Decizia nr. 825/2020 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2020

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 13.08.2002, sub nr. x/2002, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, şi S.C. JJ. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57 (fost B-dul x nr. 39, fost B-dul x nr. 57), compus din teren în suprafaţă de 862 m.p. şi un corp de casă compus din subsol (cu 24 boxe şi 2 spălătorii), parter (6 spaţii comerciale cu 2 vestibule, 2 holuri, 6 camere, 2 băi, 2 bucătării şi 2 camere de servitori) şi 6 etaje, din care etajele 1-5 cu câte 4 vestibule, 4 holuri, 14 camere, 4 băi, 4 bucătării, 4 cămări şi 4 camere de servitori, iar etajul 6 cu 2 vestibule, un hol, 12 camere, 2 băi şi 3 bucătării.

Au mai solicitat reclamantele să se constate nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: nr. x/15.11.1973, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi EE.; nr. x/09.01.1974, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi X.; nr. x/30.09.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi E., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/28.10.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi V., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/24.10.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi Z., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/25.10.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A.

şi O., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/07.11.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi D., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/26.11.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi CC., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/11.11.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi M., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/10.12.1996 şi actul adiţional nr. x/04.07.2000, încheiate între S.C. JJ. S.A. şi K. şi L., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/20.01.1997, încheiat între S.C. JJ. S.A., H. şi I., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/20.12.1996, încheiat între S.C.

JJ. S.A. şi J., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/03.12.1996 şi actul adiţional nr. x/09.06.2000, încheiate între S.C. JJ. S.A., U. şi T., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/16.12.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi Y., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/20.11.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi HH., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/29.10.1996, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi F., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/06.01.1997, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi N., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/21.11.1996, încheiat între S.C.

JJ. S.A. şi C., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/22.01.1997, încheiat între S.C. JJ. S.A., P. şi Q., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/12.05.1997, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi W., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/14.04.1997, încheiat între S.C. JJ. S.A., AA. şi BB., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/19.05.1997, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi R., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/22.04.1997, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi S., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/14.10.1997, încheiat între S.C.

JJ. S.A. şi DD., cu privire la apartamentul nr. x; nr. x/13.07.1998, încheiat între S.C. JJ. S.A. şi II., cu privire la apartamentul nr. x bis; nr. x/13.10.1998, încheiat între S.C. JJ. S.A., FF. şi GG., cu privire la apartamentul nr. x, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În motivare, reclamanţii au arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în baza Decretului nr. 92/1950 - poziţia 8214 din anexă, deoarece nu exista identitate între proprietari şi numele din lista anexă; persoanele de la care a fost preluat erau exceptate de la naţionalizare, în condiţiile art. II; Decretul era contrar art. 11 şi art. 8 din Constituţia României din 1948. Invocă art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitor la semnificaţia preluării imobilului "cu titlu valabil".

Contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, sunt lovite de nulitate absolută, având un obiect ilicit şi fiind perfectate prin fraudarea legii. În acest sens, contrar actului normativ menţionat, actele juridice vizează apartamente trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, iar părţile contractante cunoşteau sau puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, acest aspect, fiind de rea-credinţă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale art. 480 C. civ.

Au fost depuse întâmpinări de către II., S., KK. (moştenitor de pe urma defunctei R.), Z., LL., M., J., K., L., MM., O., H., I., NN., C., Q., P., DD., N., CC., HH., OO., AA., BB., Y., PP., FF., GG., E., F., U., T., D., QQ., V. şi W., care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil şi ei au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. O parte dintre pârâţi susţine şi principiul validităţii aparenţei în drept.

Prin cerere reconvenţională, S. şi KK. au solicitat instanţei ca, în cazul în care se va constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, să fie despăgubiţi cu suma reprezentând valoarea actuală a apartamentelor, precum şi cu suma reprezentând contravaloarea lucrărilor şi îmbunătăţirilor efectuate, urmând să li se recunoască un drept de retenţie asupra locuinţei, până la achitarea acestor sume.

În cauză, au formulat cerere intitulată "de intervenţie în interes propriu" RR. şi SS., prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, menţionând că au cumpărat, la 18.06.1985, apartamentul nr. x, situat în imobilul ce a făcut obiectul notificării, de la X. şi TT.. Invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, faţă de data întocmirii certificatului de moştenitor de care acestea se prevalează şi susţin valabilitatea preluării imobilului de către Stat, precum şi inexistenţa cauzelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor, respectiv de petenţi.

La 7.11.2002, reclamantele au solicitat să se introducă în cauză, în calitate de pârâţi, LL., MM., QQ., PP., OO., NN. şi KK., precizând, totodată, că au adresat, în termen legal (23.07.1996), Consiliului local al sectorului 2 Bucureşti şi Primăriei Municipiului Bucureşti cereri de restituire a imobilului în litigiu, formulate în temeiul Legii nr. 112/1995. Persoanele menţionate au fost citate în calitate de pârâţi.

La dosar, a fost depusă şi cererea de intervenţie formulată de UU., care a solicitat respingerea acţiunii, pe considerentul că autorul reclamantelor, VV., nu mai deţinea, la data naţionalizării, o parte dintre apartamentele situate în imobil - inclusiv apartamentul nr. x, unde locuieşte - pe care le vânduse lui WW.. Tribunalul a admis, în principiu, cererea de intervenţie accesorie.

La 13.03.2003, reclamantele şi-au precizat acţiunea, în sensul că înţeleg să-şi micşoreze câtimea obiectului cererii introductive - faţă de emiterea dispoziţiei nr. 786 din 29.01.2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care li s-au restituit, în natură, 6 apartamente şi 4 spaţii cu altă destinaţie, precum şi suprafaţa de teren de 397,59 m.p. - şi să solicite constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare indicate în acţiune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi restituirea, în natură, a apartamentelor ce fac obiectul acestor contracte, a spaţiului deţinut de S.C. Imsa S.A., a mansardei imobilului şi a diferenţei de teren, în suprafaţă de 467,41 m.p.

La 18.09.2003, pârâtul S. a învederat instanţei că, în acord cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., înţelege să renunţe la judecarea cererii reconvenţionale.

Pârâţii U. şi T. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu au niciun raport juridic cu reclamantele, apartamentul nr. x, în care locuiesc, aflându-se în proprietatea anterioară a lui XX. şi, ulterior, a lui YY., conform certificatului de moştenitor nr. x/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 494/19.05.2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Împotriva sentinţei au formulat apel, calificat drept recurs de către instanţă, pârâţii NN., C., D., QQ., E., F., H., I., J., K., L., M., N., O., MM., P., Q., KK., S., U. şi T..

Pe parcursul procesului au decedat recurentul pârât N. şi intimata pârâtă CC., fiind introduşi în cauză, în calitate de moştenitori, ZZ. de pe urma recurentului N., conform certificatului de moştenitor nr. x/28.12.2004 emis de B.N.P. AAA., respectiv HH. de pe urma intimatei CC., conform certificatului de legatar nr. x/29.06.2005 emis de B.N. BBB., care avea deja calitate de intimată pârâtă. Referitor la intimatul pârât EE., s-a reţinut că acesta a decedat la 24.03.1997, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1219/29.09.2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004, a fost admis recursul declarat de pârâţii sus-menţionaţi, s-a casat hotărârea primei instanţe şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Imobilul în cauză, compus din 6 etaje, dependinţe, anexe, situat într-o zonă centrală a Municipiului Bucureşti, are o valoare ce depăşeşte cu mult 5 miliarde de RON, prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., care atrage competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a tribunalului.

Curtea a mai apreciat că cererea de revendicare a imobilului este capătul principal al acţiunii reclamanţilor şi urmează ca, făcând aplicarea şi a dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., Tribunalul să judece, în fond, şi cererea privind constatarea nulităţi contractelor de vânzare-cumpărare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2005 (nr. vechi 5162/2005).

Pârâţii U. şi T. au depus note de şedinţă, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. în raport cu Legea nr. 10/2001; excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte cererile referitoare la declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. x, proprietatea acestora, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, determinat de caracterul accesoriu în raport cu acţiunea în revendicare, inadmisibilă, şi de însuşirea de către reclamante a dispoziţiei emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în soluţionarea notificării formulate potrivit legii speciale, rezultată din neatacarea actului. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1687/14.12.2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiate; a respins acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul KK., ca neîntemeiată; în baza art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunţarea pârâtului S. la judecarea cererii reconvenţionale; a admis cererea de intervenţie formulată de SS. şi RR. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul UU.; a luat act că unii dintre pârâţi nu au solicitat cheltuieli de judecată şi a dispus obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată solicitate de pârâţii care au pretins sumele de bani efectuate cu acest titlu şi de intervenientul UU..

În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este întemeiată.

Acţiunea de faţă nu se fundamentează pe Legea nr. 10/2001, ci reprezintă o acţiune în revendicare prin comparare de titluri între persoane fizice, neavând ca obiect restituirea imobilului de către statul român prin unităţile deţinătoare prevăzute în art. 21 alin. (1) din actul normativ menţionat.

Excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, interesul reclamantelor, în sens de folos practic în promovarea acţiunii, rezultând din calitatea pretinsă de aceste părţi, de titulare ale dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, referitor la care au solicitat constatarea nulităţii absolute.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.10.1931 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi prin autorizaţia de construire nr. 19 C/11.06.1932 eliberată de Primăria Sectorului Galben, autoarele reclamantelor, CCC. şi DDD., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57 (fost B-dul x nr. 39, fost B-dul x nr. 57), compus din teren în suprafaţă de 886,76 m.p. şi construcţie (corp de casă), formată din parter şi 4 etaje.

Ulterior, imobilul a intrat în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950 - poziţia 8214 anexă la decret, de la EEE. şi CCC., care figurează cu 33 de apartamente în Bucureşti, str. x şi B-dul x nr. 57.

În condiţiile Legii nr. 4/1973 a fost vândut un apartament lui EE., potrivit contractului nr. x/15.11.1973, iar pârâtului X. i-a fost vândut apartamentul nr. x, potrivit contractului nr. x/9.01.1973, pe care, la rândul său, l-a vândut intervenienţilor Tudor, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1985.

Celelalte apartamente au fost vândute pârâţilor nominalizaţi în acţiune, în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamantele, alături de alte persoane, au formulat, în temeiul actului normativ sus-menţionat, cererile înregistrate sub nr. x/28.07.1996 şi y/29.07.1996, prin care au solicitat, printre altele, restituirea, în natură, a imobilului situat în B-dul x nr. 57, sector 2 (în prezent, B-dul x), însă aceste cereri nu au fost soluţionate nici până în prezent.

Prin dispoziţia nr. x/29.01.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a restituit, în natură, reclamantelor, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57 (fost B-dul x nr. 57), format din construcţie tip A (P+5, P+6) şi teren în suprafaţă de 397,59 m.p. din totalul de 865 m.p. teren aferent construcţiei, mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, şi mai puţin spaţiul deţinut de S.C. Imsa S.A. şi cota aferentă de teren de 6,49 m.p.

În conţinutul aceleiaşi dispoziţii s-a precizat că, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Acţiunea reclamantelor privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este nefondată, întrucât toate apartamentele care formează obiectul actelor juridice respective au fost cumpărate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995; înregistrarea cererilor de restituire în natură, încă nesoluţionate, este nerelevantă faţă de condiţiile de vânzare, legate doar de respectarea termenului prevăzut în art. 14 şi de calitatea de ocupant al imobilului în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.

De altfel, cererea reclamantelor de restituire, în natură, a întregului imobil nu putea fi admisă în baza Legii nr. 112/1995, care prevede o astfel de posibilitate numai pentru apartamentele libere sau cele în care locuiau fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, nu şi pentru cele care erau ocupate de către chiriaşi.

Pe de altă parte, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, îşi producea, pe deplin, efectele titlul de proprietate al statului, titularul necontestat al dreptului de proprietate.

Instanţa a mai reţinut şi buna-credinţă a terţilor subdobânditori, care nu au primit niciun fel de notificări directe sau efectuate prin executor judecătoresc, prin care să li se aducă la cunoştinţă intenţia reclamantelor de a-şi redobândi proprietatea, nu au avut procese anterioare cu acestea şi nici nu li s-a adus la cunoştinţă despre existenţa vreunui proces privind imobilele în cauză.

În acelaşi sens, Tribunalul s-a referit şi la dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 46.3. din H.G. nr. 498/2003.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparentei în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credinţă şi să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului. Aceste condiţii sunt întrunite, în speţă, de către pârâţi.

Referitor la contractul nr. x/09.01.1973 încheiat cu pârâtul X., imobilul a fost înstrăinat în anul 1973, intrând în circuitul civil, iar nu în baza Legii nr. 112/1995, pentru a se pune în discuţie valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului şi în ce măsură bunul putea face obiectul vânzării conform acestei legi.

Distinct de acestea, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, sens în care a fost emisă dispoziţia nr. x/29.01.2003 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, neatacată de reclamante în termenul prevăzut în art. 26 din actul normativ indicat.

De asemenea, şi cererea completatoare de restituire a spaţiului deţinut de S.C. Imsa S.A., a mansardei imobilului şi a diferenţei de teren în suprafaţă de 467,41 m.p. este nefondată, având în vedere ca reclamantele nu au atacat dispoziţia nr. x/29.01.2003 în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Ca efect al respingerii acţiunii principale, instanţa a admis cererea de intervenţie formulată de SS. şi RR. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul UU..

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de KK., reţinând că pârâtul nu a administrat nicio probă din care să rezulte efectuarea diverselor lucrări şi îmbunătăţiri la imobilul în litigiu; în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea pârâtului S. la judecarea cererii reconvenţionale, conform manifestării de voinţă exprese a acestuia de la termenul din 18.09.2003, consemnata în încheierea de şedinţa de la această dată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pe parcursul procesului au decedat intimaţii pârâţi S., W. şi KK., fiind introduşi în cauză, în calitate de moştenitori, FFF. şi GGG. de pe urma defunctului S., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 3/9.01.2008 emis de B.N.P. HHH., III. de pe urma defunctei W., conform certificatului de moştenitor legal nr. 146/11.12.2007 emis de B.N.P. Asociaţi JJJ. şi KKK., LLL. şi MMM. de pe urma defunctului KK., conform certificatului de legatar nr. x/14.01.2008 emis de B.N.P. NNN..

Prin decizia civilă nr. 206 A/20.03.2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamante, cu obligarea acestor părţi la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii pârâţi şi intimatul intervenient UU..

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere, în esenţă, aceleaşi argumente ca şi prima instanţă, reţinând, în plus, că intervenientul UU. ocupă, în calitate de chiriaş, un apartament din imobilul în litigiu, care nu a fost proprietatea autorilor reclamantelor. În acest sens, s-au depus titlurile de proprietate cuprinzând 3 ipoteci pentru împrumuturi luate de la S.C. OOO., societate naţionalizată, statul devenind proprietarul apartamentului faţă de neplata ratelor din împrumuturi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.

Pe parcursul procesului au decedat recurenta reclamantă B. şi intimaţii pârâţi II. şi E., fiind introduşi în cauză, în calitate de moştenitori, PPP. de pe urma defunctei recurente reclamante, conform certificatului de moştenitor nr. x/24.09.2009 emis de B.N.P. QQQ., RRR. de pe urma defunctei II., conform certificatului de moştenitor nr. x/22.09.2009 emis de S.C.N.P. "SSS." şi TTT. de pe urma defunctului E., conform certificatului de moştenitor nr. x/03.04.2009 emis de B.N.P. Asociaţi UUU..

Prin decizia nr. 9786/02.12.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în opinie majoritară, a admis recursul declarat de reclamantele A. şi B.; a casat decizia nr. 206/A/20.03.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi sentinţa nr. 1687/14.12.2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Reclamantele şi-au fundamentat acţiunea, formulată la 13.08.2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atât pe dispoziţiile legii speciale, cât şi pe cele ale dreptului comun, învederând instanţei că au parcurs procedură prealabilă prevăzută prin dispoziţiile acestui act normativ şi au notificat Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la 4.06.2001, fără ca acesta să se conformeze prevederilor art. 23 alin. (1) din Lege, în sensul de a emite, în termenul de 60 de zile, o dispoziţie motivată.

Ca atare, în raport de cele solicitate prin cererea introductivă şi precizările ulterioare, cadrul procesual nu putea fi circumscris decât dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantelor nu putea fi soluţionat decât în limitele acestei reglementări, instanţa fondului calificând greşit acţiunea ca fiind una în revendicare, prin comparare de titluri, cu motivarea că, în speţă, nu se verifică niciuna dintre ipotezele solicitării imobilului, de la statul român, prin vreuna dintre unităţile deţinătoare.

Or, în condiţiile în care, notificării formulate la 4.06.2001 nu i s-a răspuns, conform legii, prin dispoziţie motivată, iar la 13.08.2002, când s-a formulat acţiunea, acest act administrativ nu fusese încă emis, demersul judiciar viza - aşa cum s-a arătat, explicit, în acţiune - soluţionarea cererilor formulate pe calea notificării şi avea, ca finalitate, restituirea, în proprietate, a imobilului ce a făcut obiectul acestor solicitări.

Ca atare, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, sub aspectul incidenţei acestora în stabilirea cadrului procesual, nu puteau fi ignorate, în condiţiile în care chiar reclamantele au fost cele care au solicitat aplicarea acestora cazului lor, prin formularea unei notificări vizând restituirea imobilului ce a aparţinut antecesorilor lor, în procedură acestei legi, în care, de altfel, au şi obţinut - pe parcursul soluţionării cauzei - o dispoziţie (nr. 786 din 29.01.2003) de restituire a acelor spaţii din imobil libere ori deţinute cu contract de închiriere, ca şi recunoaştere a dreptului de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru spaţiile ce au fost înstrăinate de către stat terţilor subdobânditori.

Or, odată aleasă calea acestei legi speciale şi derogatorii de la dreptul comun, reclamantele urmau a se supune, în întregime, regimului juridic instituit prin aceasta.

De altfel, chiar în condiţiile în care prima instanţă reţine că obiectul litigiului îl constituie o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri "între două persoane fizice", aceasta îşi fundamentează soluţia şi pe texte din legea specială - a se vedea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 - apreciind că, indiferent de considerentele arătate de către reclamante în acţiune, acestea nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri şi nu beneficiază de restituirea, în natură, a imobilelor.

Această motivare apare ca o statuare asupra legalităţii dispoziţiei nr. 786 din 29.01.2003, emisă ulterior introducerii acţiunii - prin care se reclama tocmai atitudinea culpabilă a Primarului General al Municipiului Bucureşti, de a nu fi emis, în termenul legal, o dispoziţie motivată de soluţionare a notificării - act la care instanţa face trimitere, fără a le pune, însă, în vedere reclamantelor să-şi precizeze poziţia în legătură cu acesta.

Cu prilejul rejudecării, instanţa fondului urmează să reanalizeze cererile formulate prin acţiunea introductivă şi să le circumscrie, exclusiv, cadrului procesual ce urmează a fi stabilit prin aplicarea dispoziţiilor legii speciale care, de la data intrării sale în vigoare - astfel cum s-a reţinut şi prin decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 - înlătură aplicarea dreptului comun, anumite prevederi ale acesteia putând fi înlăturate doar în ipoteza în care contravin Convenţiei şi fără a se aduce atingere drepturilor apărate de C.E.D.O., aparţinând altor persoane.

Tot astfel, în soluţionarea capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a celor 24 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate între S.C. JJ. S.A. şi pârâţii persoane fizice, în intervalul 1973 - 1998, instanţele s-au raportat, exclusiv, la îndeplinirea de către pârâţi a cerinţelor cumulative prevăzute prin dispoziţiile art. 2 şi 14 ale Legii nr. 112/1995, în rejudecare, impunându-se a se examina aspectul - de esenţa litigiului - ce vizează modalitatea în care a fost preluat imobilul de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru a se putea statua judicios asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 şi 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ultimele prevederi legale permiţând înstrăinarea de către stat, exclusiv, a imobilelor preluate cu titlu.

În lămurirea acestui aspect urmează a se examina şi apărările formulate de pârâţi şi intervenientul UU. privind eventualele sarcini ce grevau asupra imobilului, la data preluării de către stat.

Din mai multe acte, depuse în copie, de către Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale rezultă că imobilul în litigiu era grevat cu ipotecă "în prim rang" urmare a 3 împrumuturi contractate de autoarele CCC. şi DDD., în noiembrie 1947, în sumă totală de 2.562.000.000 RON, de la Societatea OOO. Bucureşti, împrumut rămas nerambursat până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950.

Susnumita societate a fost, la rândul, sau naţionalizată prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi transporturi, iar art. 6 al acestui act normativ prevedea că aceste instituţii trec în proprietatea statului, cu fondul de comerţ şi cu toate obligaţiunile contractate, în vederea exploatării lor, astfel că, la nivelul anilor 1950, statul român apare ca fiind creditor pentru cele trei împrumuturi contractate de autoarele reclamantelor.

În legătură cu acest aspect particular al cauzei, urmează a se examina şi incidenţa dispoziţiilor art. 1786 din C. civ., referitoare la obligativitatea reînnoirii inscripţiilor asupra ipotecilor, în termenul de 15 ani şi, respectiv, consecinţele juridice ale nerespectării acestor prevederi, în condiţiile în care, în mai puţin de 3 ani de la data încheierii contractelor de împrumut, imobilul ipotecat fusese scos din proprietatea celor două autoare.

În rejudecare, după casare, cauza a fost înregistrată la 19.05.2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2005.

La 24.06.2010, au formulat cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pârâţii DD., Y., PP., K., L., QQ. şi D..

Prin cererile de chemare în garanţie, pârâţii au solicitat ca, în cazul în care vor cădea în pretenţii, să se dispună, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, obligarea chematului în garanţie la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

La 13.12.2010, pârâta III. a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantelor, să se dispună obligarea chematului în garanţie la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. x, dobândit de autoarea sa, W., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi actualizată.

Pârâtul V. a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului EE., decedat la 24.03.1997, anterior introducerii cererii de chemare în judecată; excepţia lipsei de interes a reclamantelor în privinţa cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.10.1996, determinat de dispoziţia nr. x/2003, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, părţile adverse neputând beneficia de o dublă reparaţie pentru acelaşi bun. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Prin încheierea de la termenul din 20.01.2012, Tribunalul a luat act de renunţarea pârâţilor K. şi L. la judecarea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, iar, prin încheierea de şedinţă din 09.09.2013, a luat act de renunţarea reclamantelor la judecata acţiunii în contradictoriu cu pârâţii X. şi VVV., conform art. 246 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, prin încheierea din 09.09.2013, a apreciat că este inadmisibilă cererea de introducere, în cauză, a altor persoane, respectiv a pârâţilor WWW. şi XXX., formulată de către pârâţi în temeiul art. 57 C. proc. civ., deoarece aceste persoane nu pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantele, iar dispoziţia legală enunţată nu permite introducerea, în proces, a altor pârâţi; cererea este şi tardivă. În consecinţă, pârâţii WWW. şi XXX. nu au calitate procesuală pasivă.

Referitor la cererile de intervenţie formulate de SS. şi RR., a constatat că sunt lipsite de interes şi de obiect, faţă de renunţarea reclamantelor la judecarea cererii în contradictoriu cu pârâtul X., de la care intervenienţii au cumpărat apartamentul în litigiu.

Pe parcursul procesului au decedat şi pârâţii M., OO., O. şi LL., instanţa dispunând introducerea în cauză, în calitate de moştenitori, a lui YYY., conform certificatului de moştenitor legal nr. 11/17.03.2011 emis de B.N.P. ZZZ.; HH., deja parte în dosar, şi OO., conform certificatului de moştenitor nr. x/18.10.2012 emis de B.N.P. AAAA.; MM., deja parte în proces, BBBB. şi CCCC., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 9/28.01.2013 emis de B.N.P.A. DDDD.; Z., deja parte în proces, EEEE. şi FFFF., conform certificatului de moştenitor nr. x/26.10.2012 emis de B.N.P. GGGG..

Prin sentinţa civilă nr. 1730/01.10.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat parţiale.

A admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantele A. şi PPP. (în calitate de moştenitoare ale defunctei B.); a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare indicate în cererea de chemare în judecată; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi i-a obligat pe pârâţii persoane fizice să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, apartamente, cotele indivize din părţile de folosinţă comune şi terenul aferent acestora din imobilul situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 57, ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare anterior menţionate; a luat act de renunţarea reclamantelor la judecata în contradictoriu cu pârâţii X. şi VVV.; a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere în cauză a pârâţilor WWW. şi XXX.; a respins, ca rămase fără obiect şi lipsite de interes, cererile de intervenţie în nume propriu formulate de intervenienţii SS. şi RR.; a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta III. şi, în consecinţă, a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la restituirea, către pârâtă, a preţului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997, respectiv la plata sumelor achitate în perioada 16.04.1997-08.01.2008, actualizate cu indicele de inflaţie, începând de la momentul efectuării fiecărei plăţi până la data plăţii efective; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul UU.; a luat act de renunţarea pârâtului reclamant S. - decedat (prin moştenitorii GGG. şi FFF.) - la judecarea cererii reconvenţionale; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant KK. - decedat (prin moştenitorii LLL. şi MMM.); a obligat pe pârâţii NN., C., TTT., H., I., J., MM., P., Q., T., AA., BB., FF., GG., HH., OO., RRR., UU., U., FFF., GGG., LLL., MMM. şi CCCC. la plata sumei de 1.036 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâţii WWW. şi XXX.; a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de pârâţi şi de intervenientul accesoriu UU..

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.10.1931 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi potrivit autorizaţiei de construire nr. 19 C/11.06.1932 eliberată de Primăria Sectorului Galben, CCC. şi DDD. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57 (fost B-dul x nr. 39, fost B-dul x nr. 57, conform istoricului de adresă poştală de la dosar iniţial), compus din teren în suprafaţă de 886,76 m.p. şi construcţie (corp de casă), formată din parter şi 4 etaje. Dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat a fost intabulat în cartea funciară potrivit procesului-verbal depus în copie la dosarul iniţial.

Imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, sector 2 a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 8214 anexă la Decret, de la EEE. şi CCC., astfel cum rezultă din adresele privind situat juridică a imobilului, comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. JJ. S.A. Astfel, în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziţia 8214, figurează EEE. şi CCC. cu 33 apartamente în Bucureşti, str. x şi B-dul x nr. 57.

În baza Legii nr. 4/1973, au fost înstrăinate două apartamente din imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, astfel: potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.11.1973, a fost vândut lui EE. un apartament din imobil, iar pârâtului X. i-a fost vândut apartamentul nr. x prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.01.1973, apartament pe care acesta din urmă l-a vândut intervenienţilor în nume propriu RR. şi SS., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1985.

Totodată, în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele din imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, au fost perfectate contracte de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâţi.

Analizând, cu prioritate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, invocată de pârâţi, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, prin înscrisurile depuse la dosarul iniţial, precum şi prin cele depuse la filele x din prezentul dosar, s-a făcut dovada calităţii reclamantelor de moştenitoare ale defunctelor CCC. şi DDD. - proprietarele iniţiale ale imobilului, de la care acesta a fost preluat de stat.

Astfel, conform certificatului de moştenitor nr. x/08.07.1996, astfel cum a fost rectificat prin încheierea nr. 6/2013, de pe urma defunctei CCC., decedată la 19.10.1947, au rămas, ca moştenitori, soţul supravieţuitor, VV., precum şi cele două fiice, HHHH. (decedată) şi IIII. (decedată), iar defunctul VV. a fost, la rândul său, moştenit de fiicele acestuia, conform aceluiaşi certificat de moştenitor.

Potrivit certificatului de moştenitor emis de pe urma defunctei IIII. au calitatea de moştenitoare ale acesteia reclamantele B. şi A., acestea din urmă fiind, de asemenea, moştenitoarele defunctei HHHH., conform certificatului de moştenitor nr. x/1997.

Împrejurarea că, potrivit înscrisurilor depuse la filele x din prezentul dosar, defunctul VV. a fost moştenit de sora acestuia, JJJJ. (conform certificatului de moştenitor nr. x/20.11.1964 - fila x din prezentul dosar), iar, de pe urma defunctei DDD., a rămas, ca unică moştenitoare testamentară, KKKK. (conform certificatului de moştenitor nr. x/14.05.1970 - fila x din prezentul dosar) nu poate determina admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, atât timp cât nu s-a făcut dovada anulării certificatelor de moştenitor care atestă calitatea acestora de succesoare ale defunctelor CCC. şi DDD..

În acest sens, toate susţinerile pârâţilor privind caracterul fals al certificatelor de moştenitor depuse la dosar de reclamante sunt lipsite de relevanţă şi nu pot fi avute în vedere, din moment ce Tribunalul nu a fost învestit cu o acţiune în anularea sau în constatarea nulităţii absolute a acestor înscrisuri şi nu s-a dovedit faptul că s-ar fi pronunţat vreo hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens.

