatea reclamantului A., directorul Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca.

A reţinut, însă, această instanţă că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale trebuie făcută cu bună-credinţă, aceasta fiind o condiţie obligatorie, care trebuie înţeleasă şi prin raportare la imperativul general instituit prin art. 57 din Constituţia României, potrivit căruia cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi, condiţie care în speţă nu este îndeplinită.

Ca situaţie de fapt, s-a reţinut publicarea de către pârâţii persoane fizice într-o perioadă scurtă de timp (25 aprilie 2017 - 08 mai 2017), pe pagina www.x.ro şi în ziarul "Cluj 100%" a unui număr de douăzeci şi unu de articole în care era criticat în mod sever şi foarte agresiv directorul Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, reclamantul A., criticile reflectâdu-se în mod negativ şi asupra imaginii publice a reclamantului Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca.

Articolele de presă, publicate în mod concertat, au acuzat, în principal, lipsa de transparenţă financiară în cadrul clubului şi lipsa rezultatelor sportive.

Înalta Curte constată că, din perspectiva analizată, antrenarea răspunderii civile delictuale nu este o consecinţă a reţinerii interesului manifestat de recurentul-pârât D. pentru ocuparea postului deţinut de recurentul-reclamant A., ci este justificată de împrejurarea că prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor a fost răsturnată, instanţele de fond reţinând că aceştia au declanşat o veritabilă campanie de presă pentru discreditarea publică a reclamantului A..

În plus, s-a reţinut că afirmaţiile recurenţilor-pârâţi nu se bucură de o bază factuală suficientă în condiţiile în care, în urma unui memoriu făcut de recurentul-pârât D. (care coordona o secţie din cadrul clubului sportiv), către Ministerul Educaţiei Naţionale, a fost efectuat un control la Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca, recurentului-pârât menţionat fiindu-i comunicat, cu adresa nr. x/13 aprilie 2017, rezultatul verificărilor efectuate de experţii ministerului, verificări care au condus la concluzia că poziţia echipelor Clubului Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca în cadrul clasamentelor naţionale "nu este un rezultat al managementului slab, ci al contextului în care se desfăşoară activitatea sportivă într-un club sportiv universitar"; s-a constatat că întârzierea în plata recompenselor pentru victoriile sportive ulterioare datei de 17 februarie 2017 a vizat întregul club şi a fost consecinţa calendarului competitional încărcat şi a lipsei unui buget aprobat până la 20 martie 2017.

Prin urmare, controlul realizat de autoritatea legal competentă în domeniu, respectiv Ministerul Educaţiei Naţionale, a condus la concluzia că reclamantului A. nu îi poate fi reproşat un act managerial defectuos.

În contextul particular al relaţiilor profesionale dintre pârâţi, s-a reţinut că, deşi aceste constatări ale Ministerului Educaţiei Naţionale nu împiedicau declanşarea unor investigaţii jurnalistice care, întemeiată pe fapte şi realizată cu bună-credinţă, să combată concluziile controlului realizat de minister, era totuşi necesar ca acţiunile jurnalistice realizate să se bazeze pe o verificare mai atentă a faptelor şi la prudenţă în legătură cu limbajul folosit la adresa reclamantului A., la faptele imputate acestuia şi la caracterizarea activităţii manageriale a acestuia.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză în mod direct persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

Legat de acest aspect, Curtea Europeană a afirmat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi care nu sunt susţinute nici de afirmaţiile părţii vătămate, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În speţă, condiţia bunei-credinţe a recurenţilor-pârâţi nu este îndeplinită, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probatorului administrat, în sensul că prin articolele publicate la adresa reclamantului A. s-a dorit discreditarea acestuia, articolele fiind scrise în cadrul campaniei mediatice defăimătoare, în lipsa unei baze factuale suficiente, termenii utilizaţi depăşind limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii, astfel că recursul declarat de recurenţii-pârâţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca şi A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 253 alin. (4), art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 C. civ., în sensul că prejudiciul suferit de către reclamanţi nu a fost reparat integral, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1385 C. civ., purtând denumirea marginală "întinderea reparaţiei" prevede că: "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei."

Prin criticile formulate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că aceste prevederi legale au fost greşit interpretate şi aplicate în cauză în sensul că prejudiciul pe care l-au suferit nu a fost reparat integral. Însă recurenţii-reclamanţi ignoră împrejurarea că instanţele de fond au constatat existenţa prejudiciului nepatrimonial, reclamanţii fiind nemulţumiţi în realitate de cuantificarea prejudiciului, operaţiune care implică stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor administrate şi se subsumează noţiunii de temeinicie a hotărârii; prin urmare, cuantificarea prejudiciului excede controlului de legalitate specific căii de atac a recursului.

În ceea ce priveşte criteriile obiective pe baza cărora instanţele de judecată sunt chemate să aprecieze asupra prejudiciului, privitoare la gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, Înalta Curte reţine că nu au fost dezvoltate în concret critici care să evidenţieze nelegalitatea deciziei recurate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca şi A. şi de recurenţii-pârâţi J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. şi F. Constantin împotriva deciziei civile nr. 17/A din data de 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi Clubul Sportiv "Universitatea" Cluj-Napoca şi A. şi de recurenţii-pârâţi J., C. S.R.L., B. S.R.L., K., D. şi F. Constantin împotriva deciziei civile nr. 17/A din data de 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2020.