Pe de altă parte, principalul capăt de cerere al prezentei acţiuni, astfel cum aceasta a fost precizată de reclamante, este reprezentat de constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la imobilul din Bucureşti, B-dul x nr. 57, între Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. JJ. S.A., şi pârâţii persoane fizice. Or, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic poate fi formulată de orice persoană interesată, iar reclamantele justifică interesul de a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul din Bucureşti, B-dul x nr. 57, a cărui restituire în natură au solicitat-o prin notificarea nr. x/04.06.2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, prezenta acţiune are, ca obiect, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la imobilul din Bucureşti, B-dul x nr. 57, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâţilor persoane fizice la restituirea, în natură, a imobilului. Prin urmare, examinând, totodată, excepţia lipsei de interes, invocată de pârâţi, Tribunalul a constatat că şi aceasta este neîntemeiată, întrucât, prin acţiunea de faţă, se solicită constatarea nulităţii unor acte juridice încheiate cu privire la imobilul pretins a se fi aflat în proprietatea autorilor reclamantelor, imobil a cărui restituire în natură a fost solicitată de reclamante şi potrivit legii speciale în materie, prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Sunt, de asemenea, neîntemeiate alegaţiile pârâţilor (invocate atât în argumentarea excepţiei lipsei de interes, cât şi în susţinerea excepţiilor inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat parţiale), în sensul că reclamantele şi-ar fi însuşit soluţia dată prin dispoziţia Primarului General şi nu ar mai avea deschisă nicio cale procedurală pentru restituirea, în natură, a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Prin dispoziţia nr. x/29.01.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001, ulterior introducerii prezentei acţiuni, s-au propus măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar contestaţia formulată de reclamante împotriva dispoziţiei menţionate a vizat numai restituirea, în natură, a spaţiilor închiriate şi a boxelor nevândute în baza Legii nr. 112/1995.

Contestaţia formulată de reclamante împotriva dispoziţiei nr. 786/29.01.2003 a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 791/25.05.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă, dispunându-se restituirea, în natură, către reclamantele din cauza de faţă a 14 boxe, 2 spaţii locative de la parter, a spaţiilor libere de la mansardă şi a spaţiului comercial deţinut de S.C. Imsa S.A., situat la parterul imobilului.

Ca urmare a soluţionării irevocabile a contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. 786/29.01.2003, reclamantele şi-au precizat prezenta acţiune, prin micşorarea obiectului cererii, în sensul că nu mai solicită restituirea, în natură, a spaţiilor ce le-au fost retrocedate potrivit sentinţei civile nr. 791/25.05.2007. Aşadar, este neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat parţiale, atât timp cât obiectul cererii de faţă, astfel cum a fost precizat, vizează, exclusiv, retrocedarea apartamentelor, a cotelor indivize din părţile de folosinţă comune şi a terenului aferent acestora din imobilul situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 57, ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, fără a se mai solicita restituirea acelor spaţii cu privire la care s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 791/25.05.2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Prin urmare, nu există identitate de părţi, obiect şi cauză între acţiunea de faţă şi litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007

Sunt nefondate argumentele pârâţilor, în sensul că, atâta vreme cât reclamantele nu au contestat dispoziţia prin care, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, s-a stabilit restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent, acestea nu ar mai justifica un interes legitim în anularea contractelor de vânzare-cumpărare, iar acţiunea de faţă ar fi inadmisibilă. Dimpotrivă, din moment ce, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu se restituie, în natură, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, reclamantelor nu li se poate imputa neatacarea dispoziţiei emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti cu privire la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute de stat către pârâţii persoane fizice, cu atât mai mult cu cât, la data emiterii dispoziţiei, se afla deja pe rol prezentul litigiu, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se constată că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, în primul rând, trebuie avut în vedere faptul că, după cum s-a statuat prin decizia de casare, Tribunalul nu a fost învestit cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, ci reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995. Aşadar, prin cererea de faţă nu se solicită ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, să se acorde preferinţă titlului autorilor reclamantelor, ci se invocă inexistenţa unui titlu de proprietate valabil al pârâţilor persoane fizice.

Astfel cum s-a stabilit, cu efect obligatoriu, prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, instanţa de fond a calificat greşit acţiunea ca fiind una în revendicare, prin comparare de titluri, instanţa supremă dispunând în sensul că, în rejudecare, acţiunea urmează a fi analizată nu numai conform dreptului comun, ci şi potrivit dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.

În al doilea rând, nefiind în prezenţa unei acţiuni în revendicare îndreptate împotriva unei unităţi deţinătoare (care, potrivit Legii nr. 10/2001, ar fi fost în măsură să dispună restituirea în natură a imobilului), ci împotriva persoanelor fizice care au dobândit apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii promovate de reclamante, din moment ce, potrivit legii speciale, nu era posibilă restituirea în natură a acestor apartamente. Aşadar, atât timp cât, prin urmarea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantele nu ar fi putut obţine restituirea, în natură, a apartamentelor ce fac obiectul acţiunii de faţă, este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâţi.

În consecinţă, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat parţiale.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a avut în vedere indicaţiile obligatorii din decizia de casare, în sensul analizării cu prioritate a modalităţii în care a fost preluat imobilul de către stat (cu sau fără titlu valabil), pentru a se putea statua asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (abrogat prin Legea nr. 1/2009, ulterior pronunţării deciziei din recurs) şi, respectiv, art. 1 şi 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

Examinând valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, se constată că, potrivit alin. (1) al acestui articol, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor.

În speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, anexa de Bucureşti, poziţia 8214, decret care contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia din anul 1948, prevederi constituţionale care recunoşteau şi garantau dreptul de proprietate particulară, fiind expres şi limitativ menţionate excepţiile de le la principiul garantării dreptului de proprietate privată, în acest sens fiind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce se putea face în baza legii şi numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

De asemenea, prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau şi dispoziţiilor legale de la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv dispoziţiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevedea, la art. 17, că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

Prin urmare, se constată că statul nu a avut titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, atât timp cât Decretul nr. 92/1950 contravenea atât Constituţiei din 1948, cât şi dispoziţiilor legale şi tratatelor internaţionale de la acea dată. În această situaţie, nu se mai impune analizarea împrejurării dacă autoarele reclamantelor, DDD. şi CCC., erau sau nu exceptate de la naţionalizare, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acestora în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, Tribunalul a constatat că, întemeindu-se pe titlul de proprietate al statului asupra imobilului în discuţie, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său S.C. JJ. S.A., a înstrăinat pârâţilor chiriaşi 24 de apartamente din imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, în temeiul actului normativ enunţat.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la momentul introducerii prezentei acţiuni), actele juridice de înstrăinare privind imobilele trecute în proprietatea statului sunt valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar, potrivit art. 46 alin. (2) din aceeaşi lege, actele juridice în discuţie având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Prin urmare, Tribunalul a analizat atât respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către pârâţi, cât şi buna-credinţă a părţilor contractante.

Potrivit art. 1 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, foştii proprietari ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare şi cu titlu în proprietatea statului, sau, după caz, moştenitorii lor aveau dreptul de a solicita restituirea, în natură, a imobilelor respective sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (27.02.1996), iar, potrivit art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege, după expirarea acestui termen, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituiau în natură puteau opta pentru cumpărarea acestora.

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor dispoziţii legale, rezultă că, în cazul formulării unei cereri de restituire, în natură, a imobilului, chiriaşii puteau cumpăra apartamentele în care locuiau numai după soluţionarea cererii respective, prin respingerea acesteia, în caz contrar, solicitarea fostului proprietar fiind lipsită de efectul reparatoriu pe care legea îl recunoştea în mod expres.

În speţă, reclamantele au formulat, în termenul legal, cereri de restituire, în natură, a imobilului din Bucureşti, B-dul x nr. 57, cereri care au fost înregistrate sub nr. x/28.07.1996 şi nr. y/29.07.1996 şi nu au fost soluţionate nici până în prezent, astfel cum se atestă prin adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti .

Tribunalul a constatat că vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său S.C. JJ. S.A., a vândut imobilul prin fraudarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, cu rea-credinţă.

Pentru a verifica dacă imobilul putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995, atât vânzătorul, cât şi mandatarul său, puteau să verifice dacă naţionalizarea s-a făcut în mod corect, prin analizarea situaţiei juridice a imobilului şi a cererilor de restituire, şi să aprecieze dacă imobilul putea face obiectul Legii nr. 112/1995, respectând, astfel, dispoziţiile art. 1 şi 4 din H.G. nr. 20/1996.

În speţa dedusă judecăţii, cumpărătorii nu au aşteptat să vadă dacă se restituie imobilul reclamantelor, care formulaseră cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, situaţie pe care ar fi putut-o afla cu uşurinţă de la vânzător, care fusese înştiinţat să nu vândă prin depunerea cererilor de restituire la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a sectorului 2, cereri înregistrate oficial sub nr. x/28.07.1996 şi nr. y/29.07.1996, astfel încât cumpărătorii şi-au asumat riscul de a cumpăra imobilul de la un neproprietar.

Împrejurarea că reclamantele nu au adresat pârâţilor notificări cu privire la formularea cererilor de restituire, în natură, a imobilului nu prezintă relevanţă juridică, întrucât Legea nr. 112/1995 nu impunea o astfel de obligaţie.

Faţă de aceste considerente, Tribunalul a constatat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât, până la soluţionarea cererilor de restituire, în natură, a imobilului, nu se putea proceda, în mod legal, la acte de înstrăinare către chiriaşi.

Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a contractelor respective, deoarece vânzarea-cumpărarea a fost realizată cu încălcarea unor norme ce protejează interesul general, or, este neîndoielnic că Legea nr. 112/1995 a urmărit ocrotirea unui astfel de interes, prin stabilirea de măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură, pentru cei deposedaţi de imobilele proprietatea lor în timpul regimului comunist.

Susţinerile pârâţilor persoane fizice, în sensul că au fost de bună-credinţă la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât, la data respectivă, statul era proprietar şi nu fuseseră notificaţi de reclamante, neexistând vreun litigiu pe rol, nu pot fi primite, întrucât cumpărătorul are obligaţia de a depune minime diligenţe la achiziţionarea unui imobil, cu privire la situaţia juridică a acestuia, care se putea afla de la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 2 Bucureşti.

Sunt lipsite de relevanţă juridică menţiunile făcute pe verso-ul cererilor de cumpărare ale pârâţilor, în sensul că, la data respectivă, imobilul a cărui cumpărare se solicita de către chiriaşi nu era în litigiu, atât timp cât exista menţiunea expresă în sensul că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 8214, iar cererile de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 nu fuseseră, încă, soluţionate. Aşadar, pârâţii nu se pot apăra prin invocarea bunei-credinţe din acest punct de vedere, obligaţia acestora de a depune diligenţe pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului nefiind înlăturată.

De asemenea, dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare sunt valabile în cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă, trebuie coroborate cu prevederile art. 46 alin. (1) din acelaşi act normativ, care statuează, cu valoare de principiu, că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi (deci, inclusiv imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării) sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Per a contrario, în cazul în care actul de înstrăinare a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sale, cum este şi situaţia din speţa dedusă judecăţii, înstrăinarea este şi rămâne lovită de nulitate, indiferent de buna sau reaua credinţă a dobânditorilor.

Excepţia reglementată prin teza a II-a a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent, art. 45 alin. (2) consacră legislativ principiul error communis facit jus, însă principiul aparenţei în drept este aplicabil doar dacă ambele părţi au convingerea că încheie un act valabil, respectiv dacă ambele părţi sunt de bună-credinţă, în sensul că vânzătorul ştie că este adevăratul proprietar, iar cumpărătorul are credinţă că achiziţionează bunul de la adevăratul proprietar; această situaţie nu este îndeplinită în cazul de faţă, deoarece Primăria Municipiului Bucureşti a cunoscut că reclamantele revendică imobilul, iar mandatarul său, S.C. JJ. S.A., nu trebuia să vândă până la lămurirea situaţiei juridice a imobilului, acesta înstrăinând imobilul cu rea-credinţă şi cu ignorarea cererilor înregistrate sub nr. x/28.07.1996 şi nr. y/29.07.1996.

De asemenea, S.C. JJ. S.A. nu a aşteptat să se soluţioneze cererile reclamantelor de restituire şi nu a solicitat avizul Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995, obligatoriu pentru înstrăinarea unui imobil.

Aşadar, atât timp cât reclamantele depuseseră cereri de restituire în baza Legii nr. 112/1995, vânzătorul nu mai putea să procedeze la înstrăinarea imobilului până la soluţionarea cererilor de restituire în natură formulate de reclamante, prin pronunţarea unei hotărâri conform art. 17 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul fiind, în mod evident, de rea-credinţă.

Acest fapt rezultă şi din împrejurarea că vânzătorul nu a respectat Hotărârea nr. 117/23.10.1996 (anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare), prin care Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 a decis întocmirea actelor de vânzare-cumpărare numai după clarificarea situaţiei juridice a imobilelor.

Faptul că reclamantele aveau sau nu dreptul la restituirea, în natură, a imobilului, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, nu prezintă importanţă, deoarece prevederile art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege se interpretează în sensul că, prin sintagma "apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora", legiuitorul s-a referit la imobilele cu privire la care, prin hotărâre emisă în condiţiile art. 17 din actul normativ menţionat, s-a stabilit că apartamentul nu se poate restitui în natură, ceea ce presupune soluţionarea cererii de restituire şi numai ulterior, după emiterea hotărârii menţionate, era permisă vânzarea către chiriaşi.

Examinând apărările formulate de pârâţi şi de intervenientul UU., privind sarcinile ce grevau asupra imobilului, la data preluării acestuia de către stat, se constată că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, imobilul în litigiu era grevat de o ipotecă "în prim rang", ca urmare a 3 împrumuturi contractate de autoarele reclamantelor, CCC. şi DDD., în noiembrie 1947, în sumă totală de 2.562.000.000 RON, de la Societatea OOO. Bucureşti, împrumut rămas nerambursat până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950.

În urma naţionalizării Societăţii OOO. Bucureşti prin Legea nr. 119/1948, potrivit dispoziţiilor art. 6 din acest act normativ, aceasta a trecut în proprietatea statului, cu fondul de comerţ şi cu toate obligaţiunile contractate, în vederea exploatării lor. Aşadar, la momentul naţionalizării imobilului prin Decretul nr. 92/1950, statul român avea calitatea de creditor al celor 3 împrumuturi contractate de autoarele reclamantelor.

Cu toate că reclamantele nu au depus la dosar dovada restituirii împrumuturilor, acest aspect nu prezintă relevanţă din punctul de vedere al modalităţii de preluare a imobilului de către stat. Astfel, dispoziţiile art. 1786 C. civ. reglementează obligativitatea reînnoirii inscripţiilor asupra ipotecilor în termen de 15 ani, nerespectarea acestor prevederi determinând încetarea efectului lor. În cauza de faţă, nu există dovada înscrierii ipotecii în cartea funciară în intervalul de timp de 3 ani scurs de la data încheierii contractelor de împrumut până la momentul la care imobilul ipotecat a trecut în proprietatea statului. Pe de altă parte, ulterior naţionalizării imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, statul a întrunit dubla calitate de proprietar al imobilului şi creditor ipotecar, astfel încât, pentru recuperarea creanţei, trebuiau urmate alte modalităţi de executare silită prevăzute de lege.

Nu în ultimul rând, nerestituirea împrumutului de către autoarele reclamantelor nu poate determina valabilitatea preluării imobilului de către stat, care se analizează prin raportare la momentul la care a avut loc preluarea bunului, respectiv la nivelul anului 1950, când niciunul dintre împrumuturi nu era scadent, în condiţiile în care sumele împrumutate de autoarele reclamantelor urmau a fi restituite, potrivit dispoziţiilor contractuale, în termen de 20 de ani.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între P.M.B., prin mandatar S.C. JJ. S.A., în calitate de vânzător, şi pârâţii persoane fizice, în calitate de cumpărători.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pârâţii persoane fizice ocupă, fără titlu, apartamentele ce fac obiectul acestor contracte, prima instanţă dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâţilor persoane fizice să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie, apartamentele, cotele indivize din părţile de folosinţă comune şi terenul aferent din imobilul situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 57, deţinute de aceştia.

Având în vedere manifestarea expresă de voinţă a reclamantelor, astfel cum s-a reţinut prin încheierea de la termenul din 09.09.2013, în temeiul art. 246 C. proc. civ., Tribunalul a luat act de renunţarea reclamantelor la judecata în contradictoriu cu pârâţii X. şi VVV. şi, în consecinţă, au fost respinse, ca rămase fără obiect şi lipsite de interes, cererile de intervenţie în nume propriu formulate de intervenienţii SS. şi RR..

De asemenea, faţă de considerentele încheierii de la acelaşi termen, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de introducere, în cauză, a pârâţilor WWW. şi XXX., formulată de o parte dintre pârâţi şi de intervenientul UU..

Analizând cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâta III., Tribunalul a constatat că pârâta este unica moştenitoare a defunctei W., decedată la 01.11.2007 (potrivit certificatului de moştenitor nr. x/11.12.2007), aceasta din urmă dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 57, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997, contract a cărui nulitate absolută a fost constatată prin prezenta sentinţă.

Raportat la considerentele expuse anterior, privind reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prima instanţă a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 (anterior datei la care a fost formulată cererea de chemare în garanţie - 13.12.2010), pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentului către pârâta III..

Astfel, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor titularii contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, spre deosebire de chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Aceştia din urmă sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, iar pârâta III. se încadrează în această categorie.

În acest sens, prin prezenta hotărâre s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.1997, reţinându-se nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi reaua-credinţă a chiriaşului cumpărător.

Faţă de aceste argumente, cererea de chemare în garanţie a fost admisă în parte, fiind obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la restituirea către pârâta III. a preţului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, respectiv, la plata sumelor achitate în perioada 16.04.1997-08.01.2008, actualizate cu indicele de inflaţie, începând de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi până la data plăţii efective.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul UU., având în vedere, pe de o parte, soluţia de admitere a acţiunii formulate de reclamante, iar, pe de altă parte, faţă de calitatea intervenientului de chiriaş în spaţiul din imobil care a fost restituit, în natură, reclamantelor prin procedură administrativă reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, apartamentul ocupat de intervenient nefăcând obiectul prezentei acţiuni.

Având în vedere manifestarea expresă de voinţă a pârâtului reclamant S., astfel cum s-a reţinut prin încheierea de la termenul din 18.09.2003, în temeiul art. 246 C. proc. civ., instanţa a luat act de renunţarea acestei părţi, în prezent, decedate, prin moştenitorii GGG. şi FFF., la judecarea cererii reconvenţionale.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant KK. - decedat (prin moştenitorii LLL. şi MMM., conform certificatului de moştenitor depus la dosarul de apel) - dosar iniţial, se observă faptul că, prin intermediul acestei cereri, s-a solicitat obligarea reclamantelor la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri efectuate la apartamentul nr. x, ocupat de pârât, precum şi la plata valorii de piaţă a imobilului, cu acordarea unui drept de retenţie până la achitarea sumelor solicitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data formulării cererii reconvenţionale - 18.09.2002), în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile revine statului sau unităţii deţinătoare. Or, atât timp cât s-a constatat, prin prezenta hotărâre, preluarea imobilului de către stat fără titlu, este neîntemeiată cererea pârâtului reclamant de obligare a reclamantelor la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri efectuate la apartament. În plus, efectuarea acestor îmbunătăţiri şi contravaloarea acestora nu au fost dovedite de pârâtul reclamant, iar expertiza tehnică specialitatea construcţii efectuată în cauză nu a avut ca obiectiv identificarea şi stabilirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la apartamentul nr. x.

Referitor la solicitarea pârâtului reclamant de obligare a reclamantelor la plata preţului actual al imobilului, se constată că aceasta este neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, anterior menţionate, potrivit cărora obligaţia de plată a preţului actualizat, respectiv a preţului de piaţă, revine Ministerului Finanţelor Publice. Or, având în vedere că nici pârâtul reclamant KK. şi nici moştenitorii acestuia nu au formulat, în cauză, cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cererea reconvenţională a fost respinsă ca neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., faţă de soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de introducere, în cauză, a pârâţilor WWW. şi XXX., au fost obligaţi titularii acestei cereri la plata sumei de 1.036 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către primii, reprezentând contravaloarea fotocopiilor efectuate la sediul Tribunalului Bucureşti de pe actele din dosar, sumă achitată potrivit bonului şi facturii fiscale din x/2011.

Faţă de admiterea acţiunii formulate de reclamante, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de pârâţii căzuţi în pretenţii şi de intervenientul UU..

La 17.09.2014, pârâţii D. şi QQ., Y. şi PP., DD. au formulat cerere de completare a sentinţei nr. 1730/01.10.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 2812 C. proc. civ., cu privire la soluţia ce urmează a fi dată cererii de chemare în garanţie formulată de aceştia în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.

Pe parcursul procesului au decedat reclamanta A. şi pârâtul P., fiind introduşi în cauză, în calitate de moştenitori, LLLL. şi MMMM., conform certificatului de moştenitor nr. x/19.12.2013 emis de S.P.N. "NNNN.", respectiv Q., deja parte în proces, şi OOOO., conform certificatului de moştenitor nr. x/23.05.2014 emis de S.P.N. "UUU.".

Prin sentinţa civilă nr. 271/29.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a admis cererea de completare a sentinţei nr. 1730/01.10.2013, formulată de pârâţii D., QQ., PP., Y. şi DD., în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, a fost completată sentinţa menţionată, în sensul că s-au admis, în parte, cererile de chemare în garanţie şi s-a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea către pârâţi a preţului achitat conform contractelor de vânzare-cumpărare, actualizat cu indicele de inflaţie, începând de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a preţului.

În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că cei cinci pârâţi au învestit instanţa cu cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cu privire la restituirea preţului de piaţă achitat pentru apartamentele ce fac obiectul cererii principale, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra acestor cereri incidentale.

În condiţiile în care a fost admisă cererea principală, se impune analizarea cererilor de chemare în garanţie în aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâţii au solicitat obligarea chematului în garanţie la plata preţului plătit potrivit documentelor aflate la dosar, invocând cele două texte legale indicate mai sus. Toate considerentele care au stat la baza admiterii cererii de chemare în garanţie formulate de III. sunt valabile şi cu privire la cererile formulate de pârâţi, în sensul că, raportat la concluziile sentinţei nr. 1730/01.10.2013, privind reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru restituirea preţului de piaţă al apartamentelor.

Faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor titularii contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, spre deosebire de chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor actului normativ menţionat. Aceştia din urmă sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, iar pârâţii se încadrează în această categorie.

Împotriva sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 au declarat apel pârâţii ZZ., F., GGG., FFF., III., Z., EEEE., FFFF., C., NN., U., T., J., RRR., D., QQ., K., L., PP., Y., DD., MM., BBBB., CCCC., FF., GG., V., Q., OOOO., BB., AA., HH., OO., TTT., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, intervenientul accesoriu UU. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2005 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 271/29.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat apel pârâţii GGG. şi FFF., precum şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin încheierea din 15.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza art. 164 C. proc. civ., s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2005.

Prin încheierea din 06.09.2017, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2016, aflat pe rolul D.N.A., formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât nu s-a depus dovada începerii urmăririi penale în dosarul menţionat.

Prin decizia nr. 865 A/8.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii pârâţi, apelantul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi de apelantul intervenient UU. împotriva sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi apelurile declarate de apelantul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi de apelanţii pârâţi FFF. şi GGG. împotriva sentinţei civile nr. 271/29.02.2016 pronunţate de aceeaşi instanţă.

Analizând apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 de pârâţii cumpărători şi pârâtul vânzător, Curtea a structurat criticile formulate prin cererile distincte de apel de către pârâţi şi intervenientul accesoriu, ce vizează următoarele aspecte: nelegala citare a pârâţilor S.C. Imsa S.A., X., VVV.; neobservarea de către prima instanţă a împrejurării că pârâţii R. şi EE. erau decedaţi la data introducerii cererii de chemare în judecată, neavând capacitate de folosinţă; necercetarea fondului prin raportare la dezbaterea succesiunii persoanelor de la care a fost preluat imobilul; calitatea de creditor a statului la momentul preluării imobilului, raportat la existenţa ipotecii în favoarea societăţii naţionalizate; lipsa dosarului administrativ întocmit în temeiul Legii nr. 10/2001; ignorarea Acordului încheiat între România şi Elveţia, în baza căruia autorii reclamantelor au primit despăgubiri pentru imobil; nerespectarea deciziei de casare; soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active; nulitatea absolută a certificatului de moştenitor; inadvertenţele conţinute de actele de stare civilă ale reclamantelor, cu implicaţii în aprecierea calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului; excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes; modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 791/2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti; modul de preluare a imobilului şi buna-credinţă a cumpărătorilor; eroarea comună invincibilă; nerespectarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi a jurisprudenţei C.E.D.O., privind principiul asigurării stabilităţii circuitului civil; omiterea comparării titlurilor părţilor în contextul în care revendicarea este capătul principal de cerere; lipsa interesului prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001; obligarea la cheltuielile de judecată.

Critica privind nelegala citare a pârâţilor S.C. Imsa S.A., X., VVV. este lipsită de interes, apelanţii pârâţi fiind părţi faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Apelanţii nu pot invoca nelegala citare a altei părţi, întrucât nulitatea ce decurge din aceasta este o nulitate relativă, ce poate fi invocată doar de partea care a fost vizată de nelegalitatea procedurii de citare.

Şi critica privind neobservarea de către prima instanţă a împrejurării că pârâţii R. şi EE. erau decedaţi la data introducerii cererii de chemare în judecată, neavând capacitate de folosinţă, este lipsită de interes, în condiţiile în care hotărârea nu a fost pronunţată în contradictoriu cu aceste persoane sau cu moştenitorii lor. Mai mult, pârâţii justifică un interes în invocarea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului şi nu a altor pârâţi, chiar dacă ne aflăm în prezenţa unei excepţii absolute.

Necercetarea fondului prin raportare la dezbaterea succesiunii persoanelor de la care a fost preluat imobilul de către stat este o altă critică nefondată. Apelanţii pârâţi aduc în discuţie validitatea certificatelor de moştenitor depuse de reclamante în dovedirea calităţii procesuale active, creditând ideea că, la emiterea acestor acte juridice, s-au încălcat normele ce reglementează dezbaterea succesiunii. Totodată, se susţine contradicţia dintre certificatele de moştenitor emise de pe urma defuncţilor VV. şi DDD. în 1996 şi 1997 şi cele emise în 1964 şi 1970, în care figurează, ca moştenitori, KKKK. şi JJJJ.. Această apărare nu poate fi valorificată atâta vreme cât Legea nr. 112/1995 i-a repus pe moştenitori în termenul de acceptare a moştenirii, cererile prevăzute de art. 14 din Lege având semnificaţia acceptării moştenirii la data depunerii, conform art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Cu privire la existenţa ipotecii la data preluării de către stat a imobilului, în respectarea îndrumărilor din decizia de casare, Tribunalul a verificat incidenţa, în cauză, a art. 1786 C. civ., concluzionând, în mod corect, că efectul înscrierii ipotecii încetează dacă înscrierea nu a fost reînnoită în termen de 15 ani de la data înregistrării iniţiale.

Lipsa dosarului administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001 nu este relevantă, faţă de obiectul cererii şi temeiul de drept invocat, dispoziţia emisă de unitatea notificată conform acestui act normativ vizând apartamentele ce nu au făcut obiectul vânzării-cumpărării în baza Legii nr. 112/1995.

Critica vizând lipsa calităţii procesuale active a moştenitorilor numitei Rider IIII., ca urmare a faptului că aceasta a fost despăgubită prin Acordul din 1951, încheiat între România şi Elveţia, este nefondată, în condiţiile în care, prin adresa nr. x din 02.11.2004, Ministerul Afacerilor Externe a comunicat imobilele pentru care s-au acordat despăgubiri, printre acestea nefiind menţionat cel din B-dul x nr. 37 (fost Republicii nr. 57).

Critica privind nerespectarea deciziei de casare este nefondată; apelanţii pârâţi consideră că verificarea valabilităţii titlului statului prin prisma Legii nr. 213/1998, şi nu prin raportare la Legea nr. 112/1995, este contrară îndrumărilor din decizia de casare.

Curtea a reţinut că nevalabilitatea titlului statului - Decretul nr. 92/1950 - era considerată astfel chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, întrucât valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forţă normativă (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi Constituţia din 1948). Aşadar, nevalabilitatea Decretului era evidentă încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale în perioada comunistă şi nu doar după 1998, instanţele de judecată fiind datoare să se raporteze la întreg ansamblul normativ cu incidenţă în speţă, iar nu doar la anumite norme, cum ar fi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Chiar dacă, prin Normele metodologice iniţiale de aplicare a Legii nr. 112/1995 (H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996), s-a specificat, implicit, că Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare a unor bunuri ar fi reprezentat titlu pentru stat, aceste norme au o forţă juridică inferioară legii (în speţă, Legea nr. 112/1995), iar, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei consacrate în materie, prin "titlu" se înţelege actul juridic în virtutea căruia se dobândeşte un drept de proprietate. Aşadar, instanţa trebuia să aprecieze existenţa "titlului" din sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispoziţiile internaţionale şi constituţionale îi impuneau, şi nu în baza unui act normativ inferior ca valoare.

De altfel, legiuitorul a rectificat, în parte, dispoziţiile menţionate, prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat cu respectarea actelor normative incriminate (Decretul nr. 92/1950) - art. 1 din H.G. nr. 11/1997. Această modificare nu este, însă, de natură să înlăture aprecierile anterioare. Ca atare, indiferent de forma iniţială sau modificată a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, valabilitatea Decretului nr. 92/1950 se raporta la acte normative superioare ca forţă juridică, analiză care determină concluzia nevalabilităţii acestui decret. Atât sub imperiul H.G. nr. 20/1996, cât şi sub imperiul H.G. nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci, nu se poate considera că statul a preluat imobilul "cu titlu" (în sensul de titlu valabil).

Chiar dacă este adevărat că Legea nr. 112/1995, prin Normele sale metodologice iniţiale de aplicare, a recunoscut Decretul nr. 92/1950 ca fiind "un titlu", în sensul de titlu valabil pentru stat, iar, ulterior, prin H.G. nr. 11/1997, această recunoaştere a fost nuanţată, totuşi valabilitatea titlului statului nu putea fi raportată decât la normele constituţionale sau internaţionale a căror respectare incumba ţării noastre. Or, această analiză determină, aşa cum s-a enunţat deja, concluzia nevalabilităţii titlului statului. Prin urmare, analiza valabilităţii titlului statului fără referire la Legea nr. 213/1998 (care a intrat în vigoare ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) sau la art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum au solicitat apelanţii, determină aceeaşi concluzie a nevalabilităţii.

Respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost criticată, apelanţii solicitând pe cale de excepţie, direct în apel, constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/1996.

Cu privire la nulitatea absolută a certificatului de moştenitor, invocată de apelanţii NN. şi C., FF. şi GG., MM. şi CCCC., BBBB., V., Q. şi OOOO., TTT., ZZ., F., Curtea a reţinut următoarele:

Frauda la lege, susţinută de apelanţi în cadrul anulării certificatului de moştenitor, nu reprezintă simpla încălcare a prevederilor legale, ci este necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale, precum şi dovada utilizării unui mijloc fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative. Sarcina probei cu privire la existenţa fraudei la lege îi revine celui ce o invocă, care nu se poate baza pe simple afirmaţii, fiind necesar să facă dovada atât a intenţiei de a frauda legea, cât şi a procedeului fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii, aspecte nedovedite în cauză.

Prin urmare, normele juridice invocate în susţinerea nulităţii certificatului de moştenitor sunt norme ce ocrotesc un interes particular, individual, al persoanelor cu vocaţie la moştenire, ce au fost înlăturate de la succesiune şi vătămate în drepturile lor. Deşi calificată de apelanţi ca nulitate absolută, sancţiunea nerespectării normelor de drept civil ce reglementează transmiterea moştenirii este nulitatea relativă, întrucât este ocrotit un interes particular, cel al persoanelor cu vocaţie la moştenire, care au fost vătămate. Lipsa vocaţiei succesorale a persoanelor care sunt cuprinse în certificatul de moştenitor contestat este o cauză de nulitate relativă, pe care apelanţii pârâţi nu au legitimarea procesuală pentru a o putea invoca, astfel că o analiză a validităţii actului juridic pe calea excepţiei nulităţii, invocate în apel, nu este admisibilă.

Mai mult, argumentele apelanţilor privind lipsa calităţii de moştenitor a reclamantelor, determinată de emiterea unui prim certificat de moştenitor în anul 1976, nu pot fi reţinute, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995, care i-a repus pe moştenitori în termenul de acceptare a moştenirii, cererile prevăzute de art. 14 din Lege având semnificaţia acceptării moştenirii la data depunerii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi lipsei de interes, s-a reţinut că situaţia din speţă este reglementată de art. 46 din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii), în scopul respectării principiului restituirii în natură, care este prioritar acordării de despăgubiri. Prin prisma normei juridice menţionate, atât admisibilitatea, cât şi interesul promovării acţiunii sunt justificate.

Prin dispoziţia nr. x/2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea, în natură, a părţilor din imobil ce nu au făcut obiectul vânzării- cumpărării în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentele din această ultimă categorie menţionându-se că se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent după intrarea în vigoare a Normelor metodologice. Introducerea acţiunii prezente în anul 2002, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, a suspendat cursul procedurii administrative de stabilire a despăgubirilor, astfel că nu se poate reţine existenţa dublei reparaţii, atât în natură, cât şi prin echivalent, invocate de apelanţi.

Modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat este, de asemenea, criticat, Curtea reţinând legala respingere a acesteia de către prima instanţă, întrucât obiectul acţiunii soluţionate prin sentinţa nr. 791/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti îl reprezintă contestarea respingerii restituirii, în natură, a spaţiilor ce nu au făcut obiectul vânzării-cumpărării în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce obiectul acţiunii prezente este, tocmai, restituirea, în natură, a apartamentelor vândute în temeiul acestui act normativ.

Criticile ce vizează fondul litigiului au, ca obiect, două aspecte: modul de preluare a imobilului şi buna-credinţă a cumpărătorilor.

În ceea ce priveşte preluarea, Curtea a argumentat deja, în analiza criticii având ca obiect nerespectarea deciziei de casare, nevalabilitatea titlului statului - Decretul nr. 92/1950.

Cu privire la buna-credinţă, s-a reţinut că, în această materie, semnifică credinţa cumpărătorului că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru a se putea încheia actul de vânzare-cumpărare. Astfel, cumpărătorul, dorind să se prevaleze de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, avea, implicit, obligaţia de a face demersurile necesare pentru a se asigura că acest act normativ este aplicabil imobilului pe care intenţiona să-l cumpere, respectiv că imobilul, cel puţin aparent, era preluat de stat cu titlu.

Or, în cauză, dacă pârâţii ar fi făcut demersuri pertinente pentru a se interesa de situaţia juridică a imobilului, ar fi constatat, cu uşurinţă, că titlul statului este mai mult decât discutabil.

Greşita apreciere a probelor în analiza atitudinii subiective a părţilor la momentul contractării este o critică adusă de toţi apelanţii sentinţei atacate, însă aceste critici sunt nefondate.

Pentru a cunoaşte dacă o persoană a acţionat cu bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, este necesar a se avea în vedere toate acţiunile care se referă la prudenţă şi diligenţă, la data încheierii acelui act juridic, implicând informarea asupra situaţiei juridice a imobilului şi asupra posibilităţilor obiective pe care fostul proprietar le putea valorifica pentru retrocedarea imobilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1898 C. civ., buna-credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a putea transmite proprietatea. Dispoziţia legală invocată se referă la uzucapiunea de scurtă durată, dar, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, această dispoziţie legală este aplicabilă şi în alte situaţii când trebuie verificată buna-credinţă a părţilor contractante.

Astfel, doctrina în materie a statuat că buna-credinţă presupune o eroare din partea unei persoane, dar această eroare nu decurge din ignorarea pur subiectivă a celui ce se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparenţă înşelătoare şi suficient de credibilă. Dobânditorul trebuie considerat de rea-credinţă dacă a putut avea şi cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său, iar acest dubiu exclude buna-credinţă, dacă posesorul avea cunoştinţă că un terţ este sau a fost proprietar al imobilului pe care-l preia în posesie.

Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, invocată de apelanţii pârâţi D., QQ., K., L., PP., Y., DD. şi III., subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa, în condiţii ireproşabile, a dreptului celui de la care achiziţionează. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu ar permite apărarea. Or, în condiţiile în care, la data cumpărării apartamentelor, erau înregistrate cererile nr. x/28.07.1996 şi nr. y/29.07.1996, prin care reclamantele au solicitat, printre altele, restituirea, în natură, a imobilului situat în B-dul x nr. 57, sectorul 2 (în prezent, B-dul x), cereri nesoluţionate, iar, pe cererile formulate de către cumpărători, apar menţiunile "Legea 112/1995" sau "Dosar nr. x/1996" sau "Dosar nr. x/1996", menţiuni care au fost făcute urmare a faptului că reclamantele au depus cerere de restituire a imobilului, aşa cum rezultă şi din adresa S.C. JJ. S.A. nr. 4098/23.11.2006, nu se poate spune că pârâţii s-au angajat în cumpărare cu toate precauţiile pe care şi le-ar fi luat orice om rezonabil. Se observă că toate contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate ulterior înregistrării cererilor de restituire, şi anume după 28.07.1996 şi 29.07.1996.

În ceea ce priveşte vânzătorul, statul român, acesta cunoştea circumstanţele în care a fost preluat imobilul, respectiv dacă au fost respectate sau nu dispoziţiile Decretului nr. 92/1950. În perioada comunistă, 1945-1989, bunurile au fost preluate de stat în condiţii notorii de forţă, prin abuz, condiţii care exclud buna-credinţă a vânzătorului.

Până la adoptarea Legii nr. 112/1995 nu exista un temei juridic pentru vânzarea bunurilor imobile preluate de stat în perioada comunistă, iar, după intrarea în vigoare a acestei legi, puteau fi vândute numai bunurile preluate cu titlu.

Verificând Legea nr. 112/1995, se constată că nu a fost definită, în conţinutul său, noţiunea de "preluare cu titlu" şi, în aceste condiţii, cumpărătorului îi revenea obligaţia să verifice condiţiile de preluare a imobilului de către statul român şi dacă preluarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor actului normativ în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, pentru a invoca, cu succes, buna-credinţă. Numai în ipoteza în care dobânditorul nu avea niciun dubiu asupra legalităţii preluării bunului ce urma să formeze obiectul contractului de vânzare-cumpărare, acesta se putea prevala de buna-credinţă.

Nu poate fi primită apărarea apelanţilor referitoare la faptul că buna-credinţă a acestora decurge din interpretarea art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996.

Într-adevăr, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, era în vigoare H.G. nr. 20/1996, care, în art. 1 alin. (2), menţiona că "imobilele cu destinaţie de locuinţă trecute ca atare în proprietatea statului cu titlu sunt acelea care au fost preluate ca locuinţe (...) în baza unei prevederi legale, cum ar fi Decretul nr. 92/1950, etc.". După cum s-a arătat în considerentele mai sus reţinute, Legea nr. 112/1995 nu definea preluarea cu titlu, şi, prin urmare, nu este posibil ca printr-un act normativ cu putere inferioară, cum este H.G. nr. 20/1996, să se adauge la lege. Acest principiu decurge din dispoziţiile art. 92 din Decretul nr. 16/1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative (în vigoare la data emiterii H.G. nr. 20/1996), care prevedeau că modificarea expresă a unor acte normative se face prin acte normative de acelaşi nivel cu actele normative care trebuie modificate, principiu care se regăseşte şi în prezent în art. 69 din Legea nr. 24/2000. Aşadar, faţă de cele mai sus reţinute, rezultă că definirea noţiunii de "preluare cu titlu" putea fi făcută numai printr-o lege şi numai aşa putea fi modificată Legea nr. 112/1995, iar nu printr-un act normativ cu putere inferioară, respectiv H.G. nr. 20/1996. Hotărârile de Guvern sunt acte normative subordonate legilor şi nu pot contraveni acestora, potrivit dispoziţiilor art. 34 din Decretul nr. 16/1976, care prevedea că instrucţiunile, ordinele stabilesc doar măsuri tehnice, organizatorice, detalierea şi concretizarea dispoziţiilor legale superioare şi nu pot adăuga sau completa actul normativ superior, cum tindea H.G. nr. 20/1996.

Potrivit principiului "nimeni nu poate invoca necunoaşterea dispoziţiilor legale", acestea sunt prezumate ca fiind cunoscute de toţi cetăţenii şi, în consecinţă, nu se poate invoca, cu succes, necunoaşterea dispoziţiilor legale referitoare la modalitatea de legiferare în susţinerea bunei-credinţe a cumpărătorului.

Obligaţia de a nu cumpăra apartamentul până la soluţionarea cererii de restituire a imobilului, formulate de reclamante, nu este expres prevăzută de Legea nr. 112/1995, dar ea decurge din concepţia legii, care presupunea, în principal, măsuri reparatorii pentru foştii proprietari, iar, în subsidiar, măsuri de protecţie pentru chiriaşi.

Contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită au fost încheiate înainte de soluţionarea cererii formulate de către reclamante; verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 s-ar fi înscris în cadrul minimelor diligenţe pe care cumpărătorul trebuia să le facă înainte de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna sa credinţă este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecinţa salvării actului de la nulitate.

Critica privind soluţionarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii prioritar acţiunii în revendicare este nefondată. Apelanţii susţin că instanţa avea obligaţia de a proceda la compararea titlurilor de proprietate, acţiunea în revendicare constituind capătul de cerere principal, aşa cum s-a menţionat în hotărârea de stabilire a competenţei.

Curtea a reţinut că, pentru stabilirea capătului de cerere principal, instanţa nu trebuie să analizeze cererile în ordinea formulării lor de către reclamant, ci în funcţie de interdependenţa lor. Astfel, dacă reclamantul a solicitat, mai întâi, revendicarea imobilului, iar, apoi, declararea nulităţii titlului pârâţilor, instanţa nu este ţinută la stabilirea capătului de cerere principal sau accesoriu în ordinea fixată de reclamant, ci de aspectul că modul de rezolvare a celui de-al doilea capăt determină soluţia ce se va pronunţa asupra primului capăt de cerere. Autoritatea de lucru judecat a deciziei de stabilire a competenţei se rezumă la atribuirea competenţei.

Compararea titlurilor presupune ca titlul subdobânditorului (fostul chiriaş, terţ cumpărător, să fie confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii, întemeiate pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorului. Nu aceasta este ipoteza în care se află pârâţii, reţinându-se reaua-credinţă la cumpărare, astfel că titlul lor nu este valid; prin urmare, nu i se poate reproşa primei instanţe că nu a efectuat o analiză din perspectiva deciziei pronunţate în interesul legii nr. 33/2008 şi, pe cale de consecinţă, a jurisprudenţei C.E.D.O.

Critica privind lipsa unei analize a primei instanţe asupra unor inadvertenţe privind iniţiala tatălui din actele de stare civilă depuse de reclamante nu este fondată, atâta vreme cât calitatea de moştenitori a persoanelor de la care s-a preluat imobilul este atestată de certificatul de moştenitor nr. x/1996, act valabil faţă de care verificarea actelor ce au stat la baza constatării acestei calităţi nu era necesară.

Lipsa interesului invocată de apelantul Municipiul Bucureşti nu poate fi primită, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează acţiunea în anularea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, folosul practic fiind dat de posibilitatea restituirii, în natură, a imobilului.

Criticile intervenientului accesoriu UU., referitoare la nerespectarea de către reclamante a obligaţiilor faţă de chiriaşi, prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr. 40/1996, exced cadrului procesual, în condiţiile în care apartamentul pe care îl ocupă cu chirie nu face obiectul cererii de constatare a nulităţii şi, pe cale de consecinţă, a revendicării.

Critica privind omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererilor de chemare în garanţie formulate de pârâţii DD., QQ., D., Y. şi PP. a rămas fără obiect prin pronunţarea sentinţei nr. 271 din 29.02.2016, de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013.

În ceea ce priveşte obligarea chematului în garanţie la plata preţului actualizat, criticată prin apelul formulat de III., care pretinde valoarea de circulaţie a imobilului, se reţin următoarele: proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, ipoteză în care nu se află apelanta pârâtă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea sa, W., fiind anulat pentru încheierea cu rea-credinţă.

Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată îşi are temeiul în art. 274 C. proc. civ., care prevede că partea care a pierdut procesul suportă cheltuielile făcute de partea care a câştigat, adică toate cheltuielile ocazionate de proces, ce conţin şi sumele necesare administrării probelor şi asigurării dreptului la apărare (în care se pot încadra sumele necesare fotocopierii diferitelor acte din dosar), astfel că este nefondată critica ce vizează această dispoziţie a Tribunalului.

Apelul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 este nefondat.

Criticile vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, argumentele apelantului fiind în sensul că Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. JJ. S.A., este terţ faţă de acesta, iar dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu au caracter procesual, având doar rolul de a determina sursa din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate prin cererile de chemare în garanţie în prezenta cauză.

Curtea a constatat nefondată această critică, în condiţiile în care art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede, în mod expres, că restituirea preţului în cele două ipoteze reglementate de alin. (2) şi (2)1 ale aceluiaşi text, adică preţul actualizat sau preţul de circulaţie, se face de către Ministerul Finanţelor Publice.

În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, care înlătură de la aplicare dispoziţiile de drept comun privind evicţiunea, acestea fiind şi considerentele primei instanţe, care a soluţionat, în mod corect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte criticile asupra fondului, cu referire la incidenţa regulilor art. 1337 şi următoarele C. civ., Curtea a reţinut că modalitatea de restituire a preţului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicţiune, în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speţă, Primăriei Municipiului Bucureşti), ci Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Lege.

Aceste considerente răspund şi criticilor formulate de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 271 din 29.02.2016, prin care s-au admis cererile de chemare în garanţie formulate de QQ., D., PP., Y. şi DD..

Reţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei de admitere a cererilor de chemare în garanţie faţă de motivele expuse, Curtea a respins apelurile declarate de FFF. şi GGG. împotriva sentinţei civile nr. 271 din 29.02.2016, analizate prin prisma art. 292 C. proc. civ., apelurile nefiind motivate.

Împotriva deciziei civile nr. 865 A/18.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâţii GGG., FFF., H., I., BB., AA., Y., PP., J., intervenientul accesoriu UU., pârâţii HH., OO., V., Q., OOOO., GG., FF., MM., BBBB., CCCC., TTT., U., T., EEEE., FFFF., QQ., D., K., L., NN., C., DD. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.

I. Recurenţii GGG. şi FFF. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu privire la toate capetele de cerere, ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

1. Decizia este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a normelor cuprinse în Legea nr. 112/1995 şi art. 1898 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Cu privire la buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece nicio dispoziţie din Legea nr. 112/1995 nu impune ca aceste persoane să aibă obligaţia de a verifica situaţia juridică a bunului, ci doar să aibă calitatea de chiriaş în baza unui contract de închiriere valabil încheiat şi aflat în fiinţă la momentul apariţiei actului normativ menţionat.

Atâta vreme cât legea nu distinge, neimpunând o condiţie obligatorie a verificării regimului juridic al preluării imobilului de către chiriaşul cumpărător, nici noi nu putem distinge şi nici adăuga la lege.

Chiriaşul a îndeplinit cerinţele legii, în sensul că deţinea contract de închiriere valabil încheiat, a formulat cererea de cumpărare după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 112/1995 şi a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile în care, la momentul perfectării actului, nu exista niciun litigiu pe rol şi nu fusese notificat privind intenţia fostului proprietar de a contesta titlul statului şi de a revendica bunul.

Toate demersurile efectuate în scopul cumpărării imobilului de fiecare dintre chiriaşi (inclusiv de către autorul părţilor, S.) au fost în concordanţă cu Legea nr. 112/1995 şi cu Normele metodologice de aplicare a acesteia.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997, preluarea unui imobil de către statul român, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era considerată preluare cu titlu - prevăzută, în mod expres, în art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997 (aspect consfinţit şi prin decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele M. Atanasiu/României, Constantinescu/României şi Iorgulescu/României).

În plus, conform Legii nr. 112/1995, apartamentele pe care chiriaşii solicitaseră să le cumpere nu puteau fi restituite în natură, deoarece imobilul trecuse, cu titlu valabil, în patrimoniul statului.

Nu are nicio relevanţă, în speţa de faţă, soluţia instanţei fiind nelegală pe aspectul constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, existenţa cererilor de restituire formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nesoluţionate până la momentul vânzării bunului, de vreme ce acest act normativ şi, ulterior, nici Legea nr. 10/2001 nu au condiţionat valabilitatea actelor juridice perfectate de chiriaşi de soluţionarea anterioară a cererilor respective.

Instanţa de apel reţine, în mod greşit, că "nevalabilitatea titlului statului -Decretul nr. 92/1950 - era considerată astfel chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forţă normativă (...)".

În consecinţă, în prezenta cauză, nu exista niciun element care să justifice soluţia instanţei, privind "reaua-credinţă" a chiriaşilor cumpărători.

În acelaşi sens, decizia este dată şi cu aplicarea greşită a art. 1898 C. civ., pe de-o parte, întrucât textul de lege se referă la uzucapiunea de scurtă durată, iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că norma legală este incidentă, în cazul de faţă, toţi cumpărătorii (inclusiv autorul recurenţilor) au avut reprezentarea că cel de la care dobândesc imobilul, statul român, avea toate însuşirile cerute de lege pentru a transmite, în mod valabil şi public, proprietatea.

Nu este vorba despre ceea ce instanţa a numit "ignorarea pur subiectivă a celui ce se prevalează de ea", ci despre o veritabilă aparenţă înşelătoare şi puternic credibilă, care a acţionat nu numai asupra cumpărătorilor apartamentelor din acest imobil, ci asupra câtorva zeci de mii de chiriaşi care au cumpărat, în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, apartamentele în care locuiau cu contract de închiriere valabil încheiat.

2. Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a nerespectat şi aplicat, greşit, normele legii speciale, Legea nr. 10/2001, şi art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv prevederile art. 480 C. civ.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială, a suprimat dreptul la acţiunea în revendicare întemeiată pe normele C. civ., instituind un sistem reparator special (care este supus controlului judecătoresc conform normelor legii speciale).

Or, o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 (în acest sens, unii apelanţi au solicitat instanţei de apel emiterea unei adrese către P.M.B., prin care să se solicite ataşarea unei copii a dosarului administrativ înregistrat ca urmare a formulării notificării în baza legii speciale, cerere respinsă, deşi înscrisurile din dosarul administrativ aveau relevanţă în speţă).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat, în cauza Maria Atanasiu s.a./României, considerentele potrivit cărora respingerea acţiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, ca inadmisibilă, deoarece reclamanţii trebuiau să urmeze procedură reglementată de Legea nr. 10/2001, nu evidenţiază, prin ea însăşi, o problemă privind dreptul de acces la instanţă:

"dreptul de acces la instanţă, recunoscut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, nu este absolut; el se pretează la limitări admise implicit, deoarece, prin însăşi natura sa, impune o anumită reglementare de către stat" (în acelaşi sens, cauzele Constantinescu/României şi Iorgulescu/României).

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă, arătând că:

"prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. (...) este de reţinut că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu buna credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi" (decizia nr. 5149/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, acţiune introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor doctrinare de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată, cu prioritate, în raport de prevederile imperative ale legii speciale, care, în caz contrar, ar fi eludate.

Or, din moment ce, pentru imobilele respective (definite de Legea nr. 10/2001 ca fiind preluate în mod abuziv, în perioada de referinţă) a fost adoptată o soluţie legislativă specială, care prevede în ce condiţii anume se pot restitui imobilele, în natură, persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa acesteia şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare întemeiate pe art. 480 C. civ.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 arată că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri pentru imobilele preluate fără titlu, astfel încât, după intrarea în vigoare a acestei legi, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora imobilele preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situaţie.

Este evident că dispoziţiile legii speciale de reparaţie se aplică prioritar în raport de dreptul comun, nemaiexistând posibilitatea, pentru reclamanţi, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi dreptul comun în materia revendicării; în caz contrar, ne aflăm în situaţia încălcării principiului potrivit căruia norma specială este derogatorie şi cu aplicare prioritară în raport cu norma generală.

Mai mult, aplicarea de către instanţă, în unele speţe, a normelor din C. civ., făcându-se abstracţie de legea specială, duce la crearea unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care folosesc calea instanţei şi care, urmărind acelaşi scop (retrocedarea unor bunuri imobile preluate de statul comunist), invocă împrejurări de fapt şi de drept similare; cu toate acestea, unii petenţi îşi pot valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii pot acţiona în instanţă, pe cale separată, în mod nelimitat şi în acelaşi scop, ceea ce contravine principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Hotărârea este nelegală, fiind, de altfel, şi insuficient motivată pe acest aspect, atunci când se reţine că "situaţia din speţă este reglementată de art. 46 din Legea nr. 10/2001 în scopul respectării principiului restituirii în natură, care este prioritar acordării de despăgubiri".

În realitate, numai capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pot avea, ca temei, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Revendicarea bunului imobil nu se poate încadra în ipoteza reglementată de textul de lege sus-menţionat, reprezentând o cerere de sine stătătoare, asupra căreia trebuia făcută aplicarea principiului fundamental potrivit căruia norma specială derogă şi, deci, se aplică cu prioritate faţă de norma generală.

În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită trebuia să urmeze procedură administrativă prealabilă, prevăzută de art. 21 şi următoarele, ceea ce înseamnă că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în condiţiile acestei legi.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate formula o acţiune în revendicare în cazul în care există neconcordanţe între acest act normativ şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori principiului securităţii raporturilor juridice.

Caracterul, eventual, abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept la restituirea, în natură, a bunului, conferind însă reclamanţilor un drept la despăgubire, ceea ce a şi avut loc prin emiterea dispoziţiei Primarului General nr. 786/2003.

În cazul de faţă, prin dispoziţia indicată mai sus, s-a dispus că, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, se vor stabilit măsuri reparatorii în echivalent, iar acest act a rămas definitiv (nefiind atacat în instanţă, conform procedurii prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001); aceasta semnifică că soluţia de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent a rămas, pe deplin valabilă, producându-şi efectele juridice faţă de reclamantele intimate.

II. Recurenţii H. şi I. au solicitat modificarea, în tot, a deciziei recurate, admiterea apelului, respingerea acţiunii ca neîntemeiată; ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă; de persoane lipsite de interes şi ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, pentru următoarele motive:

Pentru stabilirea cadrului juridic corect al acţiunii, era necesar ca instanţele să verifice dacă temeiul legal pe care se întemeiază cererea introductivă, respectiv revendicarea pe calea dreptului comun, poate subzista în cauză, în condiţiile în care reclamantele au urmat şi calea Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materie, nefiindu-le admisă restituirea, în natură, a apartamentului recurenţilor.

În acest context, intimaţii reclamanţi PPP., MMMM. şi LLLL. nu pot sta în judecată, în prezenta cauză, nici din perspectiva temeiului legal în baza căruia au stăruit în soluţionarea litigiului şi nici din perspectiva calităţii acestora de pretinşi moştenitori ai adevăraţilor proprietari ai imobilului, VV. şi CCC. - conform poziţiei nr. 8214 din Decretul nr. 92/1950.

În baza Legii nr. 10/2001, pretinşilor autori ai intimaţilor reclamanţi nu le-au fost restituite, niciodată, în natură, apartamentele deţinute de către recurenţii pârâţi din imobilul în litigiu, ci doar spatiile locative care erau libere, respectiv 14 boxe, 2 spatii locative de la parter, spatiile libere de la mansardă şi spaţiul comercial situat la parterul imobilului, deţinut de S.C. Imsa S.A.

Restituirea a fost făcută în baza notificării nr. x/04.06.2001 formulate conform Legii nr. 10/2001.

În baza Legii nr. 112/1995, pretinşii autori ai intimaţilor au formulat cererile nr. x/28.07.1996 şi nr. y/29.07.1996, prin care au solicitat restituirea imobilului, la o lună după termenul legal de aplicare a acestui act normativ, respectiv până în iulie 2002.

Astfel se explică faptul că cererile au rămas nesoluţionate până în prezent, după cum reţine şi instanţa de apel.

Prin dispoziţia nr. x/29.01.2003 a Primarului General, pentru apartamentele înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent, prin sentinţa nr. 791/25.07.2007, rămasă definitivă şi irevocabilă, având, ca obiect, contestaţia împotriva dispoziţiei enunţate, fiind restituite, în natură, doar spaţiile libere.

Ca atare, prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti menţionate, intimaţilor reclamanţi li s-a închis calea revendicării în temeiul Legii nr. 10/2001 a apartamentelor cumpărate de pârâţi.

Urmare a litigiului anterior, reclamantele au formulat o cerere de precizare, prin care au micşorat obiectul, în sensul că nu au mai pretins restituirea, în natură, a spaţiilor libere, restituite prin sentinţa nr. 791/2007.

Prin formularea cererii precizatoare, reclamantele au recunoscut că acţiunea în revendicare formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind apartamentul recurenţilor, nu mai este posibilă, faţă de hotărârea judecătorească menţionată, stăruind însă, în mod nelegal, în revendicarea pe calea dreptului comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă şi specială, suprimă acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator prin normele de procedură specială pe care le subordonează controlului judecătoresc.

Ca atare, în cazul în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, cum este şi cazul recurenţilor, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului de la stat nu se poate face în temeiul dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.

Or, prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speţă, obiectul cererii fiind revendicarea pe calea dreptului comun - care nu este admisibilă pentru considerentele expuse anterior.

Legea nr. 10/2001, invocată ca fiind incidentă speţei în rejudecare, de către instanţa care a stabilit competenţă materială în cauză, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu îşi poate găsi aplicabilitatea, întrucât revendicarea, în natură, în baza acestei legi, a fost respinsă prin sentinţa nr. 791/25.07.2007, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Recurenţii arată că toate motivele de mai sus sunt invocate în susţinerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a intimatelor reclamante, lipsei de interes, puterii de lucru judecat parţiale şi inadmisibilităţii acţiunii, respinse în mod greşit de către instanţa de apel, precum şi pe fondul cauzei.

III. Recurenţii pârâţi BB., AA., Y., PP., H., I. şi J. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru următoarele motive:

- instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ.);

- instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ.);

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.).

1. Au fost încălcate regulile în materia motivării hotărârilor judecătoreşti, în raport de specificul şi complexitatea litigiului, fără a fi analizate şi celelalte critici şi motive de apel invocate în vederea pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.

Instanţa de apel nu a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, privind respingerea apelurilor formulate de apelanţii pârâţi BB. şi AA., Y. şi PP., H. şi I., J., ca nefondate.

Motivarea sumară şi confuză a hotărârii echivalează cu nemotivarea deciziei civile, ce trebuie desfiinţată (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 723/2000).

Judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 726/2000).

Nemotivarea hotărârii echivalează cu o necercetare a fondului pricinii. (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 801/2002).

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioara a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul sa prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează, practic, cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, se observă că motivarea deciziei recurate nu întruneşte cerinţele procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la respingerea cererii şi argumentele pentru care Curtea a înlăturat susţinerile apelanţilor pârâţi, ca nefondate.

Or, în aceste condiţii, a fost încălcat dreptul acestora la un proces echitabil şi li s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de control judiciar, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Motivarea hotărârii judecătoreşti nu este o problemă de volum.

Se constată că motivarea deciziei civile recurate, în condiţiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, nu se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. Motivarea nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Soluţia dispusă de instanţa de apel, prin dispozitiv, nu este motivată nici în fapt şi nici în drept, în considerentele deciziei făcându-se doar un istoric al cursului procesului şi consemnându-se susţinerile făcute de părţi prin acţiune şi întâmpinări, fără a fi expus raţionamentul pentru care instanţa de control judiciar a respins apelul pârâţilor, ca nefondat.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti, întrucât, numai pe această cale, se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, "justiţia a fost servită". Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul oricărei părţi, în cadrul unei proceduri judiciare, de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. Practica instanţei supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţărilor de Jos, hot. din 19.04.1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. României, hot. din 28.04.2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde, prin motivare, la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlandei din 27.09.2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spaniei, hot. din 9.12.1994, § 29; Helle c. Finlandei, hot. din 19.12.1997; QQQQ. c. Finlandei, hot. din 01.07.2003, § 34 sau Dimitrellos c. Greciei, hot. din 7.04.2005, § 15). Cât priveşte, spre exemplu, cauza Albina c. României (hot. din 28.04.2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părţi. Această obligaţie este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hot. Hirvisaari c. Finlandei din 27.09.2001).

2. Sentinţa instanţei de fond este nefondată, pentru următoarele motive:

S-a adus atingere atât dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii, cât şi dreptului la un proces echitabil.

Instanţa de fond a ignorat, cu desăvârşire, dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dând dovadă de un vădit subiectivism asupra soluţionării prezentei cauze, aşa cum rezultă şi din motivarea sentinţei civile apelate, cât şi din timpul scurs de la data pronunţării şi până la data privind motivarea, redactarea şi comunicarea parţială a sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ, privind soluţionarea justă şi corectă a cauzei, vădind un direct şi pur subiectivism, o atitudine ostilă în apărarea apelanţilor pârâţi şi a apelantului intervenient în nume propriu, pe tot parcursul judecăţii, respingând orice apărare invocată în fond, prin orice mijloc de probă.

a. O primă critică este cea privitoare la modul de analizare şi motivare, vizând respingerea tuturor excepţiilor ridicate în apărare.

- Privind excepţia lipsei calităţi procesuale active:

Instanţa de fond, greşit, a concluzionat ca intimaţii reclamanţi au calitate procesuală activă; astfel, excepţia a fost respinsă fără a se analiza înscrisurile care dovedesc că intimaţii reclamanţi sunt aparente persoane îndreptăţite pentru a solicita şi învesti instanţa cu acţiunea ce face obiectul prezentei cauze.

Astfel, trebuie avut în vedere şi analizat cu seriozitate faptul că persoanele care se pretind a fi moştenitoare nu sunt adevăraţii moştenitori de drept, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei .

Imobilul situat în B-dul x nr. 57, Bucureşti era grevat de ipotecă "în prim rang", ca urmare a 3 împrumuturi contractate de autoarele CCC. şi DDD., în calitate de proprietare ale imobilului, în baza actului de vânzare din 31.10.1931. În noiembrie 1947, au solicitat un împrumut în valoarea totala de 2.562.000.000 RON de la Societatea OOO. Bucureşti, împrumut ce a rămas nerambursat până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950.

Societatea OOO. Bucureşti a fost, la rândul său, naţionalizată prin Legea nr. 119/11.06.1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale bancare, de asigurări miniere şi transporturi, iar, la art. 6, se prevedea că aceste instituţii trec în proprietatea statului, cu fondul de comerţ şi cu toate obligaţiile contractate, în vederea exploatării lor, astfel încât, la nivelul anilor 1950, statul român apare ca fiind creditor pentru cele 3 împrumuturi contractate de autoarele CCC. şi DDD..

Procesul-verbal de naţionalizare a S.C. OOO. S.A. se află în arhiva Băncii Naţionale a României - document cu privire la care recurenţii solicită a fi examinat, urmând a se stabili care sunt consecinţele juridice ale nerespectării prevederilor art. 1786 din vechiul C. civ., referitor la obligativitatea reînnoirii inscripţiilor asupra ipotecilor în termen de 15 ani - aspecte pe care nici instanţele de judecată şi nici organele administrative nu le-au analizat până în acest moment, ca aspect particular privind situaţia juridică reală a imobilului.

Din certificatul de moştenitor nr. x/08.07.1996 eliberat de Biroul Notarial din Bucureşti - dosar nr. x/1996, rezultă că moştenitorii defunctei CCC. sunt VV., decedat la 29.01.1962, HHHH., decedata la 18.04.1970, IIII., decedată la 13.06.1984.

Din certificatul de moştenitor nr. x/04.10.1999 eliberat de B.N.P. RRRR. - dosar nr. x/1996, rezultă că, de pe urma defunctei IIII., născută IIII., au rămas moştenitorii B. şi A..

În urma demersurilor efectuate la Judecătoria Lugano Elveţia, prin răspunsul din 19.07.2005 se menţionează că "până în prezent, aceasta Judecătorie nu a eliberat nici un certificat de moştenitor" - Grefa secţiei 4, Judecătoria Districtului Lugano.

Prin adresa nr. x/28.02.2013 emisă de către B.N.P. SSSS. se atestă că, din certificatul de deces al defunctei CCC., rezultă că aceasta a decedat la 19.10.1947 şi a avut ultimul domiciliu în Bucureşti, născuta în anul 1884; în certificat se arată că CCC. este, Biroul Notarial realizând, în mod succesiv şi din oficiu, rectificarea certificatului de moştenitor nr. x/08.07.1996, prin încheierea de rectificare nr. 6/25.02.2013, în sensul corectării datei decesului şi ultimului domiciliu al defunctei CCC., ca autoare a intimaţilor PPP., LLLL. şi MMMM..

Ca urmare a rectificării certificatului de moştenitor succesiv nr. 278/1996 - în privinţa defunctei CCC., în baza certificatului de deces seria x.A. nr. 621827 eliberat de Primăria Sinaia, rezultă existenţa neconcordantei în privinţa acestei defuncte, care este, şi defuncta proprietară a imobilului solicitat de intimaţii reclamanţi, care se numea CCC., conform menţiunii din actul de vânzare-cumpărare din 31.10.1931; neconcordanţa dintre cele două defuncte constă în iniţiala prenumelui tatălui, care, la prima defunctă, este lit. E) (de la tatăl TTTT.), UUUU. (fals pretinsă, pe baza căreia intimaţii reclamanţi au perfectat actele de pretinşi moştenitori), iar pentru cea de-a doua defunctă (adevărată), iniţiala prenumelui tatălui fiind lit. D)., CCC., semnatara bunului imobil cumpărat în baza celor 3 contracte de credit, cu împrumut de rang I.

În continuare, una dintre fiicele autoarelor pretinşilor intimaţi reclamanţi moştenitori, şi anume IIII., căsătorita cu consulul Elveţiei, VVVV., a beneficiat de Acordul româno-elveţian din 1951-1953 şi a fost despăgubită de către statul elveţian pentru întreaga avere naţionalizată acesteia în România.

În anul 2013, în urma numeroaselor verificări efectuate, a fost descoperit la Camera Notarilor Publici din Bucureşti, conform adresei nr. x/05.02.2013, certificatul de moştenitor nr. x/1970 eliberat de Notariatul de Stat, certificat care indică, ca moştenitoarea a defunctei DDD. (cotitulara imobilului alături de CCC.), pe KKKK..

Prin adresa nr. x/05.02.2013 emisă de Camera Notarilor Publici din Bucureşti şi înaintată Tribunalului Bucureşti într-un alt litigiu purtat cu intimaţii reclamanţi, se atestă că, în baza certificatului de moştenitor nr. x/1964, de pe urma defunctului VV. (soţul cumpărătoarei imobilului, CCC.) a rămas, ca moştenitoare, JJJJ., nicidecum vreuna dintre autoarele pretinşilor reclamanţi PPP., LLLL. şi MMMM..

Ca atare, persoanele care i-au chemat în judecată pe recurenţi şi care au efectuat demersuri administrative în temeiul Legii nr. 10/2001, privind imobilul în litigiu, nu sunt adevăraţii succesori şi nici autorii adevăraţilor proprietari de drept, nu fac dovada că ar fi persoanele îndreptăţite să obţină imobilul, fie pe calea administrativă parcursă în urma emiterii celor două dispoziţii ale P.M.B., fie pe calea instanţelor de judecată, aşa cum rezultă şi din conţinutul şi dispozitivul sentinţei civile apelate, care este netemeinică şi nelegală; prin urmare, se impune admiterea excepţiei lipsei calităţi procesuale active.

Tot sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active, lecturând motivarea instanţei de fond se observă văditul subiectivism şi părtinire în favoarea unor pretinse, aparente persoane ce se consideră îndreptăţite a solicita prezentul imobil. Se pune problema dacă interesul acestora a fost cel legitim, în sensul că, prin "calitate procesuală", se înţelege interesul îndreptăţit al unei persoane de a cere concursul justiţiei, ce izvorăşte din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport recunoscut de lege, de conexitate cu acel drept; cel care are un drept are şi calitatea de a intenta o acţiune.

S-a impus concepţia potrivit căreia calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, între persoanele şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). Cum intimaţii reclamanţi sunt terţi faţă de contractul de vânzare-cumpărare din speţă, sunt lipsiţi de calitatea procesuală activă de a solicita nulitatea acestuia.

Mărturisirea judiciară provocată se obţine prin intermediul interogatoriului, care este o probă pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, ce trebuia admisă de către instanţa de fond, care-i putea aprecia valoarea probatorie.

Faţă de cele expuse mai sus, reclamantele nu au calitate procesuală activă, motiv pentru care trebuia să se dispună admiterea excepţiei şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii, ca nefondată.

b. Pe fond, acţiunea, astfel cum a fost precizată, este neîntemeiată.

Pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale apelanţilor pârâţi, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară:

Apartamentele au fost cumpărate cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 112/1995, valabilitatea actelor juridice fiind condiţionată, conform art. 9, doar de expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Lege, de calitatea de titulari de contract şi ocuparea imobilului în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.

La data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, nu a existat nicio interdicţie de vânzare potrivit Legii nr. 112/1995, astfel încât apelanţii pârâţi au fost de bună-credinţă şi au considerat că statul este adevăratul proprietar al imobilului.

Contractele de vânzare-cumpărare sunt perfect valabile, fiind acte reale, cu titlu particular şi oneros, iar, în favoarea apelanţilor pârâţi, operează prezumţia de bună-credinţă, pe care reclamanţii nu au răsturnat-o, fiind incident principiul general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2), art. 486 şi art. 487 C. civ.

Cu privire la dovada bunei-credinţe a apelanţilor pârâţi, instanţa de fond nu a făcut o analiză profundă a probatoriului administrat de aceste părţi, ci doar o analiză unilaterală şi pur subiectivă a probelor administrate, numai în favoarea intimaţilor reclamanţi.

Astfel, instanţa nu a reţinut că apelanţii pârâţi au depus cerere în termen legal, în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 112/1995, şi că, din înscrisurile depuse la dosar (adresa S.C. JJ. S.A.), rezultă că, la data perfectării actelor juridice, apartamentele nu erau revendicate de intimaţi, iar aceştia din urmă nu formulaseră notificare către părţile contractante, inclusiv mandatarul S.C. JJ. S.A., privind intenţia de revendicare şi de contestare a titlului statului.

Apelanţii pârâţi, în calitate de cumpărători de bună-credinţă, au fost asiguraţi şi convinşi că au fost verificate de către vânzător, în calitate de organ administrativ al statutului, titlul în baza căruia deţine imobilul (Decretul nr. 92/1950, ce constituie titlu valabil al vânzătorului), cât şi faptul că imobilul nu constituie obiectul niciunui litigiu sau notificări din partea foştilor proprietari, prin care aceştia să-şi anunţe intenţia de a contesta dreptul de proprietate al vânzătorului, precum şi îndeplinirea condiţiilor legale în vederea cumpărării apartamentelor.

De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă care să probeze că apelanţii pârâţi au fost notificaţi de către foştii proprietari prin intermediul executorilor judecătoreşti, în conformitate cu art. 1079 C. civ.

Ulterior, cumpărătorii de bună-credinţă şi-au înregistrat drepturile lor de proprietate, achitând taxele şi impozitele aferente.

Cum buna-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ., este prezumată în dreptul civil român, era în sarcina intimaţilor reclamanţi a răsturna această prezumţie legală juris tantum.

În cazul cumpărătorului de bună-credinţă, nu-şi găseşte aplicare principiul anulării actului de înstrăinare cu titlu oneros, ca urmare a anulării titlului vânzătorului (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis), ca principiu ce guvernează efectele nulităţii actelor juridice. La momentul formulării cererii de cumpărare, cât şi la momentul perfectării actului atacat, sentinţa civilă de retrocedare nu era definitivă şi irevocabilă, nefiind, oricum, opozabilă nici proprietarului vânzător Municipiul Bucureşti şi nici mandatarului acestuia, S.C. JJ. S.A.

În acest caz, deşi se aplică "resoluto jure dantis" (eventual, instanţa constată trecerea apartamentului fără un titlu valabil), nu intervine "resolvitur jus accipientis", menţinerea actului subsecvent justificându-se prin incidenţa, în materie, a altor două principii de drept, şi anume principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, principiu ce se bazează pe considerentele ce ţin de echitate şi utilitate socială, precum şi principiul asigurării stabilităţii circuitului civil, ce reprezintă o necesitate de ordin general şi social.

Prin introducerea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a consacrat, in terminis, principiul ocrotirii bunei-credinţe, legiuitorul înlăturând principiul preferabilităţii titlului de proprietate care provine de la adevăratul proprietar şi înţelegând să dea preferinţă principiilor ocrotirii bunei-credinţe şi aparenţei în drept într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989 (în acest sens, se evocă şi decizia Curţii Constituţionale nr. 191/25.06.2002).

Art. 15 alin. (2) din Constituţie reafirmă şi consolidează, ca un principiu general al dreptului civil, ocrotirea bunei-credinţe a subdobânditorului, cu titlu oneros, al unui imobil.

Instanţa de apel trebuie să aibă în vedere, de asemenea, că, pentru ocrotirea şi protecţia subdobânditorului de buna-credinţă, în raport cu împrejurările concrete ale fiecărui caz, se poate apela şi la alte principii de drept, dintre care cel al aparenţei în drept şi cel al asigurării securităţii circuitului civil.

În acelaşi sens, al ocrotirii bunei-credinţe, art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Cum intimaţi reclamanţi au solicitat despăgubiri prin echivalent, cât şi în natură, fiind despăgubiţi succesiv, acţiunea acestora este nefondată.

Cererea intimaţilor reclamanţi de restituire, în natură, a întregului imobil nu poate fi admisă, întrucât se încalcă Legea nr. 112/1995, potrivit căreia, pentru apartamentele vândute în baza acestei legi, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Aşadar, acţiunea intimaţilor reclamanţi este nefondată, posibilitatea acordării despăgubirilor urmând a se realiza cu respectarea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, intimaţii reclamanţi nefiind încadraţi ca beneficiari ai dreptului de restituire, în natură, a imobilului în litigiu.

3. Cu privire la obligarea apelanţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, privind suma de 1.036 RON, către apelanţii pârâţi WWW. şi XXX., aceasta reprezintă un abuz sau o greşeală a instanţei de fond, neexistând logica juridică şi temeiul de drept pentru plata contravalorii copiilor xerox de către aceste părţi.

IV. Recurentul intervenient UU. şi recurenţii pârâţi HH. şi OO. au solicitat modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, pentru următoarele motive:

1. În mod nelegal, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi.

Astfel, instanţa a reţinut, în mod greşit, că reclamantele sunt moştenitoarele defunctelor CCC. şi DDD., titularele dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/31.10.1931 şi autorizaţiei de construire nr. 19 C/11.06.1932.

La 22.10.1947 a decedat CCC., moştenitori rămânând soţul VV. şi fiicele DDD., respectiv IIII..

La 26.01.1962 a decedat VV., moştenitoarea acestuia fiind JJJJ., conform certificatului de moştenitor nr. x/1964 eliberat de fostul Notariat de stat al Raionului 23 august.

La 18.04.1970 a decedat şi DDD., moştenitoarea acesteia fiind KKKK., conform certificatului de moştenitor nr. x/1970 emis de fostul Notariat de stat al sectorului 3 Bucureşti.

Aşadar, moştenitoarele defunctelor CCC. şi DDD. sunt JJJJ., KKKK. şi IIII..

Reclamantele se legitimează, din punct de vedere al succesiunii defunctelor CCC. şi HHHH., cu certificatul de moştenitor nr. x/27.05.1997 şi cu certificatul de moştenitor nr. x/08.07.1996.

În mod nelegal, instanţa de fond consideră că, atâta vreme cât există certificatele de moştenitor indicate mai sus, nu se poate constata că reclamanţii nu au calitate procesual activă în promovarea prezentei acţiuni.

Instanţa de apel nu face nicio referire că, mult anterior eliberării celor două certificate de moştenitor, au fost emise alte două certificate de moştenitor, care se bucură de prezumţia de legalitate şi fac dovada deplină, fiind acte autentice din care rezultă că defunctele CCC. şi DDD. nu sunt moştenite de reclamanţi.

Instanţa a nesocotit, de asemenea, atât dispoziţiile Decretului nr. 40/1953, cât şi pe cele ale Legii nr. 36/1995, care prevăd că nu este posibilă emiterea unui alt certificat de moştenitor, decât dacă ar fi intervenit anularea primului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În aceste condiţii şi având în vedere că certificatele de moştenitor nr. x/27.05.1997 şi nr. y/08.07.1996 au fost eliberate cu mult după eliberarea certificatelor de moştenitor nr. x/1964 şi nr. y/1970 este evident că instanţa nu putea reţine certificatele depuse de către reclamante, care sunt nule absolut pentru fraudă la lege.

2. Instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al apelantului intervenient şi celor doi apelanţi pârâţi, întrucât nu a înţeles să emită o adresă către autorităţile elveţiene, prin intermediul Ministerului Justiţiei, prin care să se comunice dacă, după defuncta IIII., s-a deschis succesiunea în Elveţia.

Aşa cum rezultă din adresa Tribunalului din Lugano, secţia 4, la 19.07.1984, la această instanţă, a fost publicat testamentul olograf al defunctei IIII., născută Voina.

Se impunea revenirea cu adresă, deoarece există probe suficiente în sensul că defuncta IIII. a lăsat un testament în Elveţia (adresa din 06.06.2011 emisă de Consulatul Onorific al României în Elveţia şi adresa Tribunalului din Lugano, secţia 4 din 26.03.2015).

3. Instanţa de apel, în mod nelegal, le-a încălcat dreptul la apărare, respingând cererea de emitere a unei adrese către D.N.A. cu privire la stadiul cercetărilor în dosarul penal, deşi, la dosarul cauzei civile, depuseseră înscrisuri din care rezulta existenţa dosarului penal, vizând revendicarea imobilului în litigiu.

4. Curtea de Apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 a legii de reglementare.

În speţă, IIII. a primit despăgubiri de la statul elveţian conform Acordului încheiat între Republica Populară Română şi Confederaţia Elveţiană din 3.08.1951, acord prin care statul român s-a liberat de orice obligaţii faţă de aceasta pentru bunurile preluate prin naţionalizare.

Pe lângă despăgubirile primite de IIII. în baza Acordului din 3.08.1951, nu s-a achitat nici creditul pe care CCC. şi DDD. l-au contractat şi garantat cu imobilul în litigiu. Ca atare, restituirea imobilului ar fi a treia despăgubire pe care reclamantele o primesc pentru acelaşi imobil.

5. În mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că soluţia instanţei de fond cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţi este corectă.

Curtea a interpretat, greşit, dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la momentul introducerii prezentei cauze), care prevăd că actele juridice de înstrăinare privind imobilele trecute în proprietatea statului sunt valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării lor, precum şi dispoziţiile art. 46 alin. (2), potrivit cărora actele juridice având ca obiect imobilele preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Instanţa nu a analizat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare raportat la dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii actelor juridice, ci a avut în vedere dispoziţii legale intrate în vigoare după perfectarea contractelor respective.

Pe de altă parte, instanţa de fond a constatat, netemeinic şi nelegal, că, la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au fost de rea-credinţă.

Problema interpretării bunei-credinţe a cumpărătorilor nu este o chestiune de fapt, ci de drept, pentru că se referă la aplicarea în timp a legilor care guvernau restituirea imobilului către vechii proprietari. Interpretarea bunei-credinţe trebuie să se raporteze la legea în vigoare la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte perioadele de timp în care acest tip de contracte au fost încheiate, legiuitorul distinge între cele încheiate înainte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Aceasta, deoarece, până la acest moment, buna-credinţă se raportează la interpretarea rezultând din dispoziţiile H.G. nr. 20/1996, republicată, în sensul că se apreciază ca fiind preluare cu titlu a unui imobil cea care a avut la bază un act normativ ale cărui dispoziţii au fost respectate; referitor la Decretul nr. 92/1950, se precizează, expres, necesitatea ca imobilul să fi fost trecut în anexa decretului de naţionalizare.

Nu se poate accepta ca o eventuală viitoare şi incertă desfiinţare a titlului statului să afecteze deja un titlu, un act juridic încheiat la o dată anterioară, când nici măcar nu există vreo manifestare de intenţie în sensul respectiv. Chiar dacă se constată că titlul în baza căruia statul a devenit proprietar nu este valabil, principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis nu-şi are aplicabilitatea, principiul error communis facit jus prevalând.

Recurenţii au dobândit, în proprietate, apartamentele în litigiu în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu reprezentanţi ai statului, la o dată la care, potrivit legislaţiei aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, preluările de imobile realizate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca fiind "cu titlu", (conform art. 1 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 20/1996).

Toate aceste date justifică incidenţa, în speţă, a principiului validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul "error communis facit jus", întrucât recurenţii s-au manifestat cu bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, achiziţionând un imobil în temeiul unor dispoziţii legale ce permiteau aceasta şi pe baza unei legi ce stabilea, fără niciun dubiu, că acel imobil fusese preluat de stat cu titlu, calitatea statului de proprietar al bunului astfel dobândit nefiind contestată până la data apariţiei Legii nr. 10/2001.

Reclamantele nu au notificat autorităţile deţinătoare ori pe chiriaşii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actul de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, întrucât nu s-a făcut nici dovada că chiriaşii cumpărători ar fi aflat, în urma diligentelor proprii sau prin notificare directă adresată lor, de intenţia de revendicare a imobilului, ceea ce ar fi atras o îndoială asupra valabilităţii titlului statului, nu se poate reţine reaua-credinţă a acestora la momentul încheierii actului juridic a cărei nulitate se solicită, aparenţa dreptului de proprietate operând în favoarea statului.

Nu poate fi valorizat în mod absolut, din perspectiva stabilirii bunei-credinţe, nici caracterul notoriu al preluărilor abuzive, întrucât acesta nu reprezintă un element suficient pentru a concluziona asupra relei-credinţe a cumpărătorului unui imobil naţionalizat.

Nevalabilitatea titlului statului, deşi are efect retroactiv, nu determină, prin ea însăşi, aplicarea acestui efect şi cu privire la eroarea în care s-a aflat cumpărătorul de bună-credinţă, în condiţiile în care aceasta are un caracter subiectiv şi se apreciază, exclusiv, la momentul încheierii contractului.

Înstrăinarea bunului altuia (de către stat, ca non dominus) nu atrage nulitatea absolută a actului decât în măsura în care este vorba de conivenţa frauduloasă a părţilor, care se transpune, din punct de vedere al condiţiilor de validitate, pe planul cauzei ilicite.

În speţă însă recurenţii au fost de buna-credinţă, aşa încât lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului înseamnă doar eroare (asupra dreptului de proprietate al vânzătorului), ca viciu de consimţământ.

Faptul că reclamantele au formulat o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate să ducă la concluzia relei-credinţe a părţilor contractante.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, adoptate prin H.G. nr. 20/1996, în vigoare la data încheierii acestor contracte, "imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului".

Această dispoziţie legală nu făcea altceva decât să întărească convingerea cumpărătorilor în sensul că imobilul a fost preluat cu titlu, pornind de la premisa că ar fi ştiut că a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În alin. (3) al aceluiaşi articol este definită noţiunea de "imobil preluat fără titlu" ca fiind "locuinţele care au fost preluate de stat în fapt, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului".

Dată fiind existenţa bunei-credinţe a cumpărătorilor la data încheierii contractelor nu se poate reţine existenţa cauzei ilicite la încheierea acestora, în sensul existenţei conivenţei frauduloase a părţilor contractante de a înstrăina bunul altuia, nefiind, astfel, întemeiată cererea de constatarea a nulităţii absolute a contractelor.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Ca atare, întrucât constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare era condiţionată, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, doar de expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Lege, în cauza de faţă nu sunt motive de nulitate a actelor juridice respective.

Mai mult, în temeiul art. 2 din Legea nr. 112/1995 se puteau restitui, în natură, numai apartamentele libere sau cele în care locuiau proprietarii sau moştenitorii acestora, nu şi cele care erau ocupate de chiriaşi. Pentru aceste apartamente ocupate de chiriaşi se puteau acorda numai măsuri reparatorii.

Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii legale, nu are nicio relevanţă juridică faptul că reclamantele împreună cu alte persoane au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995.

În raport de aceste argumente şi de decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de fond, este evident că, în cauză, sunt incidente dispoziţiilor art. 1 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

6. Instanţa de apel, în mod nelegal, a considerat că este neîntemeiată excepţia lipsei de interes de a se constata a nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Reclamantele nu au atacat dispoziţia nr. x/29.01.2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin care au fost acordate măsuri reparatorii pentru apartamentele ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Astfel, în condiţiile în care notificarea formulată de autoarea lor, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost atacată, reclamantele nu se mai pot prevala de prezumţia instituită de art. 2 din actul normativ enunţat, pentru a invoca un interes născut, actual şi legitim în promovarea unei acţiuni în desfiinţarea actului de înstrăinare a bunului.

Este real că nulitatea absolută a unui act juridic poate fi pretinsă de orice persoană care justifică un interes, chiar terţ faţă de actul juridic în sine, însă, în cazul unui act translativ de proprietate, interesul se justifică prin aceea că partea invocă, la rândul său, un drept recunoscut de lege asupra bunului.

În cauza de faţă, în ipoteza în care, în urma admiterii acţiunii în nulitate şi ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, bunul s-ar reîntoarce în patrimoniul statului, această împrejurare nu ar profita reclamantelor, care au pierdut, prin respingerea restituirii în natură şi necontestarea în instanţă a acestei măsuri, posibilitatea recunoaşterii, pe calea legii speciale, a dreptului de proprietate pe care pretind că l-au moştenit de la autorul lor.

Prin decizia civilă nr. 9786/02.12.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în mod irevocabil, că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispoziţiile dreptului comun fiind înlăturate.

Prin urmare, în astfel de situaţie, reclamantele nu ar putea beneficia de niciun folos practic de natură a justifica interesul lor în promovarea acţiunii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare.

7. În mod nelegal, instanţa a respins criticile cu privire la admiterea acţiunii în revendicare.

Astfel, conformându-se reglementării speciale, reclamantele au notificat entitatea deţinătoare, fiind emisă dispoziţia nr. x/29.01.2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Fără să conteste judiciar această dispoziţie şi să demonstreze de ce natura măsurii reparatorii este eronată în raport cu dispoziţiile legale incidente, reclamantele au promovat o altă acţiune, încercând, prin eludarea normei speciale, obţinerea restituirii, în natură, a imobilului.

Or, acestui demers i se opune şi principiul electa una via, care presupune că, odată aleasă o cale de valorificare a dreptului şi nefiind contestată soluţia obţinută în cadrul acesteia (în speţă, prin neatacarea dispoziţiei Primarului), partea nu o poate abandona, pentru a tinde la valorificarea aceluiaşi drept prin intermediul unei alte proceduri.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989, dacă nu i-a fost recunoscut, anterior, un "bun", în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Prin neatacarea în instanţă a actului entităţii deţinătoare, emis în soluţionarea notificării, reclamantele şi-au epuizat, practic, opţiunea de valorificare a drepturilor lor cu privire la imobilul în litigiu, în procedura legii speciale.

Aceasta, având în vedere că accesul la justiţie le-a fost recunoscut reclamantelor în procedura şi în termenii reglementaţi de Legea nr. 10/2001, la prevederile căreia au recurs, dar fără a-şi finaliza demersul (prin exercitarea contestaţiei împotriva dispoziţiei Primarului).

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 9786/02.12.2009, că, în cauza de faţă, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, urmând ca litigiul să fie analizat în baza acestor dispoziţii legale.

Chiar şi în situaţia în care s-ar fi constatat nulitatea contractelor, obiectul fiecăreia dintre operaţiunile de vânzare-cumpărare revenind în patrimoniul vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, entitate notificată de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură a imobilului, restituirea nu putea fi dispusă decât în procedura administrativă derulată în baza legii speciale.

În acelaşi timp, în acelaşi litigiu nu pot fi formulate două cereri antagonice: cerere în revendicare şi acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a pârâţilor. Aceasta, deoarece acţiunea în revendicare are, ca premisă necesară (conform situaţiei de fapt din speţă), valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale celor chemaţi în judecată, în timp ce finalitatea acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare este tocmai infirmarea valabilităţii actelor juridice de înstrăinare către pârâţii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât cumularea cererilor în cadrul aceluiaşi litigiu nu poate fi realizată.

Legea nr. 10/2001 nu închide, în toate situaţiile, calea acţiunii în revendicare la instanţa de judecată, cum este şi cazul în speţă, numai că, în soluţionarea unei asemenea acţiuni, promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege. Mai precis, soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a legii speciale, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului "specialie generalibus derogant", precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv, ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă la 13.08.2002, ulterior intrării în vigoare a legii speciale, judicios s-a considerat că, în soluţionarea acestei acţiuni, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

În această situaţie, trebuie aplicată, în cauză, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzută expres în legea specială.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".

Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un "bun", în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Rezultă că, în măsura în care reclamantele se prevalează de un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantelor.

Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantelor implică recunoaşterea, în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01.12.2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".

Astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12.10.2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143). În continuare, recurenţii redau conţinutul paragrafelor 134, 140-145 din hotărârea Curţii Europene pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

"Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială", şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantelor nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acestea nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu pot invoca protecţia documentului european în favoarea lor.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamantele nu au reuşit să facă dovada că, la data înstrăinării, aveau un "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., nu se poate ajunge la concluzia că subdobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995 ar trebui să suporte, în sarcina proprie, responsabilitatea Statului, pentru preluarea abuzivă a imobilului.

8. Instanţa de apel, în mod nelegal, consideră că, în cauza de faţă, nu are nicio relevanţă faptul că CCC. şi DDD. nu au restituit creditele pe care le-au contractat de la Societatea OOO. Bucureşti şi care au fost garantate (ipoteca de prim rând) cu imobilul în litigiu.

Astfel, instanţa reţine, în mod nereal, ca ipoteca nu a fost transcrisă în termen de 3 ani de la momentul contractării celor 3 credite.

În realitate, toate cele 3 contracte de împrumut cu ipotecă de prim rang pe imobilul din Carol nr. 57, încheiate în cursul anului 1947 de DDD. şi CCC. (proprietarele de drept ale imobilului) cu Societatea OOO., credite în valoare totală de 2.562.000.000 RON, ce urmau a fi achitate în rate pe o perioadă de 20 şi 30 de ani, au fost menţionate în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, aşa cum rezultă din extrasele din registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni eliberate de Arhivele Naţionale ale României.

La 27.02.1948, conform unei adrese primite de intimatele reclamante din partea conducerii Societăţii OOO., acestea nu achitaseră decât o singură rată, în valoare de 6.250 RON, pentru cele 2 împrumuturi de 1 miliard de RON, nicio sumă pentru cel de-al 3-lea împrumut şi mai aveau de achitat 359 de rate (în RON naţionalizaţi, suma de 128.100).

Prin Decretul nr. 197/1948 al Marii Adunării Naţionale a R.P. Române, publicat în M.O. nr. 186/13.08.1948, se prevedea faptul că "toate întreprinderile bancare şi institutele de credit de orice fel, cu capital particular sau de stat, se consideră de plin drept dizolvate şi intrate în stare de lichidare".

Din ordonanţa de adjudecare nr. 186/950 din februarie 1951, transcrisă de Grefa Tribunalului Ilfov, secţia I civilă com. la nr. 377/1951, rezultă că întreaga avere mobilă şi imobilă ce a aparţinut Societăţii OOO. a fost adjudecată de Ministerul Finanţelor, în atare condiţii rezultând, implicit, că şi imobilul din B-dul. x nr. 57, Bucureşti (fost B-dul. x nr. 39, sector 1 galben) a intrat în proprietatea acestui minister.

În atare condiţii, atâta vreme cât, începând cu anul 1950, statul român avea dubla calitate de creditor şi de proprietar asupra imobilului, reînnoirea inscripţiilor ipotecare, în temeiul art. 1786 C. civ., nu mai era necesară, ipoteca neputând înceta, cum, în mod eronat, a apreciat instanţa de fond.

De asemenea, este neîntemeiată susţinerea instanţei de apel, care arată că, pentru preluarea imobilului, ar fi trebuit urmate alte modalităţi de executare silită.

În realitate, întrucât, din 1950, statul român a devenit proprietarul imobilului, nu putea să îşi execute propriul bun.

Argumentele instanţei, în sensul că, la momentul preluării de către stat a imobilului, niciunul dintre credite nu era scadent sunt neîntemeiate.

Astfel cum s-a arătat în precedent, la momentul preluării imobilului de către stat, reclamantele nu au achitat decât o rată din credit, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea privind societăţile civile de credit funciar urban, la neplata unei rate semestriale, întreg creditul devine scadent.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

V. Recurenţii pârâţi V., Q., OOOO., GG., FF., MM., BBBB., CCCC., TTT., U., T., EEEE. şi FFFF. au solicitat, în principal, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel; în subsidiar, modificarea, în tot, a deciziei, în sensul admiterii apelurilor şi, în principal, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunal; în subsidiar, modificarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii introductive, fie ca urmare a admiterii excepţiilor invocate, fie ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

1. Motive care justifică casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel:

a. Instanţa de apel a încălcat o serie de principii ale procesului civil - contradictorialitatea, dreptul la apărare, rolul activ (nelegala citare, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă).

Recurenţii pârâţi au declarat apel împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, solicitând, printre altele, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, determinat de nelegala citare a Imsa S.A., X., VVV. şi lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a celor doi pârâţi persoane fizice, precum şi a lui EE. şi R..

Cu privire la aceste argumente, instanţa de apel a reţinut, în considerente, că apelanţii nu aveau interes să le invoce, iar, în dispozitiv, că sunt neîntemeiate.

În primul rând, există o contradicţie vădită între considerente (lipsa de interes) şi dispozitiv (netemeinicie), neputându-se deduce modalitatea de respingere a susţinerilor respective ale apelanţilor pârâţi.

În al doilea rând, lipsa de interes a argumentelor nu a fost invocată din oficiu şi nici nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, astfel încât apelanţii nu au putut exprima un punct de vedere.

Mai mult, instanţa s-a pronunţat cu privire la aspecte care nu formau obiectul cauzei - lipsa de interes în susţinerea acestor motive de apel.

În al treilea rând, deşi apelul a fost respins ca nefondat, în considerente nu se regăsesc motivele pentru care, din perspectiva problemelor în discuţie, nu se justifică temeinicia argumentelor apelanţilor, instanţa nemotivându-şi soluţia nici în fapt, nici în drept.

b. Curtea a încălcat o serie de principii ale procesului civil - contradictorialitatea, dreptul la apărare, rolul activ (excepţia nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor).

Recurenţii au declarat apel împotriva sentinţei, solicitând, printre altele, modificarea hotărârii, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatelor reclamante.

În susţinerea acestei excepţii, direct prin motivele de apel, au invocat excepţia nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor de care se prevalează intimatele reclamante în justificarea calităţii de moştenitoare de pe urma foştilor proprietari.

Instanţa de apel a reţinut, în considerente, că nulitatea este una relativă, iar nu absolută, şi că, invocată direct prin motivele de apel, pe cale de excepţie, este inadmisibilă, în timp ce, în dispozitiv, a respins apelurile, ca nefondate.

În primul rând, există o contradicţie vădită între considerente (inadmisibilitate) şi dispozitiv (netemeinicie), neputându-se stabili pentru ce motive au fost respinse argumentele apelanţilor.

În al doilea rând, caracterul relativ al nulităţii certificatelor de moştenitor nu a fost invocat din oficiu şi nici nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, apelanţii fiind în imposibilitate de a-şi preciza opinia.

Mai mult, instanţa s-a pronunţat cu privire la aspecte care nu formau obiectul cauzei - caracterul de nulitate relativă a excepţiei invocate, în ceea ce priveşte certificatele de moştenitor.

În al treilea rând, inadmisibilitatea invocării excepţiei nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor nu a fost invocată din oficiu şi nici nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, apelanţii neputând exprima un punct de vedere.

Instanţa s-a pronunţat cu privire la aspecte care nu formau obiectul cauzei - inadmisibilitatea invocării, direct prin motivele de apel, a excepţiei nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor.

În al patrulea rând, deşi apelul a fost respins ca neîntemeiat, în considerente nu se regăseşte nici măcar un singur motiv, de fapt sau de drept, care să justifice această soluţie.

c. Instanţa de apel nu a înţeles obiectul cauzei, reţinând un alt cadru procesual decât cel care formează obiectul litigiului.

Recurenţii pârâţi au declarat apel împotriva sentinţei, solicitând, printre altele, modificarea hotărârii, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte cererea privind retrocedarea spaţiului deţinut de Imsa S.A.

Curtea a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat, faţă de faptul că, în prezentul proces, se solicită restituirea apartamentelor care au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, în timp ce, în dosarul precedent, se contestă neretrocedarea spaţiilor care nu formaseră obiectul vânzărilor în baza acestui act normativ.

La 13.03.2003, reclamantele şi-au micşorat obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că au solicitat instanţei judecătoreşti pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare menţionate în petitul cererii de chemare în judecată, repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi restituirea, în natură, a apartamentelor ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare atacate, a spaţiului deţinut de S.C. Imsa S.A., a mansardei imobilului, precum şi a terenului în suprafaţă de 467,41 m.p.

Or, faţă de faptul că acest spaţiu fusese deja restituit intimatelor reclamante, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sentinţa din 25.05.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devine evident că se impunea admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

d. Instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe fond cu privire la excepţia nulităţii certificatelor de moştenitor, excepţie invocată de recurenţi direct prin motivele de apel.

2. Motive care justifică modificarea, în tot, a deciziei, în sensul admiterii apelurilor:

a. Excepţia inadmisibilităţii/lipsei de interes

Instanţa de apel a respins, în mod greşit, apelurile întemeiate pe excepţia inadmisibilităţii/lipsei de interes, determinat de împrejurarea că, în prezenta cauză, intimatele reclamante încearcă să obţină o dubla reparaţie, atât în natură, cât şi prin echivalent, considerând că sunt aplicabile prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii).

Textul de lege sus-enunţat nu este incident în speţă.

Această normă juridică instituie suspendarea procedurilor administrative iniţiate ca urmare a formulării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă de către instanţă a unui dosar ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Măsura suspendării este justă, întrucât, în situaţia în care procesul este câştigat, bunul ce forma obiectul acestuia se restituie, în natură, notificatorului, iar, în situaţia în care procesul este pierdut, notificatorul beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

Din cele expuse mai sus rezultă că prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile numai în măsura în care procedură administrativă nu este deja soluţionată, întrucât, numai în acest caz, suspendarea ar avea obiect.

În speţă, textul de lege sus-menţionat nu este incident, deoarece procedura administrativă a fost deja finalizată prin emiterea unei dispoziţii de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Pe de altă parte, intimatele reclamante nu justifică un interes în contestarea contractelor de vânzare, iar demersul acestora este inadmisibil.

În esenţă, atât excepţia inadmisibilităţii, cât şi excepţia lipsei de interes, au o bază comună, motiv pentru care vor fi analizate împreună.

În susţinerea celor două excepţii, s-a invocat, în faţa primei instanţe, că reclamantele nu pot beneficia de o dublă reparaţie în baza Legii nr. 10/2001, prin echivalent (propunerea de acordare măsuri reparatorii prin dispoziţie) şi în natură (restituirea în natură).

Prima instanţă, cu o motivare total străină de argumentele invocate în susţinerea excepţiilor, le-a respins ca neîntemeiate, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.

Optica instanţelor de fond este vădit nelegală şi neîntemeiată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 06.03.1945-22.12.1989, se restituie în natură sau în echivalent.

Conform art. 1 lit. d) din Capitolul I din Anexa 1 la H.G. nr. 250/2007, entităţile obligate la restituire au plenitudine de competenţă în soluţionarea notificărilor care fac obiectul procedurii administrative, iar obligaţia de restituire se concretizează fie în dispoziţia de restituire în natură, fie în dispoziţia pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Finalitatea Legii nr. 10/2001 urmăreşte retrocedarea, în natură sau prin echivalent, a imobilelor către foştii proprietari, iar nu îmbogăţirea fără justă cauză a acestora prin intermediul unei duble retrocedări - şi în natură, şi prin echivalent.

Aplicând principiile mai sus menţionate în speţă, se observa că, în prezenta cauză, acţiunea reclamantelor privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare este lipsită de interes, întrucât, chiar dacă s-ar admite acţiunea, imobilul nu ar putea fi restituit reclamantelor.

Imobilul nu poate fi restituit, întrucât, dacă s-ar dispune o asemenea măsură, reclamantele ar beneficia de o dublă retrocedare a aceluiaşi imobil: o dată prin echivalent, potrivit dispoziţiei Primarului General nr. 786/29.01.2003, şi o dată în natură, prin hotărârea instanţei de judecată.

Potrivit dispoziţiei Primarului General nr. 786/29.01.2003, art. 1 par. 2, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariţiei Normelor Metodologice.

Aceasta dispoziţie a devenit un act definitiv şi irevocabil, care îşi produce, pe deplin, efectele în ceea ce le priveşte pe reclamante, întrucât acestea nu au atacat actul în justiţie, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte soluţia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentele ce formează obiectul prezentului dosar.

Reclamantele au atacat dispoziţia, însă numai cu privire la alte părţi din imobil, care nu au legătură cu apartamentele ce formează obiectul prezentului dosar.

Or, din moment ce, privitor la apartamentele ce formează obiectul prezentului dosar, reclamantele au beneficiat deja de restituire prin echivalent, o restituire în natură, în plus faţă de cea acordată deja, nefiind posibilă, rezultă că nu prezintă niciun interes în promovarea acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât, chiar dacă s-ar admite acţiunea, nu ar intra în posesia acestuia, demersul judiciar fiind inadmisibil.

Restituirea în natură a apartamentelor ce formează obiectul prezentului dosar ar echivala cu o anulare, în parte, a dispoziţiei Primarului General nr. 786/29.01.2003, ceea ce nu este posibil, întrucât, pe de o parte, această dispoziţie nu formează obiectul prezentului dosar, iar, pe de alta parte, această dispoziţie a rămas definitivă şi obligatorie pentru reclamante, prin neatacarea acesteia.

b. Greşita interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001

Instanţa de apel a reţinut, prin raportare la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, că recurenţii au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare, întrucât, pe de-o parte, nu au efectuat demersurile aferente unui om diligent, în vederea verificării situaţiei juridice a apartamentelor, iar, pe de altă parte, nu au interpretat prevederile Legii nr. 112/1995 prin raportare la norme juridice cu valoare superioară faţă de cele expuse în Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.

Raţionamentul Curţii este determinat de interpretarea eronată a normelor juridice incidente în speţă.

La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, erau în vigoare prevederile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care stabileau, în mod expres, că "imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 (...)".

În aceste condiţii, analiza valabilităţii sau, după caz, a nevalabilităţii titlului statului asupra întregului imobil trebuie să se raporteze la dispoziţiile legale contemporane încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, mai precis la normele juridice anterior menţionate, fiind suficient ca imobilul să fi format obiectul Decretului nr. 92/1950.

În speţă, această condiţie este îndeplinită, caz în care se poate concluziona că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum noţiunea de "titlu valabil" era explicată de legislaţia existentă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte buna sau reaua credinţă a recurenţilor, decizia este nelegală şi netemeinică, întrucât aceştia au efectuat demersuri în vederea aflării situaţiei juridice a imobilului cumpărat, în urma cărora au cunoscut că bunul se afla în proprietatea şi posesia autorităţilor statului român încă din anul 1950; nu fuseseră formulate acţiuni în instanţă, în vederea retrocedării; Legea nr. 112/1995, explicitată prin norme metodologice de aplicare, le conferea dreptul de a cumpăra imobilul; toate negocierile privind încheierea contractului s-au purtat cu reprezentanţi ai autorităţilor statului român, care nu le-au adus la cunoştinţă niciodată faptul că bunul ar avea o situaţie juridică care nu ar fi permis achiziţionarea; nu au fost notificaţi sau informaţi, în niciun fel, cu privire la vreo acţiune în justiţie iniţiată de foştii proprietari, în vederea retrocedării imobilului, sau cu privire la vreun demers administrativ în acest sens.

Legea nr. 10/2001 face o distincţie clară, în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, între acte de înstrăinare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv şi acte de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil.

Pentru înstrăinările privind imobile preluate în mod abuziv, art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabileşte, în mod expres, că acestea sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, în timp ce, pentru înstrăinările privind imobilele preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, art. 45 alin. (2) din aceeaşi lege stabileşte că acestea sunt valabile numai dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţi nu cad sub incidenţa art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât Decretul nr. 92/1950 era considerat, înainte de apariţia Legii nr. 213/1998, un titlu valabil al statului român.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, foştii proprietari ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului după 1945, cu titlu, beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.

Actele juridice prin care recurenţii au dobândit apartamentele au fost încheiate la mai puţin de un an de la data publicării Normelor metodologice în Monitorul Oficial, 23.01.1996, astfel că, în acea perioadă, Decretul nr. 92/1950 era considerat un titlu pe deplin valabil în accepţiunea Legii nr. 112/1995.

Acest aspect este reţinut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, rămasă definitivă la 01.03.2006 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 524/14.06.2006 (parag. 26-27).

În speţă, au fost respectate toate dispoziţiile legale existente la data încheierii contractelor: apartamentele formau obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluate cu titlu, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1 din această lege; recurenţii aveau calitatea de chiriaşi ai apartamentelor, ce nu se puteau restitui, în natură, foştilor proprietari, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, în sensul că apartamentele nu erau libere şi nici ocupate de reclamante, fiind îndeplinită condiţia prevăzuta de art. 9 alin. (1) teza I din Lege; recurenţii au optat pentru cumpărarea apartamentelor după expirarea termenului de 6 luni, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 9 alin. (1) teza a II-a; nu au dobândit şi nici nu au înstrăinat vreo locuinţă proprietatea personală după 01.01.1990, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995; apartamentele nu erau exceptate de la vânzare potrivit art. 10 din actul normativ menţionat.

Motivarea acţiunii reclamantelor, în sensul că, în anul 1996, erau de notorietate abuzurile săvârşite de statul comunist, motivare preluată de instanţa de fond şi susţinută de instanţa de apel, nu poate fi primită, întrucât legiuitorul român, prin intermediul unui act normativ clar, previzibil, concis, Legea nr. 112/1995, stabilise, la nivelul anului 1996, care erau imobilele ce se retrocedau, care erau imobilele ce puteau fi cumpărate, dar, mai important, faptul că, pentru imobilele care nu făceau obiectul restituirii, urma să se adopte legi reparatorii.

Nu în ultimul rând, buna-credinţă a recurenţilor este prezumată până la proba contrară, iar, în prezenta cauză, nu au fost administrate dovezi care să răstoarne această prezumţie.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.

VI. Recurenţii pârâţi D., QQ., K., L., NN., C. şi DD. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

l. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin nerespectarea îndrumărilor din decizia de casare.

Prin decizia de casare s-a stabilit că, în rejudecare, instanţa fondului urmează să reanalizeze cererile formulate prin acţiunea introductivă şi să le circumscrie, exclusiv, cadrului procesual ce urmează a fi stabilit prin aplicarea dispoziţiilor legii speciale, care, de la data intrării sale în vigoare - astfel cum s-a reţinut şi prin decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 9 iunie 2008 - înlătură aplicarea dreptului comun, anumite prevederi ale acesteia putând fi înlăturate doar în ipoteza în care contravin Convenţiei şi fără a se aduce atingere drepturilor apărate de C.E.D.O., aparţinând altor persoane.

În mod nelegal, instanţa de fond şi apel nu se conformează acestor îndrumări, refuzând să analizeze cererea de chemare în judecată şi să stabilească cadrul procesual prin aplicarea dispoziţiilor legii speciale.

Imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege specială în materia proprietăţii, şi, care conform principiului de drept "specialia generalibus derogant", derogă de la general.

Prin decizia în interesul legii nr. 33/9.06.2008 s-a statuat că, în cazul acţiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului de drept sus-enunţat, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

În prezenta cauză, atât reclamantele, cât şi pârâţii se prevalează de titluri de proprietate valabile, la soluţionarea acţiunii în revendicare urmând să se ţină seama de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului.

Noţiunea de "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, poate cuprinde atât un bun actual, cât şi o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut, în mod efectiv şi licit, să le dobândească), inclusiv un drept de creanţă, în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera ca acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

În domeniul de faţă, un "bun actual" în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţa i-a recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus, în mod expres, restituirea bunului.

În speţă, reclamantelor nu le-a fost recunoscut, în mod definitiv, de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, motiv pentru care acestea nu se pot prevala de existenţa unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic, protejat de acest articol.

Caracterul abuziv al preluării imobilului, reţinut de către instanţa de apel, nu atrage după sine, în mod automat, un drept la restituirea, în natură, a bunului, conferind însă dreptul reclamanţilor la despăgubire, ceea ce a şi avut loc prin emiterea dispoziţiei nr. 786/2003, în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că atenuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, astfel că legislaţia ar trebui să permită a se ţine seama de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit bunul prin cumpărare, în baza unei legi în vigoare, să nu suporte greutatea responsabilităţii Statului, care a confiscat aceste bunuri.

Faţă de aceste considerente, pornind de la siguranţa raporturilor juridice, existenţa, în patrimoniul pârâţilor, a unui "bun actual" şi urmărindu-se, ca atare, să nu se creeze noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecinţe ireparabile, raportat şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii, în natură, a imobilelor vândute cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, acţiunea în revendicare imobiliară urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, neavând relevanţă faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

2. În mod nelegal s-a constatat nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995, reţinându-se reaua-credinţă a părţilor contractante la data vânzării.

La soluţionarea acestui capăt de cerere, prin decizia de casare s-au dat îndrumări în sensul că, în rejudecare, se impune a se examina modalitatea în care a fost preluat imobilul de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru a se putea statua judicios asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, art. 1 şi 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ultimele prevederi legale permiţând înstrăinarea de către stat, exclusiv, a imobilelor preluate cu titlu.

Instanţa de apel se rezumă să constate că imobilul a fost preluat fără titlu, iar cumpărătorii au fost de rea-credinţă, întrucât au cunoscut că reclamantele revendicaseră imobilul prin cererile nr. x/28.07.1996 şi nr. y/29.07.1996, formulate în baza Legii nr. 112/1995.

Valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare se apreciază în funcţie de condiţiile concrete existente la data încheierii actului.

a. În speţă, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu prin sentinţa nr. 1730/01.10.2013.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, prevedea că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform dispoziţiilor prezentei legi", text de lege abrogat prin Legea nr. 1/2009.

Întrucât pronunţarea sentinţei prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu a intervenit ulterior abrogării dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, această hotărâre nu mai poate da eficienţă juridică unui text abrogat, motiv pentru care prevederile art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză.

b. Legea nr. 112/1995 are, ca obiect, imobile preluate cu titlu, dar, în cuprinsul actului normativ, nu se defineşte această categorie de imobile.

Noţiunea de preluare "cu titlu" sau "fără titlu" a fost definită de art. 1 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 20/1996 privind Normele metodologice de aplicare, al căror conţinut este redat de recurenţi.

Aceleaşi reglementări se regăsesc şi în H.G. nr. 11/1997 de modificare şi completare a H.G. nr. 20/1996, în art. 1 alin. (2) fiind prevăzut, expres, Decretul nr. 92/1950 ca titlu valabil de preluare a imobilelor de către Stat.

Până la apariţia Legii nr. 213/1998, singurul criteriu în raport de care se aprecia valabilitatea titlului statului era cel stabilit prin H.G. nr. 11/1997, constând în nerespectarea prevederilor legale de preluare, iar, în ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, nerespectarea art. I pct. 1-5 şi art. II din actul normativ.

Având în vedere aceste dispoziţii, se constată că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ale recurenţilor, Decretul nr. 92/1950 era menţionat, în lege, ca titlu valabil de preluare.

Pe cale de consecinţă, sub aspectul titlului statului asupra imobilului în litigiu, ambele părţi au avut convingerea fermă că acesta este valabil, eroarea comună şi invincibilă nefiind răsturnată de reclamante, care au contestat acest titlu după şase ani de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În mod greşit, instanţa de apel nu a luat în considerare dispoziţiile H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997 determinat de împrejurarea că reprezintă acte normative de rang inferior, care nu pot adăuga la lege, în condiţiile în care nu s-a pus problema că, prin Normele de aplicare, s-a stabilit că Decretul nr. 92/1950 ar constitui titlu valabil, ci doar că acest act normativ a conferit aparenţa deplină de legalitate privind valabilitate titlului statului asupra imobilului în litigiu, dovedindu-se, astfel, eroarea comună şi invincibilă a părţilor contractante că perfectează un act valabil.

c. Dispoziţiile art. 1 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ce permit înstrăinarea de către stat, exclusiv, a imobilelor preluate cu titlu, nu sunt de natură să conducă la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestei legi de către recurenţi.

Întrucât contractele au, ca obiect, bunuri imobile ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, valabilitatea acestora se stabileşte prin raportare la dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (2) din acest act normativ.

În speţă, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, toate părţile au fost de bună-credinţă.

Distinct de acest aspect, la momentul perfectării contractelor, vânzătorul ştia că imobilul nu se putea restitui în natură în temeiul Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din această lege stabilind că restituirea în natură era posibilă numai dacă persoanele care puteau formula astfel de cereri locuiau în calitate de chiriaşi în imobilele respective sau dacă imobilele solicitate erau libere, în toate celelalte cazuri petiţionarii având dreptul numai la despăgubiri.

Totodată, potrivit art. 46.3. din H.G. nr. 498/2003, acele înstrăinări efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi cu deplina respectare a condiţiilor legale până la apariţia Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte; înstrăinările intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanţe a valabilităţii titlului (art. 6 din Legea nr. 213/1998, cu completările ulterioare), menţinerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate sunt condiţionate de dovedirea bunei-credinţe a dobânditorului la momentul înstrăinării.

Buna-credinţă a apelanţilor cumpărători urmează a se reţine şi în raport de faptul că au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 şi înainte de promovarea oricărei acţiuni în justiţie de către foştii proprietari.

De asemenea, s-a dovedit că nu au fost notificaţi de reclamante în legătură cu intenţia de redobândire a bunului şi au solicitat vânzătorului relaţii cu privire la situaţia juridică a imobilului, confirmate prin menţiunile făcute de acesta pe cererile de cumpărare.

Legea nr. 112/1995 nu instituia vreo interdicţie sau suspendare la vânzare până la soluţionarea cererii de restituire, art. 9 prevăzând expres numai expirarea termenului prevăzut de art. 14.

Este adevărat că, la dată cumpărării apartamentelor, erau înregistrate cererile nr. x/28.07.1996 şi nr. y/29.07.1996, prin care reclamantele au solicitat, printre altele, restituirea, în natură, a imobilului, cereri nesoluţionate, iar pe cererile formulate de către cumpărători apar menţiunile "Legea 112/1995" sau "Dosar nr. x/1996" ori "Dosar nr. x/1996", menţiuni care au fost făcute urmare a faptului că reclamantele au depus cerere de restituire a imobilului, aşa cum rezultă şi din adresa S.C. JJ. S.A. nr. 4098/23.11.2006, însă acest aspect nu schimbă împrejurările cauzei şi nu poate atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care actul normativ menţionat nu reglementa restituirea în natură, decât dacă fostul proprietar ocupa imobilul în calitate de chiriaş.

Argumentele instanţelor de fond şi apel, în sensul că aceste contracte de vânzare-cumpărare sunt nule, deoarece cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost soluţionată la data la care a avut loc vânzarea către cumpărători, nu este de natură să atragă nulitatea absolută a actelor juridice, valabilitatea acestora fiind condiţionată, conform art. 9 din această lege, doar de expirarea termenului prevăzut de art. 14, de calitatea de titular de contract şi ocuparea imobilului în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.

Totodată, suspendarea procedurilor de vânzare a fost reglementată ulterior vânzării, prin art. 92 din H.G. nr. 11/1997, şi numai pentru situaţia în care existau indicii că o locuinţă făcea parte din categoria imobilelor preluate fără titlu, astfel cum această noţiune era definită prin această hotărâre de guvern.

Pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţii Stoica, Radu şi WWWW., dispoziţiile H.G. nr. 11/1997 nu sunt aplicabile, fiind perfectate anterior, respectiv în anul 1996, iar pentru contractele cărora se aplică nu există indiciile prevăzute la art. 92 din acest act normativ.

Aşadar, în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost de bună credinţă, prezumţie ce nu a fost răsturnată de către reclamante.

Considerentele arătate dovedesc nelegalitatea hotărârii, având în vedere, în esenţă, că legiuitorul român a înţeles să ofere protecţie cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, în situaţia în care aceştia sunt de bună-credinţă, actul juridic de înstrăinare fiind valabil în această situaţie (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fost art. 46).

Contractul de vânzare-cumpărare vizând imobilul în litigiu este un act translativ de proprietate cu titlu oneros, încheiat cu bună-credinţă, astfel că, chiar dacă s-ar considera că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, principiul invocat, "error communis facit jus", este, pe deplin, operant.

3. În legătura cu sarcinile ce grevau asupra imobilului, din înscrisurile depuse de către Direcţia municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale rezultă că imobilul în litigiu era grevat cu ipotecă "în prim rang" urmare a 3 împrumuturi contractate de autoarele CCC. şi DDD., în noiembrie 1947, în sumă totală de 2.562.000.000 RON, de la Societatea OOO. Bucureşti, împrumut rămas nerambursat până Ia dată intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950.

Sus-numita societate a fost, la rândul său, naţionalizată, prin Legea nr. 119/1948, iar art. 6 al acestui act normativ prevedea că aceste instituţii trec în proprietatea statului, cu fondul de comerţ şi cu toate obligaţiunile contractate, în vederea exploatării lor, astfel că, la nivelul anilor '50, statul român apare ca fiind creditor pentru cele 3 împrumuturi contractate de autoarele reclamantelor.

Ulterior naţionalizării imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, statul a întrunit, în aparenţă, dubla calitate de proprietar şi creditor ipotecar asupra aceluiaşi bun, dar faţă de faptul că, juridic, aceste două calităţi se exclud reciproc, prin efectul legii s-a dat eficienţă calităţii de proprietar, motiv pentru care nu mai era posibilă reînnoirea ipotecii.

Întrucât statul a devenit proprietar al imobilului, orice alte modalităţi de executare silită prevăzute de lege ar fi fost lipsite de obiect.

În condiţiile în care se constată nevalabilitatea titlului statului, urmare a preluării bunului în baza Decretului nr. 92/1950, statul redobândeşte calitatea de creditor şi, conform principiului echităţii, restituirea bunului trebuie condiţionată de restituirea împrumutului.

În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

VII. Recurentul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi respingerii cererilor de chemare în garanţie, ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

1. Instanţa de control judiciar a omis să cerceteze şi nu s-a pronunţat cu privire la motivul de apel invocat de chematul în garanţie, referitor la inexistenţa unei cereri exprese a pârâţilor de acordare a preţului actualizat al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, decizia fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, prin motivele de apel, a învederat ca pârâţii au formulat cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice cu privire la restituirea preţului de piaţa achitat pentru apartamentele în cauză, iar nu cu privire la restituirea preţului efectiv plătit, actualizat cu indicele de inflaţie.

Cele două noţiuni - preţul de piaţa şi preţul actualizat - sunt modalităţi distincte de despăgubire a foştilor chiriaşi, concepute pentru situaţii juridice diferite, neexistând între ele o relaţie de la mai mult la mai puţin.

Cu alte cuvinte, instanţa de judecată nu putea să considere, din oficiu, că pârâţii au solicitat restituirea preţului actualizat, fără ca aceştia să o facă în mod explicit.

În acest sens, invocă decizia in interesul legii nr. 1/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens".

Prin urmare, în mod eronat, instanţa de fond a admis cererea pârâţilor şi a acordat preţul actualizat, în condiţiile în care aceştia nu au formulat cerere distinctă cu privire la acordarea preţului plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanţa de apel nu a avut în vedere acest argument invocat de apelantul chemat în garanţie.

2. Decizia este nelegală şi sub aspectul înlăturării apărărilor recurentului, în raport de art. 1337 C. civ., în sensul că, în speţă, instanţa de fond ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a Ministerul Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea recurenţilor pârâţi de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractelor de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului Bucureşti.

Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că nu există culpa acestei instituţii.

În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimaţii reclamanţi nu au depus întâmpinare, dar au formulat note scrise, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursurilor, ca nefondate.

Aceleaşi părţi au depus şi o tranzacţie, autentificată sub nr. x/02.02.2018 de S.P.N. UUU., încheiată între ele şi intimata pârâtă ZZ., conform căreia intimaţii reclamanţi au renunţat, în temeiul art. 247 C. proc. civ., la dreptul de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele nr. x şi nr. 23 din imobilul în litigiu, precum şi la obligarea pârâtei de a le lăsa, în deplină proprietate şi posesie, bunurile respective, în schimbul sumei de 154.000 de euro.

Instanţa de recurs nu a procedat la consfinţirea acestei tranzacţii şi nu a luat act de renunţările formulate în baza art. 247 C. proc. civ., cu consecinţa modificării, în parte, a deciziei recurate, a anulării, în parte, a sentinţei şi a respingerii acţiunii pentru cele două acte juridice, conform cererii intimaţilor reclamanţi de la dosar recurs, vol. I, în raport de inexistenţa cadrului procesual care să permită asemenea măsuri, niciuna dintre părţile interesate neformulând cale de atac împotriva hotărârii instanţei de apel. în legătură cu soluţia pronunţată privind apartamentele nr. x şi nr. 23.

Recurenţii GGG. şi FFF. au depus note scrise cu privire la recursurile formulate de celelalte părţi, solicitând admiterea căilor de atac şi, în principal, casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel; în subsidiar, modificarea aceleiaşi hotărâri, admiterea apelurilor, schimbarea, în tot, a sentinţei şi respingerea acţiunii, fie ca urmare a admiterii excepţiilor invocate, fie pe fond.

Pe parcursul procesului s-a constatat că a decedat intimata pârâtă MMM., respectiv la 20.11.2014, potrivit certificatului de deces seria x nr. x emis de Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, fiind introduşi, în cauză, în calitate de moştenitori, LLL., deja parte, şi XXXX., conform certificatului de moştenitor nr. x/16.12.2014 emis de S.N.P. NNN. şi YYYY.. Totodată, acestor părţi li s-a comunicat copie conformă cu originalul de pe decizia instanţei de apel, intimaţii pârâţi neexercitând recurs împotriva hotărârii.

De asemenea, copii conforme cu originalul de pe decizie au fost comunicate şi intimatelor pârâte F. şi ZZ., având în vedere, în primul caz, că, în dovada de comunicare iniţială, partea figurează cu un prenume greşit, "G.", în loc de "G." (dovada de comunicare de la dosar apel), iar, în cel de-al doilea caz, împrejurarea că decizia a fost comunicată de instanţa de apel la o adresă greşită, cea a sediului avocatului, care nu mai avea drept de reprezentare din această fază procesuală (dovada de comunicare de la dosar apel). Nici aceste părţi nu au declarat recurs.

Recurenţii pârâţi BB., AA., Y., PP., H., I. şi J. au depus note scrise, prin care au solicitat admiterea căii de atac declarate de aceste părţi.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţi şi intervenient sunt nefondate, iar recursul declarat de chematul în garanţie este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menţionat că cea mai mare parte dintre susţinerile formulate de recurenţi sunt comune, determinat de situaţia juridică asemănătoare a acestor părţi, generată de raporturile juridice deduse judecăţii urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, aceste critici vor fi verificate concomitent de Înalta Curte, care urmează să le răspundă printr-un considerent unic, alături de cercetarea motivelor de recurs individuale.

Pe de altă parte, recursul declarat de pârâţii Maricuţ, Iorgulescu, Pavel şi Popa supune dezbaterii motivele de casare reglementate de noul C. proc. civ., act normativ care nu este incident în cauză, faţă de data introducerii acţiunii, 13.08.2002, şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora dispoziţiile noului Cod se aplică numai proceselor începute ulterior intrării sale în vigoare (15.02.2013 - art. 81 din Legea de punere în aplicare). În consecinţă, motivele expuse în recursul declarat de pârâţii indicaţi mai sus vor fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate corespunzătoare din vechiul C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, în cadrul căii de atac formulate de recurenţii menţionaţi, s-a afirmat depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, corespunzător motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., motiv ce nu va fi analizat de Înalta Curte, deoarece niciuna dintre criticile prezentate în cererea de recurs nu susţine o asemenea încadrare.

De asemenea, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., invocat de către o parte dintre recurenţi, nu va forma obiect al cenzurii instanţei de recurs, deoarece niciuna dintre critici nu este susceptibilă de încadrare în acest caz, nepunând în discuţie aspecte legate de interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de negotium, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constată că recursurile relevă următoarele probleme de drept, ce urmează a fi analizate în ordinea prezentării, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care statuează verificarea prioritară a excepţiilor procesuale în raport cu fondul litigiului, dar şi de logica juridică, care impune cenzurarea etapizată a aspectelor deduse judecăţii, după cum acestea decurg unele din altele şi influenţează rezolvarea chestiunilor subsecvente în raport cu cele principale:

-neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel în instrumentarea cauzei, inclusiv din perspectiva încălcării dreptului la apărare şi a celorlalte principii fundamentale care guvernează procesul civil (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);

- încălcarea deciziei de casare (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.);

- nemotivarea/carenţe în motivarea deciziei recurate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.);

- încălcarea autorităţii/puterii de lucru judecat parţiale (art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.);

- lipsa de interes în formularea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- lipsa calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi, cu referire şi la excepţia nulităţii certificatelor de moştenitor nr. x/08.07.1996 şi nr. y/27.05.1997, invocată prin motivele de apel (art. 304 pct. 9/art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.);

- inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu referire la decizia în interesul legii nr. 33/2008, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

-încălcarea principiului "electa una via" (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- erori în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale asupra fondului litigiului, din perspectiva Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 112/1995 şi a Normelor metodologice de aplicare a acestor acte normative cu referire la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare în raport de titlul statului, respectarea altor cerinţe legale la momentul perfectării actelor juridice, buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la acelaşi moment, inclusiv din perspectiva principiului validităţii aparenţei în drept; probleme de aplicare a legii în timp; dreptul la restituire al intimaţilor reclamanţi în raport de legislaţia în vigoare; problema neachitării creditelor garantate cu ipotecă de către autoarele reclamanţilor; aspecte relevante în soluţionarea cauzei din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- neregularităţi procedurale şi de fond săvârşite de prima instanţă (recursul III), critici cu privire la care Înalta Curte se va pronunţa în cadrul analizei celorlalte puncte enumerate mai sus, corespunzător problemei susţinute prin aceste critici;

- greşita soluţionare a cererilor de chemare în garanţie (recursul VII).

1. Neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel în instrumentarea cauzei, inclusiv din perspectiva încălcării dreptului la apărare şi a celorlalte principii fundamentale care guvernează procesul civil (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.)

Astfel de critici au fost formulate prin recursurile IV şi V, iar, prin recursul III, s-au invocat neregularităţi săvârşite de prima instanţă.

Recurenţii UU., HH. şi OO. au susţinut încălcarea dreptului lor la apărare, întrucât instanţa de apel nu a dispus emiterea unei adrese către autorităţile elveţiene, pentru a comunica dacă s-a deschis succesiunea de pe urma defunctei IIII., şi a respins cererea de emitere a unei adrese către D.N.A., pentru a comunica stadiul cercetărilor în dosarul penal existent pe rolul acestei instituţii (motivele 2 şi 3 din recursul IV).

Criticile pun în discuţie necesitatea încuviinţării unor probe în sensul solicitat de recurenţi, pentru lămurirea situaţiei de fapt, fiind incompatibile cu structura recursului, urmare a abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Instanţa de apel este singura în măsură să aprecieze asupra utilităţii unei probe, decizia acesteia nefiind cenzurabilă în recurs, care permite doar critici de nelegalitate, iar nu şi aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate.

Prin urmare, Înalta Curte nu va proceda la verificarea susţinerilor subsumate situaţiei de fapt care, în opinia recurenţilor, ar fi trebuit clarificată prin emiterea celor două adrese şi, subsecvent, nu poate primi criticile privind încălcarea dreptului la apărare.

Recurenţii pârâţi V., Licu, Petcu, Gorgeag, BBBB., Harasim, Nuică şi Magui au invocat, în cadrul motivului 1, pct. a-d din recursul V, atât nereguli procedurale săvârşite de Curte, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cât şi chestiuni ce pun în discuţie nemotivarea, respectiv contradicţia între considerente şi dispozitiv, sub aspectul înlăturării, în partea explicativă a deciziei, a unor motive de apel ca lipsite de interes, în timp ce soluţia din dispozitiv, asupra apelurilor, este de respingere pe fond, critici ce se circumscriu art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.

Totodată, se susţine reţinerea unui alt cadru procesual raportat la autoritatea de lucru judecat parţială, critică ce implică analiza a două cazuri de nelegalitate, mai întâi cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu lucrul judecat, ulterior cel reglementat la pct. 5, vizând respectarea cadrului procesual urmare a soluţiei date asupra acestei probleme.

În legătură cu excepţia nulităţii certificatelor de moştenitor de care s-au prevalat reclamantele, recurenţii invocă neanalizarea şi nepronunţarea, pe fond, asupra excepţiei ce constituie şi motiv de apel, critică ce se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Raportat la legătura dintre motivele de recurs încadrabile în cazuri de nelegalitate diferite, astfel cum s-a expus mai sus, şi pentru a nu se fracţiona criticile respective, precum şi raţionamentul instanţei în cenzurarea lor, Înalta Curte va proceda, în cadrul problemei privind neregularităţile procedurale pretins săvârşite de instanţa de apel, la analiza concomitentă a susţinerilor recurenţilor, chiar dacă aceasta presupune o verificare lărgită, nu numai din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci şi a punctelor 7 şi 9 din acelaşi text de lege.

Pârâţii au susţinut încălcarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a principiului rolului activ al instanţei în legătură cu nelegala citare a S.C. Imsa S.A., X., VVV. şi cu lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a celor doi pârâţi persoane fizice, precum şi a lui EE. şi R., afirmând, mai întâi, că există contradicţie între considerente, unde s-a reţinut lipsa de interes în formularea acestui motiv de apel, şi dispozitiv, prin care s-au respins apelurile declarate de pârâţi, ca nefondate.

Cum s-a arătat deja, critica nu are legătură cu încălcarea dreptului la apărare sau a principiilor ce guvernează procesul civil, enunţate mai sus, ci cu o pretinsă contradictorialitate în motivarea deciziei, care presupune şi ipoteza argumentării divergente soluţiei din dispozitivul hotărârii atacate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Susţinerile sunt neîntemeiate. Apelul, ca orice cale de atac, este unic şi trebuie privit în ansamblul motivelor formulate, primind o unică soluţie în dispozitivul deciziei, neputându-se concepe mai multe soluţii de respingere în funcţie de fiecare motiv de apel în parte. În cazul în care unele motive sunt înlăturate pentru netemeinicie, iar altele pentru raţiuni care nu vizează fondul criticilor, în dispozitivul hotărârii se va menţiona un singur criteriu de respingere, cel mai puternic, şi anume cel de fond, urmând ca, în considerente, să fie explicitate argumentele pentru care nu s-a primit fiecare motiv în parte. În această modalitate a procedat şi instanţa de apel, soluţia din dispozitivul deciziei reflectând criteriul de fond pentru care a fost înlăturată cea mai mare parte dintre motivele căii de atac, în timp ce, în considerente, rezultă, în mod clar, fără risc de confuzie, raţionamentul Curţii pentru fiecare dintre criticile formulate.

De asemenea, s-a mai afirmat de către recurenţi că nu rezultă motivarea, pe fond, a înlăturării motivului de apel respectiv, raportat la modalitatea respingerii apelurilor conform dispozitivului deciziei atacate, ceea ce reprezintă consecinţa firească a raţionamentului instanţei, care nu a primit critica pentru lipsa interesului apelanţilor, iar nu pentru netemeinicie.

În consecinţă, nu se poate reţine, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea contradictorie sau nemotivarea hotărârii sub acest aspect.

Cât priveşte încălcarea principiilor contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, precum şi a dreptului la apărare, întrucât instanţa nu a invocat din oficiu şi nu a supus dezbaterii lipsa de interes a apelanţilor în formularea motivelor de apel referitoare la nelegala citare a altor părţi sau persoane ce ar fi trebuit citate, precum şi la lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a celor enumeraţi mai sus, critica este, de asemenea, nefondată.

Lipsa de interes a motivelor de apel respective a fost evocată de intimaţii reclamanţi prin concluziile scrise înregistrate pe parcursul procesului, la 27.10.2015, în dosarul de apel, astfel încât nu se impunea o nouă invocare, din oficiu, a acestui aspect, toate părţile litigante fiind avizate asupra problemei în discuţie.

Instanţa a supus dezbaterii contradictorii apelurile declarate în cauză, în ansamblul lor, inclusiv sub aspectul apărărilor formulate de intimaţii reclamanţi, nefiind necesar să supună discuţiei fiecare motiv de apel sau apărare formulată, în contextul în care aceste cereri se aflau în dosar, erau sau trebuia să fie cunoscute de către părţi, care, la rândul lor, aveau posibilitatea şi libertatea opţiunii de a exprima, cu ocazia cuvântului pe fond, opinia asupra tuturor chestiunilor legate de căile de atac exercitate.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare sau a principiilor contradictorialităţii şi rolului activ al instanţei, în instrumentarea cauzei, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nici critica vizând pronunţarea, cu depăşirea obiectului cauzei, asupra interesului în formularea motivului de apel privind nelegala citare şi lipsa capacităţii procesuale de folosinţă nu este corectă. Ca şi în cazul judecăţii în primă instanţă, apelul supune dezbaterii anumite probleme de drept sau de fapt, în legătură cu care părţile pot sau nu să justifice un interes în a le invoca. Cercetarea interesului referitor la un motiv de apel se încadrează, deci, în limitele de verificare pe care trebuie să le efectueze instanţa învestită cu calea de atac, lipsa acestei condiţii de exerciţiu, prioritară analizei pe fond, făcând inutilă cercetarea temeiniciei criticii respective. În consecinţă, nici din această perspectivă, nu sunt îndeplinite criteriile admiterii motivului de casare reglementat de art. 304 cpt. 5 C. proc. civ.

În aceiaşi termeni a fost contestată decizia şi în ceea ce priveşte calificarea nulităţii certificatelor de moştenitor emise în favoarea reclamantelor iniţiale, precum şi reţinerea inadmisibilităţii motivului de apel.

Prin urmare, argumentele expuse anterior sunt, pe deplin valabile, şi în cazul acestui motiv de recurs. Astfel, intimaţii reclamanţi, prin aceleaşi concluzii scrise din 27.10.2015 (pct. I), au invocat, în legătură cu excepţia nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, inadmisibilitatea formulării acesteia direct prin motivele de apel, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., şi calificarea excepţiei ca reprezentând o excepţie de drept substanţial; lipsa calităţii procesuale active a apelanţilor în formularea nulităţii/anulării certificatului determinat de împrejurarea că nu fac parte din categoria persoanelor cu vocaţie succesorală la moştenirea autorilor reclamanţilor; sentinţa civilă nr. 821/19.06.2015 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea având ca obiect nulitatea certificatelor de moştenitor nr. x/08.07.1996 şi nr. y/27.05.1997, formulată de apelantul TTT., pentru lipsa calităţii procesuale active a acestuia din urmă.

În prezentul dosar, Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, prin prisma nulităţii certificatelor de moştenitor, analizând, mai întâi, frauda la lege, ca motiv de desfiinţare a celor două acte succesorale, invocat de apelanţi, motiv pe care l-a înlăturat ca fiind nedovedit. Ulterior, a calificat acţiunea ca fiind în nulitate relativă şi a considerat că analiza validităţii actului juridic, pe cale de excepţie, este inadmisibilă, apelanţii neavând legitimarea procesuală de a o invoca, întrucât nu fac parte din categoria persoanelor cu vocaţie la succesiunea autoarelor reclamantelor. A mai reţinut şi incidenţa art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995, care i-a repus pe moştenitori în termenul de acceptare a succesiunii, cererile formulate potrivit art. 14 având o atare semnificaţie.

În consecinţă, toate argumentele pe care şi-a sprijinit soluţia instanţa de apel, în înlăturarea motivului referitor la nulitatea certificatelor de moştenitor de care s-au prevalat reclamantele, au fost invocate de intimaţii reclamanţi - inadmisibilitatea, lipsa calităţii procesuale active a apelanţilor pârâţi în formularea criticii respective, inclusiv calificarea acţiunii, intimaţii făcând referire la ambele tipuri de sancţiuni (nulitate - termen specific acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului juridic/anulare - termen specific acţiunii în anulabilitate), atunci când au arătat că apelanţii, străini de succesiunea autoarelor reclamantelor, nu au legitimarea procesuală de a formula un asemenea motiv. Pentru cele deja arătate, nu se impunea invocarea şi dezbaterea separată a tuturor acestor chestiuni, cunoscute de apelanţi din documentele dosarului.

Spre deosebire de primul aspect analizat în precedent, Curtea a verificat şi pe fond motivul de nulitate absolută invocat în desfiinţarea actelor succesorale, astfel încât, din acest punct de vedere există deplină concordanţă cu soluţia asupra apelurilor, menţionată în dispozitiv. Totodată, a reţinut mai multe argumente complementare pentru care a considerat că nu poate primi criticile vizând nulitatea certificatelor de moştenitor, cu consecinţa lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Nu în ultimul rând, se observă că, în recurs, pârâţii nu au contestat raţionamentul instanţei în înlăturarea motivului de apel în discuţie, formulând critici legate de pretinse carenţe de motivare sau încălcarea regulilor procedurale, neîntemeiate în condiţiile arătate mai sus.

O altă problemă se referă la stabilirea greşită a cadrului procesual în raport de obiectul litigiului şi autoritatea de lucru judecat parţială a sentinţei nr. 791/25.05.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, cu referire la spaţiul din imobil deţinut de S.C. Imsa S.A.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a respins această excepţie, nefiind identitate de obiect între prezenta acţiune şi cea soluţionată prin hotărârea judecătoreasă sus-menţionată.

Decizia este legală şi din această perspectivă.

Este real că, prin cererea precizatoare depusă de reclamante la 13.03.2003, părţile şi-au micşorat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că pretenţiile lor nu mai vizează părţile din imobil restituite, în natură, prin decizia nr. 786/29.01.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, specificând însă, în mod expres, că solicită restituirea, în natură, a spaţiului deţinut de S.C. Imsa S.A., nerestituit.

Prima instanţă nu a dispus însă nicio măsură procedurală privind această societate, în sensul că nu a dispus citarea, în calitate de pârâtă, şi nici nu s-a pronunţat, prin hotărârea judecătorească finală, în legătură cu pretenţiile reclamantelor din cererea precizatoare. S.C. Imsa S.A. nu a figurat niciun moment în proces, în condiţiile în care nu fusese chemată în judecată prin acţiunea introductivă, obiectul acestei cereri vizând doar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Fără a supune dezbaterii dacă, în urma cererii precizatoare, s-ar fi impus anumite măsuri procedurale din partea Tribunalului, în legătură cu cererea de restituire, în natură, a spaţiului ocupat de Imsa S.A., şi în ce ar fi constat acestea, chestiune ce nu formează obiectul învestirii Înaltei Curţi, se reţine că nu a existat nicio judecată a pretenţiilor formulate în contradictoriu cu persoana juridică enunţată.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat parţiale, în rejudecare, Tribunalul a considerat că, prin cererea precizatoare menţionată mai sus, reclamantele nu au mai solicitat restituirea, în natură, a spaţiilor retrocedate potrivit sentinţei civile nr. 791/25.05.2007, astfel încât nu este întrunită tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, între litigiul soluţionat prin această hotărâre judecătorească şi acţiunea de faţă, care vizează doar retrocedarea apartamentelor şi terenului aferent, dobândite de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995. Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe, cu aceeaşi motivare.

Critica recurenţilor privind neînţelegerea de către instanţa de apel a obiectului cererii de chemare în judecată, raportat la menţinerea de către reclamantele iniţiale a cererii de restituire, în natură, a spaţiului deţinut de S.C. Imsa S.A., nu poate fi primită, în condiţiile în care părţile interesate, şi anume reclamanţii, nu au declarat, sub acest aspect, apel împotriva sentinţei civile nr. 1730/01.10.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Prin urmare, în condiţiile în care prima instanţă nu s-a considerat învestită cu cererea de restituire, în natură, a imobilului deţinut de S.C. Imsa S.A. şi raţionamentul instanţei nu a fost criticat printr-un apel declarat de reclamanţi, obiectul cererii de chemare în judecată din prezentul dosar se limitează la pretenţiile formulate împotriva pârâţilor, vizând desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

De vreme ce, pentru argumentele arătate, obiectul cererii nu este identic, mai mult nu există nici identitate de părţi, în litigiul de faţă nefiind citată S.C. Imsa S.A., şi, drept consecinţă a celor menţionate mai sus, prima instanţă nici nu a soluţionat, în contradictoriu cu persoana juridică respectivă, o cerere de restituire, în natură, a spaţiului deţinut de aceasta, în mod corect, instanţa de apel a confirmat hotărârea Tribunalului din perspectiva respingerii excepţiei în discuţie, nefiind întrunite dispoziţiile art. 1201 C. civ.

Recurenţii pârâţi Maricuţ, Iorgulescu, Pavel şi Popa (recursul III) susţin şi ei încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, a dreptului la apărare, a principiilor contradictorialităţii şi rolului activ al instanţei, a dreptului la un proces echitabil, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., însă criticile din recurs, expuse într-o manieră generală şi prin reluarea, aproape identică, a celor din apel, vizează hotărârea primei instanţe, iar nu decizia recurată.

Or, obiectul recursului îl reprezintă, conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de prin control judiciar, iar nu cea a Tribunalului, neputându-se proceda la controlul omisso medio al acesteia din urmă, direct în recurs.

Doar în măsura în care raţionamentul instanţei de fond este reluat de instanţa de apel, se ajunge, indirect, şi la cercetarea hotărârii primei instanţe, dar, şi în acest caz, criticile din recurs trebuie să susţină pretinse greşeli ale instanţei de apel în preluarea argumentelor primei instanţe.

În cazul motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod sau a principiilor care guvernează procesul civil trebuie să se impute instanţei de apel, arătându-se, în mod concret, de către recurenţi în ce constau asemenea greşeli.

Cum recurenţii nu au vizat, sub acest aspect, decizia Curţii, susţinerile privind neregulile procedurale ale primei instanţe nu vor fi analizate de Înalta Curte.

2. Încălcarea deciziei de casare (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.)

O astfel de critică a fost formulată în cadrul recursurilor III şi VI.

Ca în cazul problemei precedente, recurenţii Maricuţ, Iorgulescu, Pavel şi Popa s-au referit la încălcarea dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către prima instanţă, cu privire la care susţin că a soluţionat cauza, în mod subiectiv, aspect ce rezultă din motivarea sentinţei şi timpul scurs între momentul pronunţării hotărârii şi cel al motivării şi comunicării acesteia. Pentru aceleaşi argumente cu cele expuse mai sus, pretinsele greşeli de judecată ale primei instanţe în soluţionarea procesului nu pot face direct obiect al recursului, aşa încât nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

Recurenţii Stoica, WWWW., Radu şi DD. au susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., determinat de împrejurarea că instanţele de fond şi de apel nu au respectat decizia de casare, întrucât, nu au aplicat, în cauză, dispoziţiile legii speciale nr. 10/2001.

Critica nu poate fi primită.

Cât priveşte hotărârea primei instanţe, cum s-a arătat deja, aceasta nu poate face obiect de critică direct în recurs. Cel mult, dacă se susţine, ca motiv de apel, încălcarea de către Tribunal a deciziei de casare, raţionamentul Curţii, în cercetarea unui astfel de motiv, poate face obiect de contestare în recurs, dar nu din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci din cea a pct. -ului 9 din acelaşi text legal, întrucât, în acest caz, nu instanţei de control i se impută încălcarea deciziei respective.

Sub aspectul problemei în discuţie, Curtea de Apel a reţinut, drept motiv al căii de atac cu care a fost învestită, că nerespectarea deciziei de casare de către prima instanţă se subsumează verificării greşite a valabilităţii titlului statului conform criteriilor Legii nr. 213/1998, iar nu celor din Legea nr. 112/1995. În mod evident, instanţa de control judiciar a analizat această critică, considerentele deciziei nefiind atacate prin prisma judecăţii realizate de Curte, ci dintr-o altă perspectivă, cea a încălcării deciziei de casare cu referire la aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a recursului în interesul legii nr. 33/2008. Or, de vreme ce nu aceasta a reprezentat critica din apel în legătură cu nerespectarea de către Tribunal a îndrumărilor date prin decizia anterioară de recurs, Înalta Curte nu poate verifica, omisso medio, o asemenea susţinere, întrucât nu se referă la raţionamentul instanţei de apel dezvoltat în analiza criticii respective.

O altă chestiune, invocată în recurs în legătură cu nerespectarea deciziei de casare de către prima instanţă, vizează analiza noţiunii de "bun" din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene fundamentate pe aplicarea acestui text din documentul european, recurenţii imputând Tribunalului că nu a procedat la astfel de verificări, încălcând, deci, decizia nr. 9786/02.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sub acest aspect, Curtea de Apel a confirmat hotărârea primei instanţe, considerând, din perspectiva cererii în revendicare, că procedura comparării titlurilor presupune două titluri valide, ceea ce nu este cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi. În aceste condiţii, a reţinut că nu i se poate reproşa Tribunalului neefectuarea unei analize din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei C.E.D.O.. Prin urmare, Curtea de Apel a expus un anumit raţionament pentru care a considerat corectă judecata Tribunalului, care va fi verificat de Înalta Curte din perspectiva interpretării şi aplicării legii, conform art. 304 cpt. 9 C. proc. civ., criticile recurenţilor neavând legătură cu încălcarea deciziei de casare de către prima instanţă, decizie care trasează anumite limite ale rejudecării, dar nu asigură şi un anume rezultat, favorabil pârâţilor din perspectiva deciziei în interesul legii evocate şi a practicii judiciare a instanţei de contencios european.

Cât priveşte nerespectarea deciziei de casare de către instanţa de apel, nici această susţinere nu este întemeiată. Curtea, pornind de la dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, referitoare la incidenţa, în speţă, a Legii nr. 10/2001, a analizat criticile care au legătură cu aplicarea acestui act normativ din perspectiva legii speciale, raţionamentul instanţei de apel urmând a fi verificat potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, acolo unde este cazul, urmând a fi înlocuit sau completat prin considerentele prezentei decizii. Astfel, din întreaga motivare a deciziei recurate, se desprinde concluzia interpretării şi aplicării actului normativ special, chiar dacă, în verificarea unora dintre susţinerile apelanţilor, Curtea nu a făcut referire directă la texte de lege determinate din cuprinsul său. Se are în vedere analiza criticilor privind lipsa dosarului administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001; lipsa calităţii procesuale active a moştenitorilor numitei Rider IIII., ca urmare a despăgubirilor pretins primite de aceasta în baza Acordului dintre România şi Elveţia din anul 1951; excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes în promovarea acţiunii din perspectiva art. 46 din aceeaşi lege; nevalabilitatea titlului statului cu referire la art. 2 din Legea nr. 10/2001; efectele soluţiei date acţiunii în nulitate întemeiate pe art. 46 asupra procedurii comparării titlurilor invocate de părţi, cu referire şi la decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

În consecinţă, nu se pot reţine încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi, implicit, nici întrunirea cerinţelor motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privind nerespectarea deciziei anterioare de recurs.

3. Nemotivarea/carenţe în motivarea deciziei recurate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

Recurenţii GGG. şi FFF. (recursul I) au susţinut, în cadrul pct. -ului 2 din cerere, că decizia este insuficient motivată sub aspectul menţinerii soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, cu referire la concluzia instanţei de apel privind reglementarea situaţiei litigiului de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în scopul respectării principiului restituirii în natură, prioritar acordării de despăgubiri. În continuare, părţile contestă, din perspectiva regimului juridic distinct aplicabil fiecărui capăt de cerere, incidenţa dispoziţiilor legale evocate asupra întregii acţiuni. Aşadar, deşi susţin deficienţe ale motivării deciziei, recurenţii nu indică, în mod concret, ce critică sau argument de sine stătător şi determinant în analiza problemei în discuţie nu a fost avut în vedere de instanţa de apel, fiind nemulţumiţi, în realitate, de judecata realizată de Curte.

O astfel de susţinere nu îndeplineşte criteriile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizată de Înalta Curte din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 din acelaşi text de lege.

Recurenţii Maricuţ, Iorgulescu, Pavel şi Popa (recursul III) au invocat, de asemenea, în cadrul primului punct din cererea de recurs, lacune în argumentarea deciziei, arătând, într-o manieră globală, nespecifică, că hotărârea Curţii nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept ale soluţiei adoptate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. (corect, art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ.), art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul părţilor la un proces echitabil, ceea ce echivalează cu necercetarea, în fond, a cauzei. Au făcut referire şi la hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevante din perspectiva exigenţelor unei motivări corespunzătoare a actului final al instanţei de judecată.

Deşi au procedat la o analiză exhaustivă a ceea ce presupune argumentarea unei hotărâri judecătoreşti, părţile nu au arătat, punctual, care sunt motivele de apel neanalizate, aspectele determinante în soluţionarea litigiului care nu au primit răspuns din partea instanţei de apel şi care, în aceste condiţii, să conducă la concluzia necercetării fondului, cu consecinţa casării deciziei atacate, în vederea unei motivări conforme imperativelor trasate de actele normative naţionale, documentelor europene în materie şi jurisprudenţei create în legătură cu această chestiune.

Decizia recurată, ale cărei considerente au fost expuse în precedent, cuprinde, într-o formă structurată pe probleme de drept, rezolvarea juridică dată asupra tuturor aspectelor cu care instanţa de apel a fost învestită, astfel încât, în absenţa unor critici concrete ale recurenţilor în legătură cu motive de apel neanalizate, nu se pot reţine carenţe în motivare, nefiind, deci, întrunite cerinţele cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

4. Încălcarea autorităţii/puterii de lucru judecat parţiale (art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.)

Critica cu acest obiect, cu referire la sentinţa civilă nr. 791/25.05.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, şi la partea din imobil deţinută de S.C. Imsa S.A., formulată de recurenţii V., Licu, Petcu, Gorceag, BBBB., Harasim, Nuică şi Magui (recursul V, pct. 1.c.) a fost deja analizată în cadrul primului punct al problemelor structurate de prezenta instanţă, astfel încât nu se mai impune reluarea considerentelor pentru care Înalta Curte a apreciat că motivul de recurs este nefondat.

Recurenţii H. şi I. (recursul II) au arătat, în finalul cererii, că susţinerile formulate în cadrul căii de atac pe care au exercitat-o vizează şi puterea de lucru judecat parţială, fără să menţioneze, în mod concret, la care hotărâre judecătorească se referă, în legătură cu ce obiect şi părţi, pentru a se efectua controlul de legalitate de către instanţa de recurs.

Este real că, în cuprinsul motivelor expuse, au făcut trimitere la aceeaşi sentinţă civilă nr. 791/25.05.2007, dar în contextul în care au contestat aplicarea Legii nr. 10/2001 în litigiul de faţă, urmare a pronunţării şi rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti evocate, prin care susţin că s-a respins cererea de restituire în natură formulată de reclamante. Prin urmare, argumentele recurenţilor privind efectele hotărârii judecătoreşti indicate vor fi verificate în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, şi anume cea a incidenţei legii speciale în prezentul proces.

În subsidiar, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat între litigiul de faţă şi cel finalizat prin sentinţa civilă nr. 791/25.05.2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, întrucât nu există identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două procese.

Mai mult, nu se poate pune nici problema aspectului pozitiv al lucrului judecat, raportat la sentinţa civilă menţionată, în condiţiile în care, în procesul anterior, nu s-a dezbătut nicio chestiune litigioasă care să aibă legătură cu prezentul litigiu, reclamantele necontestând dispoziţia emisă de Primar din perspectiva măsurilor reparatorii cuvenite lor pentru părţile din imobil înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Aceasta în situaţia în care exista deja, pe rolul instanţelor, acţiunea de faţă, privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşii cumpărători şi capătul subsecvent, de repunere a părţilor în situaţia anterioară, urmând ca judecata cererilor să fie realizată în cadrul litigiului de faţă. De asemenea, în procedura Legii nr. 10/2001 desfăşurată în faţa autorităţii administraţiei publice locale, nu a avut loc nicio nicio rezolvare concretă a pretenţiilor reclamantelor în legătură cu măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, din dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti nr. 786/2003 deducându-se o respingere formală a restituirii, în natură, a acestor spaţii cu terenul aferent, ca urmare a existenţei actelor juridice menţionate, contestate, însă, în prezentul dosar.

5. Lipsa de interes în formularea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Critici în legătură cu problema sus-enunţată au fost formulate în cadrul recursurilor IV (pct. 6) şi V (pct. 2.a.), recurenţii arătând, în esenţă, că reclamanţii nu justifică niciun interes în formularea acţiunii în nulitate, de vreme ce nu au contestat în instanţă dispoziţia nr. x/29.01.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, cu consecinţa pierderii posibilităţii recunoaşterii, pe calea legii speciale, a dreptului de proprietate moştenit de la autorii lor. În cazul admiterii acţiunii în nulitate, bunul s-ar reîntoarce în patrimoniul Statului, reclamanţii nemaiputându-se prevala de prezumţia instituită în art. 2 din Legea nr. 10/2001, urmare a neatacării formei de reparaţie stabilite prin dispoziţia enunţată.

Se mai susţine lipsa de interes, calificată şi ca inadmisibilitate a acţiunii, tot din perspectiva dispoziţiei menţionate mai sus, arătându-se că, şi în ipoteza admiterii cererii în nulitate, reclamanţii nu pot intra în posesia imobilului, nefiind permisă o dublă reparaţie, în natură, în litigiul de faţă, respectiv în echivalent, potrivit actului necontestat emis de Primar.

În plus, în mod greşit, instanţa de apel a justificat interesul raportat la incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care instituie suspendarea procedurii derulate în soluţionarea notificării până la judecata irevocabilă a acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Textul de lege indicat nu este aplicabil în prezentul dosar, întrucât procedura administrativă era deja finalizată prin emiterea dispoziţiei nr. 786/29.01.2003, neatacată de reclamanţi.

Criticile sunt neîntemeiate.

În primul rând, excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii în nulitate a fost invocată în primul ciclu procesual al dosarului de către pârâţii Nuica, tot cu referire la dispoziţia Primarului General, însuşită de reclamante prin neatacarea actului, excepţie respinsă prin sentinţa civilă nr. 1687/14.12.2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prima instanţă reţinând că interesul părţilor rezidă din calitatea pretinsă de acestea, de titulare ale dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, cu privire la care au solicitat constatarea nulităţii absolute.

Această soluţie nu a fost atacată de pârâţi prin intermediul aderării la apelul declarat de reclamante, conform art. 293 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care, în calea de atac exercitată de părţile adverse împotriva soluţiei de respingere, pe fond, a acţiunii, exista riscul pierderii procesului de către recurenţi. Or, prin prisma acestui risc, calea procesuală pusă la dispoziţia pârâţilor în vederea reformării sentinţei, de asemenea, într-un mod favorabil acestor părţi era apelul incident, în scopul rediscutării excepţiilor invocate în primă instanţă şi respinse, cale de atac pe care însă nu au exercitat-o. În consecinţă, soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes, dispusă în primul ciclu procesual al cauzei, a intrat în puterea de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ.

În acelaşi sens, decizia anterioară a instanţei de recurs, în care s-a făcut referire la dispoziţia Primarului General nr. 786/29.01.2003, nu a vizat problema interesului reclamantelor în formularea acţiunii în nulitate raportat la actul autorităţii publice, îndrumările Înaltei Curţi pentru instanţa de rejudecare privind efectuarea verificărilor pe fondul acţiunii (analizarea modalităţii de preluare a imobilului de către Stat; efectele sarcinilor ce grevau bunul la data preluării), inutile dacă s-ar fi pus problema prioritară a unei lipse de interes. De asemenea, argumentul principal al casării decise de instanţa de recurs, referitor la legea specială aplicabilă speţei, în loc de revendicarea de drept comun, nu schimbă raţionamentul expus în precedent, interesul reclamanţilor actuali în formularea acţiunii în nulitate, legat de dispoziţia emisă de Primarul General punându-se în aceiaşi termeni juridici, indiferent de legea aplicabilă.

În subsidiar, decizia Curţii de menţinere a soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes, dispuse de prima instanţă, este corectă, dar prin prisma următoarelor considerente, care vor înlocui argumentele instanţei de apel.

Folosul practic al formulării acţiunii în nulitate, ca şi condiţie a interesului, trebuie privit din perspectiva scopului final al acţiunii formulate, legat de cel de-al doilea capăt de cerere, şi anume repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâţilor la restituirea imobilului către reclamanţi.

În alţi termeni, în absenţa exercitării acţiunii în desfiinţarea actelor juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi, în mod evident, a obţinerii unei soluţii de admitere a acestei cereri, reclamanţii nu ar fi putut obţine forma de reparaţie dorită, şi anume, restituirea, în natură, a părţilor din imobil înstrăinate conform actului normativ indicat. Contrar opiniei recurenţilor, în cazul admiterii acţiunii în nulitate, imobilul nu se întoarce, în mod efectiv, în patrimoniul autorităţii publice locale, ci doar formal, teoretic, transferul posesiei bunului având loc direct de la actualii posesori, pârâţii, care nu mai sunt persoane îndreptăţite să-l păstreze, ca urmare a desfiinţării titlului lor de proprietate, către reclamanţi, cărora li se recunoaşte dreptul de proprietate în prezentul proces. Fără îndoială, această mişcare între patrimoniile părţilor cu privire la imobil nu este rezultatul unei veritabile repuneri în situaţia anterioară, întrucât, între recurenţi şi intimaţi nu există un raport juridic direct, reclamanţii nefiind părţi în contractele perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995. Cu toate acestea, în aplicarea dispoziţiilor legii speciale, de vreme ce, în ipoteza admiterii acţiunii în nulitate, chiriaşii cumpărători nu mai au, cu efect retroactiv, calitatea de titulari ai dreptului de proprietate, ei trebuie să întoarcă bunul către adevăratul titular al dreptului, recunoscut în instanţă. Un argument în plus privind posibilitatea obligării directe a cumpărătorilor la restituirea imobilului către titularii dreptului constă şi în aceea că dispoziţiile legii speciale, confirmate printr-o jurisprudenţă îndelungată şi constantă în materie, permit ca, în cazul în care bunul nu se mai află în deţinerea autorităţii administraţiei publice locale, ci a fost înstrăinat, persoanele îndreptăţite la restituire să formuleze acţiune în instanţă, în contradictoriu cu actualii titulari, urmând ca, conflictul între drepturi să fie disputat în faţa organului judiciar, cu consecinţe directe faţă de părţi, în funcţie de rezultatul dat cererii de chemare în judecată.

În altă ordine de idei, este real că argumentele instanţei de apel în menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes sunt incorecte în ceea ce priveşte intervenirea suspendării procedurii de soluţionare a notificării conform art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare (actual art. 46 alin. (2). Procedura de restituire a fost finalizată, în mod formal, urmare a emiterii dispoziţiei nr. 786/29.01.2003 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, neatacată sub aspectul formei de reparaţie cuvenite pentru părţile din imobil înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, o procedură încheiată nu poate fi suspendată.

Aspectul este însă nerelevant, neputând conduce la schimbarea soluţiei instanţelor, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii în nulitate.

În primul rând, contrar susţinerilor recurenţilor, prin dispoziţia sus-amintită nu s-a acordat nicio o formă de reparaţie către reclamantele iniţiale, nici în natură, nici în echivalent. În cuprinsul dispoziţiei nr. 786/29.01.2003 se menţionează, în art. 1 alin. final, că "pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariţiei Normelor metodologice". În consecinţă, prin dispoziţia respectivă nu s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent, nu s-a identificat în ce ar consta acestea - compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau despăgubiri băneşti, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei, precum şi întinderea lor. S-a prevăzut doar că, în viitor, la un moment nedeterminat, nici măcar determinabil, de vreme ce nu rezultă cum şi în ce măsură ar condiţiona apariţia unor norme metodologice stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent reglementate chiar în Lege, această formă de reparaţie să fie acordată reclamantelor. Fără a antama legalitatea dispoziţiei emise de Primarul General, concluzia nu poate fi decât aceea că, prin acest act, forma de reparaţie în echivalent nu a fost stabilită, în mod concret, în favoarea reclamantelor, astfel încât nu există riscul unei duble reparaţii, aşa cum, greşit, au menţionat recurenţii. Nu în ultimul rând, trebuie arătat că această dispoziţie nu a fost urmată de o alta, în care să se determine asemenea măsuri, caz în care s-ar fi putut pune problema valorificării aceluiaşi drept de către reclamante în două modalităţi diferite.

Pe de altă parte, nu exista interesul reclamantelor de a ataca dispoziţia nr. x/2003, oricum nedefinită în ceea ce priveşte momentul şi obiectul reparaţiei în echivalent, întrucât, la data emiterii actului Primarului, exista deja înregistrată acţiunea ce formează dosarul de faţă, care vizează tocmai cererile de a cărei soluţionare depinde forma de reparaţie cuvenită reclamantelor - nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, după cum s-a arătat, disputa între titularii dreptului de proprietate rezolvându-se în litigiul pendinte.

Ca atare, nu se poate reţine că, prin neatacarea dispoziţiei, reclamanţii au pierdut interesul formulării acţiunii în nulitate.

Cât priveşte prezumţia de proprietate instituită prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, evocată de recurenţi, în sensul că aceasta nu ar mai opera urmare a pasivităţii reclamantelor referitor la contestarea dispoziţiei Primarului, menţiunea este nerelevantă, textul de lege fiind abrogat prin art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, de imediată aplicare şi în vigoare la data soluţionării dosarului în primă instanţă, în rejudecare.

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul modificării deciziei recurate, cu consecinţa finală a admiterii excepţiei lipsei de interes al reclamanţilor în formularea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenţii H. şi I. (recursul II) au solicitat şi ei respingerea acţiunii ca fiind formulată de persoane lipsite de interes, dar criticile lor nu pun în discuţie problema interesului, ci a admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun în raport cu dispoziţiile legii speciale. Această chestiune va forma obiectul unei analize separate, în cele ce urmează. Oricum, raportat la dispoziţia nr. x/2003 şi neatacarea actului, deja s-a răspuns în verificarea susţinerilor din celelalte recursuri.

6. Lipsa calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi, cu referire şi la excepţia nulităţii certificatelor de moştenitor nr. x/08.07.1996 şi nr. y/27.05.1997, invocată prin motivele de apel (art. 304 pct. 9/art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.)

Această problemă formează obiectul criticilor din recursurile II, III, IV şi V.

Recurenţii H. şi I. (recursul II) au invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, susţinând doar că nu pot sta în proces, în calitate de pretinşi moştenitori ai adevăraţilor proprietari, VV. şi CCC., în contextul în care au formulat acţiune în revendicare de drept comun, dar au urmat şi procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului vândut către pârâţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în realitate, pârâţii nu supun dezbaterii niciun aspect legat de calitatea procesuală activă a reclamanţilor, ci chestiuni legate de admisibilitatea acţiunii în revendicare în raport cu dispoziţiile legii speciale, efectele dispoziţiei nr. 786/29.01.2003 în paralizarea acţiunii de drept comun, dar şi în ceea ce priveşte incidenţa Legii nr. 10/2001 în dosarul de faţă. Singura menţiune legată de legitimarea procesuală activă vizează calitatea reclamanţilor de "pretinşi" moştenitori ai adevăraţilor proprietari ai imobilului, recurenţii nearătând însă, într-un mod complet şi precis, argumentele pentru care contestă o asemenea calitate, în condiţiile în care reclamanţii au dovedit-o cu certificatele de moştenitor depuse la dosar, atât în ceea ce îi priveşte pe ei, de pe urma reclamantelor iniţiale, cât şi pe acestea, de pe urma proprietarilor deposedaţi de bun. Prin urmare, în absenţa unor critici determinate, Înalta Curte nu este în măsură să procedeze la un control de legalitate al deciziei sub aspectul calităţii procesuale active, în recursul II.

Referitor la susţinerile din recursul declarat de pârâţii Maricuţ, Iorgulescu, Pavel şi Popa (recursul III), acestea se referă, ca în cazul majorităţii criticilor formulate de recurenţi, tot la raţionamentul primei instanţe în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, care, pentru considerentele deja arătate, nu poate fi analizat direct în recurs. Pârâţii nu menţionează care sunt greşelile instanţei de apel asupra problemei în discuţie, criticile fiind o reluare întocmai a celor formulate în calea de atac anterioară, în legătură cu hotărârea primei instanţe.

Criticile formulate de Dinu şi Roşca (recursul IV) sunt neîntemeiate.

Argumentul fundamental pentru care recurenţii consideră că reclamantele iniţiale nu justifică legitimare procesuală activă se circumscrie existenţei unor certificate de moştenitor anterioare celor emise în favoarea părţilor, de pe urma aceloraşi defuncte, CCC. şi DDD., care se bucură de prezumţia de legalitate, înlătură actele de succesiune ulterioare şi, implicit, calitatea de moştenitoare în persoana reclamantelor. Susţin că certificatele de moştenitor nr. x/27.05.1997 şi nr. y/08.07.1996 sunt nule absolut pentru fraudă la lege, fiind emise cu încălcarea Decretului nr. 40/1953 şi a Legii nr. 36/1995.

Sub aspectul calităţii procesuale active, prima instanţă a considerat că reclamantele o justifică prin certificatele de moştenitor sus-menţionate, iar existenţa actelor de succesiune anterioare nu poate genera o soluţie contrară, atât timp cât nu s-a dovedit anularea celor emise în favoarea părţilor enunţate. Susţinerile privind falsul certificatelor de moştenitor nu pot fi analizate în condiţiile în care Tribunalul nu a fost învestit cu o cerere în nulitatea acestor acte şi nici nu s-a probat că s-ar fi pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens.

Curtea de Apel a confirmat sentinţa primei instanţe, reţinând, în analiza apelurilor declarate de alte părţi decât recurenţii Dinu şi Roşca, respectiv de către Radu, Petcu, Gorceag, BBBB., V., Licu, Harasim, ZZ. şi F., că aceştia au invocat, pe cale de excepţie, direct în apel, constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/1996.

Prin urmare, recurenţii Roşca şi Dinu nu au formulat, pe cale reconvenţională sau, cel puţin, ca apărare de fond, în faţa Tribunalului, nulitatea certificatelor de moştenitor emise în favoarea reclamantelor, susţinând, pentru prima dată în recurs, că actele de succesiune respective sunt nule absolut pentru fraudă la lege. Or, afirmaţiile recurenţilor nu pot fi verificate de Înalta Curte, de vreme ce, în calea extraordinară de atac de faţă, ca şi în apel, nu se pot face alte cereri noi, nefiind considerate astfel de cereri excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare, conform art. 316 cu referire la 294 alin. (2) C. proc. civ.

La rândul său, orice susţinere vizând nelegalitatea certificatelor de moştenitor din perspectiva existenţei unor acte succesorale anterioare şi a pretinselor încălcări ale dispoziţiilor Decretului nr. 40/1953 şi Legii nr. 36/1995 nu poate fi analizată decât într-un cadru procesual corect, determinat de legala învestire a instanţei în condiţiile arătate mai sus, ceea ce nu este cazul în speţă.

Consecinţa juridică a neinvocării nulităţii certificatelor de moştenitor de care s-au prevalat reclamantele în formularea acţiunii constă în aceea că actele succesorale menţionate trebuie considerate valabile, cu consecinţa justificării calităţii lor procesuale active, independent de existenţa actelor de succesiune anterioare.

Nu în ultimul rând, din perspectiva nulităţii actelor succesorale, trebuie observat că acestor recurenţi, asemenea celorlalţi recurenţi şi intimaţi pârâţi care au figurat ca părţi în dosarul nr. x/2015, respectiv ZZ., F., Harasim, Maricuţ, Petcu, Licu, Pavel, Magui, Nuică, li se opune, cu putere de lucru judecat, decizia civilă nr. 249 A/06.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin nerecurare, potrivit căreia, în urma respingerii apelului declarat de reclamanţi, respectiv părţile deja enunţate, s-a confirmat soluţia primei instanţe dispusă prin sentinţa nr. 821/19.06.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, cu consecinţa respingerii acţiunii de constatare a nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor nr. x/08.07.1996 eliberat de B.N.P. SSSS., nr. 76/27.05.1997 eliberat de B.N.P. ZZZZ. şi nr. 119/04.10.1999 eliberat de B.N.P. RRRR. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că legitimarea procesuală activă trebuie raportată la condiţia interesului în formularea acţiunii. Dispoziţiile legale ce reglementează eliberarea unui nou certificat de moştenitor, conform art. 118 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, şi art. 664-668 C. civ., a căror nerespectare a fost invocată de reclamanţi drept motiv de nulitate absolută a actelor succesorale menţionate în cererea de chemare în judecată, sunt norme de ordine privată, întrucât urmăresc ocrotirea unui interes particular, al celor cu vocaţie succesorală concretă. Prin urmare, acţiunea reglementată de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 poate fi introdusă doar de persoanele ale căror drepturi au fost încălcate la momentul emiterii certificatului de moştenitor, nu şi de reclamanţi. Acest raţionament nu mai poate fi pus în discuţie de recurenţii pârâţi, în prezentul dosar, în considerarea puterii de lucru judecat a deciziei rămase definitive, în procesul în care aceştia au fost părţi, aşa cum s-a arătat în precedent.

Criticile din recursul V, referitoare la nulitatea absolută a certificatelor de moştenitor, invocate în apel, pe cale de excepţie (apărare de fond), au fost deja examinate de Înalta Curte în cadrul primei probleme dintre cele structurate în preambulul analizei, astfel încât nu se mai impune revenirea asupra argumentelor expuse. În plus, pentru recurenţii care au fost părţi şi în procesul finalizat prin decizia nr. 249 A/06.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, această hotărâre rămasă definitivă li se opune cu putere de lucru judecat în ceea ce priveşte chestiunea nulităţii certificatelor de moştenitor emise în favoarea reclamantelor iniţiale.

7. Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu referire la decizia în interesul legii nr. 33/2008, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Susţineri ce au ca obiect această problemă au fost evocate în cadrul recursurilor I, II, IV şi VI.

Primele două recursuri au vizat chiar problema inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, în timp ce, în cadrul recursului IV a fost combătută soluţia dată, pe fond, asupra celui de-al doilea capăt din cererea de chemare în judecată, iar recursul VI a ridicat această problemă în contextul criticilor referitoare la încălcarea deciziei de casare.

În esenţă, s-au invocat următoarele chestiuni privind inexistenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi regulile acţiunii în revendicare de drept comun, prevăzute de art. 480 C. civ. necesitatea parcurgerii procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 şi a depunerii dosarului întocmit ca urmare a notificării formulate de reclamante; tratamentul discriminatoriu creat în condiţiile în care unele instanţe impun urmarea procedurii legii speciale, în timp ce altele permit şi formularea acţiunii în revendicare clasice; consecinţele stabilirii greşite a temeiului juridic constând în art. 46 din Legea nr. 10/2001 asupra întregii acţiuni; efectele dispoziţiei nr. 786/29.01.2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru reclamante, şi ale neatacării actului de către aceste părţi; efectele sentinţei civile nr. 791/25.07.2007, rămase definitive şi irevocabile, şi ale precizării depuse de reclamante urmare acestei hotărâri judecătoreşti asupra acţiunii în revendicare; imposibilitatea formulării, în acelaşi proces, a două cereri opuse, respectiv acţiunea în nulitate şi acţiunea în revendicare; consecinţele inexistenţei, în patrimoniul reclamantelor, a unui "bun actual" sau a unei speranţe legitime, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire şi la hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu ş.a contra României, corelat cu existenţa unui "bun" în favoarea recurenţilor, privind imobilul în litigiu. Toate aceste aspecte au fost invocate prin prisma deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a cărei încălcare a fost susţinută de recurenţi.

În analizarea problemei admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat sub trei aspecte majore, şi anume: concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea primeia, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", fără a fi necesară o dispoziţie expresă în acest sens, în conţinutul legii speciale; dacă există neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, documentul european are prioritate; prevalenţa Convenţiei poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun doar dacă nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securităţii raporturilor juridice.

În concluzie, decizia în interesul legii vizează coordonatele de judecată ale unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv art. 480 C. civ., stabilind, potrivit considerentelor, că pot uza de această acţiune doar persoanele exceptate de la aplicarea actului normativ special şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la procedura Legii nr. 10/2001, sub rezerva ca imobilul pretins să nu fi fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi. Regula rămâne însă cea a aplicării legii speciale, în raport de care nu există un drept de opţiune pentru fostul titular al dreptului de proprietate.

Mai departe, în examinarea raportului dintre legea naţională şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reţinut şi ipoteza în care reclamantul care formulează acţiune în revendicare se poate prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, caz în care, pentru asigurarea dreptului de acces la justiţie, acestuia i se permite promovarea demersului judiciar respectiv, o soluţie favorabilă fiind însă condiţionată de îndeplinirea mai multor parametri. Astfel, trebuie evidenţiat şi justificat, mai întâi, conflictul dintre norma internă şi Convenţia Europeană, ulterior cercetându-se dacă pretenţiilor reclamantului nu i se opune un alt drept de proprietate, valabil dobândit, în alţi termeni, dacă pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un "bun" în înţelesul documentului european, constând, de exemplu, într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul.

Nu în ultimul rând, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene în materie (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe), în decizia nr. 33/2008 se face referire şi la ipoteza în care, ambele părţi prevalându-se de un "bun" în sensul Convenţiei, a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt ar însemna, în final, ca nu statul, care este răspunzător pentru preluarea, în trecut, a imobilului şi pentru carenţele legislative actuale în domeniul restituirii proprietăţilor, să îşi asume această responsabilitate, ci un particular. În acest sens, cu referire la cauza Brumărescu contra României, s-a avut în vedere şi necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice, componentă fundamentală a preeminenţei dreptului, şi care presupune, printre altele, imposibilitatea rediscutării unei soluţii definitive date într-un proces, şi anume cea prin care fie reclamantul, fie pârâtul din acţiunea în revendicare sau ambii beneficiază de hotărâri judecătoreşti favorabile în legătură cu acelaşi imobil.

Nu trebuie omis că, de la data pronunţării deciziei în interesul legii sus evocate, jurisprudenţa instanţei de contencios european a dezvoltat un raţionament diferit, în sensul că reclamantul se poate prevala de un "bun actual", conform art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, nu doar dacă deţine o hotărâre irevocabilă prin care s-a constatat că preluarea imobilului pe care l-a avut în proprietate a fost nelegală, ci condiţionat de existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, prin care instanţele să fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar, iar, în dispozitivul hotărârii, să se menţioneze, în mod expres, obligaţia de restituire a bunului (paragrafele nr. 140, 143-144 din hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12.10.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 778 din 22.11.2010).

Acesta reprezintă contextul legislativ şi jurisprudenţial din perspectiva căruia trebuie analizate susţinerile recurenţilor în legătură cu admisibilitatea acţiunii în revendicare în raport cu legea specială, decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În speţă, în legătură cu problemele pe care recurenţii le-au circumscris admisibilităţii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut că lipsa dosarului administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001 nu este relevantă faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul juridic invocat şi dispoziţia nr. x/29.01.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, care vizează părţile din imobil ce nu au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, a constatat că situaţia din litigiu este reglementată de art. 46 din Legea nr. 10/2001, în scopul respectării principiului restituirii în natură a imobilului, măsură de reparaţie prioritară acordării de despăgubiri. Raportat la acest text de lege, a considerat că admisibilitatea şi interesul promovării acţiunii sunt justificate.

În legătură cu acţiunea în revendicare, Curtea a reţinut două critici, cea vizând ordinea de soluţionare a cererilor ce compun acţiunea introductivă de instanţă, respectiv cererea de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice perfectate de pârâţi şi cea în revendicare, şi, pe de altă parte, lipsa analizei de către prima instanţă a situaţiei litigioase din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prima dintre critici a fost înlăturată motivat de nerelevanţa ordinii în care au fost prezentate, în cererea de chemare în judecată, capetele de cerere ce o compun, fiind determinantă soluţia dată în nulitate asupra rezolvării cererii în revendicare. Acest raţionament nu a fost contestat în recurs.

Sub cel de-al doilea aspect, instanţa de apel a considerat că, compararea titlurilor opuse de părţi presupune ca titlul cumpărătorilor chiriaşi să fie valid, urmare a respingerii acţiunii în nulitate, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. În concluzie, Curtea a reţinut că nu i se poate reproşa primei instanţe că nu a procedat la examinarea acţiunii în revendicare din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte inexistenţa, pentru reclamanţi, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 480 C. civ. în soluţionarea acţiunii în revendicare, afirmaţia recurenţilor este corectă, dar nu are legătură cu situaţia litigiului de faţă. Reclamantele au formulat notificare, prin care au solicitat restituirea, în natură, a imobilului din prezentul proces, la 04.06.2001, în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit, succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001, respectiv de un an de la data intrării în vigoare (14.02.2001). Autoritatea publică locală învestită nu a răspuns notificării în termen de 6 luni de la înregistrarea cererii/şi a depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 alin. (1) din actul normativ, astfel încât reclamantele au formulat, la 13.08.2002, acţiunea de faţă, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării părţilor adverse, inclusiv a Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, la restituirea, în natură, a imobilului. Pe parcursul procesului a fost emisă şi dispoziţia nr. x/29.01.2003 de către autoritatea administrativă locală.

Prin urmare, nu se poate reţine că reclamantele iniţiale nu au urmat procedura legii speciale în vederea obţinerii bunului şi că, în acest scop, s-ar fi adresat direct instanţei de judecată cu o acţiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., încălcând, astfel, principiul "specialia generalibus derogant", enunţat şi în decizia în interesul legii nr. 33/2008. De altfel, în soluţia dispusă de instanţa de recurs anterioară, s-au avut în vedere tocmai aceste aspecte, care au determinat, în final, casarea hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor de fond şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunal, Înalta Curte stabilind, printre altele, calificarea greşită a acţiunii ca fiind una în revendicare, prin comparare de titluri, şi înlăturarea incorectă a dispoziţiilor legii speciale, aplicabile în speţă.

În acord cu decizia de casare nr. 9786/02.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele deciziei Curţii de Apel nu se dezvoltă un raţionament din care să rezulte că această instanţă ar fi soluţionat o acţiune în revendicare clasică, după regulile prescrise de art. 480 C. civ., în sensul comparării titlurilor de proprietate în dispută în raport de preferabilitatea drepturilor autorilor părţilor, regulă specifică în cazul în care bunul este dobândit de la autori diferiţi.

Mai mult, în analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, nici prima instanţă nu a considerat că este învestită cu o astfel de acţiune, menţionând, explicit, în sentinţă, raportat şi la decizia de casare anterioară, că sunt incidente dispoziţiile legii speciale nr. 10/2001, reclamantele solicitând restituirea, în natură, a imobilului ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, iar nu ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părţilor. Tribunalul a mai reţinut că excepţia în discuţie este neîntemeiată şi determinat de împrejurarea că acţiunea este îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători, nu împotriva unităţii deţinătoare, în raport cu care, faţă de înstrăinarea bunului, nu s-ar fi putut obţine restituirea în natură în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, drept consecinţă a admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice perfectate de pârâţi, prima instanţă a dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării acestor părţi să lase, în deplină proprietate şi posesie, reclamantelor spaţiile din imobil ocupate, împreună cu terenul aferent.

În concluzie, niciuna dintre cele două instanţe anterioare nu a apreciat că temeiul juridic al celui de-al doilea capăt de cerere este determinat de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu a procedat la o examinare a acestuia din perspectiva regulilor clasice ale acţiunii în revendicare. În realitate, cum s-a arătat şi în precedent, soluţia de obligare a pârâţilor la lăsarea, în deplină proprietate şi posesie, părţilor adverse imobilul în litigiu, dispusă de prima instanţă şi menţinută în apel, a reprezentat consecinţa admiterii cererii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară, cu particularitatea că, deşi reclamanţii nu sunt părţi în actele juridice respective, transmisiunea intermediară către vânzător, pentru ca, ulterior, acesta să restituie, în natură, bunul persoanelor îndreptăţite, reprezintă o chestiune pur formală.

Faţă de toate argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile referitoare la inexistenţa unei opţiuni, pentru reclamanţi, între acţiunea în revendicare de drept comun şi dispoziţiile legii speciale şi pretinsul tratament discriminatoriu creat recurenţilor, care nu au legătură cu considerentele instanţelor în soluţionarea cererii de restituire a imobilului.

Cât priveşte necesitatea parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta a fost urmată de reclamante, care au depus notificare, nesoluţionată în termenul legal, dispoziţia nr. x/29.01.2003 fiind emisă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului litigiu. Împrejurarea că, până la soluţionarea notificării prin emiterea dispoziţiei indicate, reclamantele s-au adresat instanţei de judecată cu acţiunea de faţă nu înseamnă că au abandonat procedura legii speciale, urmând o altă procedură, cea de drept comun, înlăturată de la aplicare, în condiţiile în care dreptul de acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României, permitea un astfel de demers judiciar. Mai mult, cererea de restituire, în natură, a imobilului nu fusese rezolvată la data acţiunii, în absenţa formulării cererii de desfiinţare a actelor juridice perfectate de pârâţi, reclamantele nu ar fi putut obţine forma de reparaţie dorită, iar instanţele anterioare au ţinut seama, în soluţionarea litigiului, de dispoziţiile legii speciale.

Referitor la dispoziţia nr. x/29.01.2003, neatacată de reclamante în legătură cu părţile din imobil vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru argumentele deja prezentate în examinarea de către Înalta Curte a problemei de la pct. 5, vizând lipsa de interes în formularea acţiunii în nulitate, neatacarea acestui act nu influenţează admisibilitatea acţiunii de obligare a pârâţilor să restituie bunul părţilor adverse. Pe lângă neregulile de ordin procedural în contextul cărora recurenţii au înţeles să susţină neatacarea dispoziţiei nr. 786/2003, reclamantele nici nu aveau interes să formuleze o astfel de contestaţie, de vreme ce, pe rolul instanţei, exista deja, la data emiterii, procesul de faţă şi, în plus, nu se poate reţine nici dubla reparaţie, actul autorităţii publice locale neprevăzând nicio formă de reparaţie efectivă pentru persoanele îndreptăţite.

De asemenea, sentinţa civilă nr. 791/25.07.2007 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamante împotriva dispoziţiei emise de Primar, a vizat alte părţi din imobil decât cele înstrăinate către pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995. Ca atare, judecata finalizată prin această hotărâre, rămasă irevocabilă, nu se poate opune în litigiul de faţă şi nu produce efecte de natură a constitui un impediment în formularea actualului demers şi în continuarea soluţionării lui.

Nici precizarea depusă de reclamante urmare a sentinţei civile evocate mai sus, prin care au restrâns obiectul acţiunii doar la părţile din imobil nerestituite, în natură, prin această hotărâre, nu valorează, contrar opiniei recurenţilor, o recunoaştere a imposibilităţii restituirii, în natură, în prezentul proces, conform legii speciale, a apartamentelor şi cotelor de teren aferente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. De vreme ce cele două litigii au un alt obiect, iar precizarea depusă de reclamante exprimă, fără echivoc, intenţia lor de restituire a părţilor din imobil vândute, care nu se suprapun cu cele pentru care s-a realizat judecata anterioară, cererea părţilor nu poate fi calificată în sensul amintit de recurenţi.

S-a susţinut şi că nu pot fi formulate, în acelaşi litigiu, două cereri antagonice, şi anume acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, ce tinde la desfiinţarea actelor juridice, respectiv acţiunea în revendicare, care presupune titluri de proprietate valabile aflate în dispută. Nici această critică nu poate fi primită.

Pe lângă împrejurarea că cel de-al doilea capăt de cerere din acţiunea reclamantelor nu reprezintă şi nu a fost judecat ca o acţiune în revendicare clasică, un astfel de tip de acţiune nu exclude formularea şi a unei cereri în nulitate. Acţiunile nu sunt incompatibile, deoarece, în revendicare, reclamantul, ce se consideră proprietar neposesor, are, pe deplin, interesul, inclusiv din perspectiva administrării mai facile a probatoriului, să înlăture titlul de proprietate invocat de pârât, caz în care succesul acţiunii în revendicare este asigurat, evident, sub rezerva dovedirii dreptului de proprietate al reclamantului.

În speţă, însă nu se pune problema unei acţiuni în revendicare întemeiate pe criteriile şi regulile art. 480 C. civ., cererea reclamantelor de restituire a bunului fiind subsecventă şi consecinţa admiterii cererii de nulitate, cu particularităţile deja expuse.

În ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel, vizând reglementarea situaţiei din speţă de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (forma de la data intrării în vigoare), în scopul restituirii, în natură, a imobilului, prioritară acordării de despăgubiri, acesta trebuie coroborat cu un argument ulterior al deciziei, prin care, când explicitează ce presupune compararea titlurilor, Curtea arată că acţiunea în nulitate este cea întemeiată pe textul de lege evocat. Totodată, instanţa conchide că titlul pârâţilor nefiind valid, nu i se poate reproşa Tribunalului că nu a procedat la examinarea cauzei din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Fără a contesta carenţele de raţionament ale instanţei de apel şi motivarea, pe alocuri neclară, a deciziei recurate, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor nu sunt în măsură să conducă la modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce urmează:

Astfel, este fără dubiu că doar acţiunea în nulitate este guvernată de regimul juridic reglementat de art. 46 (devenit art. 45) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului fiind un efect al admiterii cererii de desfiinţare a actelor juridice, privit din perspectiva principiului repunerii în situaţia anterioară - "restituitio in integrum", pârâţii, iar nu vânzătorul, fiind în posesia apartamentelor şi cotelor de teren aferente, obiect al contractelor de vânzare-cumpărare nule absolut. Din primul considerent al instanţei de apel, dintre cele menţionate mai sus, nu rezultă dacă instanţa a înţeles să supună sau nu întreaga acţiune dispoziţiilor art. 46 din Lege, hotărârea fiind echivocă sub acest aspect.

De asemenea, este real că restituirea, în natură, a imobilului reprezintă, în concepţia Legii nr. 10/2001, o formă de reparaţie prioritară măsurilor reparatorii în echivalent, dar argumentul nu funcţionează în toate cazurile, ci doar atunci când nu există impedimente pentru acordarea acestei măsuri reparatorii. În ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat către foştii chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, şi, deci, nu se mai află în deţinerea autorităţii locale, restituirea în natură intervine nu în virtutea principiului caracterului prioritar al formei de reparaţie respective în raport cu măsurile reparatorii în echivalent, ci condiţionat de desfiinţarea actelor juridice perfectate de pârâţi, care, în absenţa constatării nulităţii, au un titlu de proprietate valid.

În speţă, însă, pentru cele ce se vor arăta în continuare, soluţia de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice încheiate de recurenţi este corectă, astfel încât şi păstrarea de către instanţa de apel a admiterii cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâţilor să lase, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor părţile din imobil ocupate în baza unor contracte desfiinţate este, de asemenea, legală. Ca atare, nu se impune modificarea deciziei sub acest aspect.

Cât priveşte argumentul referitor la împrejurarea că nu se impunea analiza de către Tribunal, în motivarea soluţiei date acţiunii în revendicare, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor, acesta nu a fost contestat printr-o critică determinată a recurenţilor, deducându-se însă combaterea raţionamentului Curţii de Apel din invocarea, în recurs, a existenţei unui "bun" vizând imobilul în litigiu în favoarea pârâţilor şi, corelativ, a inexistenţei unui asemenea "bun" în favoarea reclamanţilor, respectiv din referirile făcute la hotărârile instanţei de contencios european.

Concluzia instanţei de apel, sub acest aspect, este doar parţial corectă şi pentru alte argumente decât cele avute în vedere de Curte.

Astfel, în limitele apărărilor formulate la prima instanţă, dacă pârâţii au susţinut respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibile, generat de aceleaşi afirmaţii formulate şi în recurs, vizând existenţa unui "bun" în patrimoniul acestor părţi şi jurisprudenţa Curţii Europene, Tribunalul trebuia să examineze şi să confere un răspuns problemelor respective, de sine-stătătoare şi importante în rezolvarea chestiunii inadmisibilităţii acţiunii.

Pe de altă parte, Curtea de Apel a raportat necesitatea efectuării unei asemenea analize la soluţia dată, pe fond, acţiunii în nulitate, constatând că pârâţii nu au un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu. Or, susţinerile pârâţilor vizează inadmisibilitatea acţiunii în revendicare din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a jurisprudenţei Curţii Europene, cu referire la noţiunea de "bun", care presupune verificarea existenţei "bunului", mai întâi, în persoana reclamantului, bineînţeles relativ la actuala orientare jurisprudenţială a instanţei de contencios european, dată de hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu. În continuare, dacă se constată existenţa unui "bun" privind imobilul revendicat în patrimoniul celui ce a sesizat instanţa, se verifică dacă pârâtul, la rândul său, nu are un "bun" legat de acelaşi imobil, constând în o hotărâre definitivă/irevocabilă prin care i s-a confirmat validitatea titlului său de proprietate sau în însuşi acest titlu, neatacat în condiţiile legii. Ulterior se poate pune problema asigurării principiului stabilităţii raporturilor juridice, criteriu care, printre altele, rezolvă disputa judiciară între doi titulari ai unui "bun" privind acelaşi imobil. Acestea sunt etapele în care se dezleagă chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare din perspectiva deciziei în interesul legii evocate şi a jurisprudenţei Curţii Europene. Raportat la aceste argumente, Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel, prin raportare directă la nevalabilitatea titlului de proprietate al recurenţilor, este incomplet.

Cu toate acestea, menţinerea, în apel, a soluţiei date de prima instanţă asupra celui de-al doilea capăt de cerere este corectă, fără verificarea criteriilor impuse de decizia în interesul legii raportat la jurisprudenţa Curţii Europene, întrucât lipseşte cadrul procesual premisă care generează o asemenea analiză.

În alţi termeni, astfel cum s-a subliniat în mai multe rânduri, reclamantele au urmat procedura legii speciale şi, totodată, anterior emiterii dispoziţiei nr. 786/29.01.2003, au învestit instanţa de judecată cu acţiunea de faţă, care nu reprezintă o acţiune în revendicare de drept comun şi, în soluţionarea căreia, în rejudecare, niciuna dintre instanţe nu a aplicat regulile clasice de comparare a titlurilor părţilor. Or, decizia în interesul legii nr. 33/2008 face referire explicită că prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se acordă documentului european "în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

În contextul în care reclamantele iniţiale au sesizat instanţa, în condiţiile legii speciale, cu desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare perfectate de pârâţi, solicitând restituirea imobilului ca efect al nulităţii actelor juridice, nu se impunea ca, la data învestirii Tribunalului, şi, cu atât mai puţin, la data înstrăinării imobilului, aşa cum s-a susţinut în cadrul recursului IV (pct. 7, paragraf final), aceste părţi să deţină, potrivit criteriilor statuate în cauza Atanasiu, o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietare asupra imobilului, iar dispozitivul să prevadă obligaţia de restituire în favoarea lor. În realitate, în prezentul proces, în raport de obiectul acţiunii, temeiul juridic, apărările formulate şi verificările generate de cadrul litigiului, se dispută tocmai acele elemente care constituie premisa unui "bun" în favoarea uneia sau alteia dintre părţi. Cu alte cuvinte, litigiul de faţă rezolvă care dintre părţi este beneficiara unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi jurisprudenţei din cauza Atanasiu, fie reclamanţii, prin confirmarea calităţii de titulari ai dreptului de proprietate şi stabilirea dreptului la restituire, urmare a desfiinţării contractelor perfectate de pârâţi, fie cei din urmă, prin confirmarea valabilităţii titlurilor lor de proprietate, cu consecinţa păstrării imobilului.

În concluzie, nu anterior promovării demersului judiciar prezent, era necesară o hotărâre judecătorească irevocabilă care să statueze într-un sens sau altul, în favoarea reclamanţilor sau a pârâţilor, exact asupra pretenţiilor formulate în dosarul de faţă, cu respectarea procedurii şi dispoziţiilor legii speciale, respectiv apărărilor în legătură cu aceste pretenţii.

Cât priveşte critica referitoare la necesitatea depunerii dosarului constituit pe rolul autorităţii administrative locale urmare a notificării formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta nu supune dezbaterii o problemă de admisibilitate a acţiunii în revendicare, ci de apreciere asupra utilităţii unui mijloc de probă, înscrisuri concludente şi utile acelui dosar, care revine, exclusiv, instanţei de apel, calea de atac a recursului nedeschizând posibilitatea Înaltei Curţi de a evalua aspecte de temeinicie a deciziei recurate. Ca atare, susţinerile recurenţilor sub acest aspect nu vor fi cenzurate de instanţa de recurs.

Conchizând, nu se poate reţine întrunirea cerinţelor motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european, vizând problema admisibilităţii acţiunii în revendicare.

8. Încălcarea principiului "electa una via" (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Deşi se referă tot la o chestiune de admisibilitate a celui de-al doilea capăt din cererea de chemare în judecată şi are legătură cu criticile analizate în precedent, Înalta Curte a optat pentru tratarea separată a problemei privind încălcarea principiului "electa una via", dat fiind caracterul de sine stătător, importanţa şi particularităţile regulii enunţate.

Indiferent dacă recurenţii au susţinut, în mod explicit (recursul IV) sau indirect (recursurile I, V şi VI), nerespectarea principiului în discuţie, în argumentare, toţi au făcut vorbire despre împrejurarea că reclamantele, care au ales calea procedurii Legii nr. 10/2001, finalizate prin emiterea dispoziţiei nr. 786/29.01.2003 de către Primatul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru părţile din imobil înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi necontestate, nu mai pot abandona această cale, pentru a-şi valorifica dreptul într-o altă procedură; într-un asemenea caz există o dublă reparaţie pentru acelaşi bun.

Critica nu poate fi primită, în esenţă, pentru argumente deja expuse în analiza excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei de interes în formularea acţiunii.

Astfel, locuţiunea "electa una via non datur recursus (regressus) ad alteram (viam)" - "aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia" desemnează limitarea celor care urmează a se adresa justiţiei, când legea indică două sau mai multe căi procedurale cu aceeaşi finalitate şi în valorificarea aceluiaşi drept, de a recurge doar la una dintre proceduri, cu împiedicarea accesului şi la cea de-a doua.

Stricto sensu, principiul vizează stingerea dreptului de opţiune odată aleasă o cale, nemaifiind îngăduită şi urmarea celei de-a doua.

Raţiunea regulii constă în înlăturarea riscului pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi, eventual, a unei duble reparaţii în legătură cu acelaşi drept pretins.

În cauză, nu se poate reţine încălcarea principiului "electa una via".

În primul rând, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, cum s-a arătat deja, nu sunt permise reclamanţilor două proceduri distincte pentru restituirea imobilului, ci doar calea legii speciale, iar acţiunea lor, în scopul recuperării bunului, nu reprezintă o acţiune în revendicare de drept comun.

De asemenea, urmând procedura Legii nr. 10/2001, declanşată prin depunerea notificării la autoritatea administrativă locală şi neprimind nicio rezolvare a cererii lor până la data înregistrării acţiunii de faţă, reclamantele iniţiale au recurs la singura cale procedurală admisă în vederea obţinerii, în natură, a imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, şi anume desfiinţarea actelor juridice perfectate de pârâţi, cu consecinţa restituirii spaţiilor ocupate de aceştia, pretenţii ce formează exact obiectul litigiului de faţă.

Nu se poate reţine urmarea a două proceduri paralele pentru valorificarea aceluiaşi drept şi o judecată suprapusă, raportat la dosarul finalizat prin sentinţa civilă nr. 791/2007 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă, deoarece cele două litigii vizează obiecte diferite, chiar dacă pornesc din acelaşi demers, şi anume notificarea înregistrată de reclamante. În plus, de vreme ce, la data emiterii dispoziţiei nr. 786/29.01.2003, exista deja, pe rolul instanţei, acţiunea de faţă, în legătură cu părţile din imobil vândute către pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai exista interes pentru reclamante să atace, într-un proces distinct, actul emis de Primarul Municipiului Bucureşti.

Nu în ultimul rând, nu se poate pune problema nici a riscului unei duble reparaţii în legătură cu acelaşi bun, întrucât, în realitate, dispoziţia nr. x/2003 nu asigură nicio formă concretă şi efectivă de măsură reparatorie pentru imobilul înstrăinat foştilor chiriaşi, drepturile părţilor implicate disputându-se în litigiul de faţă.

În concluzie, nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la nerespectarea principiului "electa una via".

9. Probleme de fond (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Critici în legătură cu soluţia dată fondului cererii de chemare în judecată au fost formulate în cadrul tuturor recursurilor declarate de părţile persoane fizice.

În ceea ce priveşte recursul III, susţinerile privind modul de rezolvare a fondului litigiului vizează hotărârea primei instanţe, iar nu decizia dată în apel, inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.036 de RON, la care au fost obligaţi recurenţii pârâţi, în această fază procesuală, către pârâţii WWW. şi XXX.. Prin urmare, Înalta Curte nu poate verifica, omisso medio, sentinţa atacată, în condiţiile în care recurenţii nu dezvoltă critici aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel.

În subsidiar, examinarea motivelor de fond din cadrul celorlalte recursuri, la care va proceda prezenta instanţă, asigură răspuns şi criticilor aduse în recursul III.

Pornind de la aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că imobilul în litigiu cade sub incidenţa legii speciale, în soluţionarea acţiunii în nulitatea actelor juridice perfectate de pârâţi trebuie avută în vedere forma actului normativ intervenită în rejudecare, în primă instanţă, respectiv legea enunţată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Aceasta, întrucât legea nouă este de imediată aplicare, conform art. 1 C. civ., iar, la data adoptării sale, procesul se afla în curs de judecată în faţa primei instanţe, situaţia juridică dedusă judecăţii constituind, din această perspectivă, o "facta pendentia" ("fapte care nu au fost încă decise"), adică fapte care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice atât în perioada de acţiune a legii vechi, cât şi sub legea nouă.

Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare în rejudecare, actele juridice de înstrăinare, privind imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Alin. (2) şi alin. (4) din acelaşi text de lege prevăd sancţiunea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare în mod distinct, după cum imobilul obiect al actului a fost preluat fără titlu valabil sau cu titlu valabil.

În primul caz, alin. (2) stabileşte că "actele juridice de înstrăinare (...), având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".

Pentru cea de-a doua ipoteză, alin. (4) menţionează că "actele juridice de înstrăinare (...), având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării".

Din interpretarea coroborată a alin. (1), (2) şi 4 din art. 45, reies mai multe consecinţe care conturează regimul juridic al nulităţii actelor de înstrăinare, în funcţie de natura titlului de preluare, regim juridic care, în anumite cazuri, este comun, indiferent de valabilitatea/nevalabilitatea titlului, în timp ce, în alte cazuri, este diferit.

Astfel, dacă s-au încălcat dispoziţii imperative ale legii sub imperiul căreia s-au perfectat actele de înstrăinare, sancţiunea va fi cea a nulităţii absolute a actului, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului de preluare. Această concluzie rezultă dintr-o interpretare sistematică a alin. (1), care condiţionează valabilitatea tuturor actelor de respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, combinat cu alin. (4), care prevede, în mod explicit, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, sancţiunea nulităţii absolute în caz de încălcare a normelor imperative din legea în baza căreia au fost întocmite, dar şi cu argumentul "a fortiori", care impune aplicarea aceleiaşi sancţiuni şi în cazul actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, întrucât raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea normei se regăsesc, cu şi mai multă tărie, în cazul acestui tip de preluare. Evident, pentru ultimul caz, se pune problema încălcării dispoziţiilor imperative ale legii, altele decât cele care vizează modalitatea de preluare a bunului înstrăinat.

Mai trebuie precizat că, în ipoteza nerespectării dispoziţiilor imperative ale legii, buna-credinţă nu salvează actul de înstrăinare de la nulitate, deoarece acest criteriu este relevant doar pentru cazul în care singurul viciu al actului este legat de titlul de preluare, cu consecinţe, în final, asupra calităţii de veritabil proprietar în persoana transmiţătorului imobilului către subdobânditor.

Dacă s-au respectat dispoziţiile imperative ale legii şi imobilul a fost preluat cu titlu valabil, actul de înstrăinare se păstrează, consecinţă juridică firească, de vreme ce acesta este perfect din perspectiva tuturor condiţiilor de validitate. În ceea ce priveşte imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă au fost respectate toate celelalte dispoziţii legale la data încheierii actului de înstrăinare, neîndoielnic, un asemenea act ridică problema condiţiei de valabilitate a obiectului transmis sau/şi a existenţei ori liceităţii cauzei, raportat la însuşirile vânzătorului, de veritabil proprietar, şi dubiul subdobânditorului în legătură cu calităţile transmiţătorului imobilului. În acest ultim caz, într-adevăr, buna-credinţă a cumpărătorului salvează actul de la nulitate, sub rezerva deja menţionată, a respectării tuturor celorlalte dispoziţii imperative ale legii sub imperiul căreia a fost încheiat actul de transmisiune a proprietăţii bunului.

Nu în ultimul rând, mai trebuie subliniat caracterul de noutate al normei juridice (art. I pct. 10 din Legea nr. 1/2009) care a modificat forma iniţială a Legii nr. 10/2001 şi care se regăseşte în actualul art. 45 alin. (2), prin care s-a stabilit un criteriu temporal al verificării valabilităţii titlului de preluare, cu consecinţe implicite şi asupra limitelor cenzurii instanţei sub acest aspect. În cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, textul de lege enunţat, care prevede sancţiunea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare cu un asemenea obiect şi, totodată, situaţia de excepţie care salvează actul de transmisiune, generată de încheierea cu bună-credinţă, oferă reperul "Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare", act normativ pe care îl exclude din baza legală a verificărilor ce pot fi efectuate de către instanţă în legătură cu modalitatea de preluare a imobilului înstrăinat. Art. 45 alin. (2) se referă la "actele juridice de înstrăinare (...), având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare (...)".

Dispoziţia legală semnifică, pe de-o parte, că examinarea modalităţii de preluare a imobilului se realizează doar raportat la actele normative anterioare Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi, pe de altă parte, ca efect corelativ, că elementele menţionate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 - Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării - nu pot fi avute în vedere drept criterii de verificare a preluării în cazul actelor de transmisiune ce cad sub incidenţa art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, decât dacă se regăsesc şi în actele normative ce preced legea din 1998.

Pornind de la aceste coordonate de judecată, Înalta Curte, în ce priveşte acţiunea în nulitate, constată că primul aspect ce se impune a fi examinat în speţă vizează respectarea dispoziţiilor imperative ale legii sub imperiul căreia au fost perfectate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâţi, întrucât această analiză determină soluţia ce trebuie dată cererii respective, independent de natura titlului statului.

Cum s-a reţinut, în fapt, de către instanţele anterioare, reclamantele iniţiale s-au adresat Consiliului local al sectorului 2 Bucureşti şi Primarului General al Municipiului Bucureşti cu două cereri având acelaşi conţinut, înregistrate sub nr. x/28.07.1996 (în realitate, data înregistrării este 24.07.1996, la 28.07.1996 cererea fiind transmisă comisiei de specialitate în materie - dosar nr. x/2005 Trib. Buc. S.IV) şi nr. 2504/29.07.1996 (în realitate, data înregistrării cererii este 25.07.1996, la compartimentul Secretariat - fila x din acelaşi doar), prin care au solicitat, printre altele, restituirea, în natură, a imobilului situat în Bucureşti, str. x (actual b-dul x I), nr. 57, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Contrar susţinerilor recurenţilor H. şi I. (recursul II), cererile au fost formulate cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 112/1995, care reglementează un termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a actului normativ în discuţie (28.01.1996 - art. 29), pentru solicitarea restituirii în natură sau acordării de despăgubiri privind imobile preluate în regimul politic trecut, termen care s-a împlinit la 28.07.1996, această dată fiind ultima zi în care puteau fi depuse asemenea cereri.

Cele două cereri nu au fost soluţionate nici până în prezent, o eventuală tardivitate, care, oricum nu subzistă în litigiul de faţă, neputând servi drept argument pentru pasivitatea autorităţii învestite cu rezolvarea lor, aşa cum au afirmat aceiaşi recurenţi.

Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, text de lege în temeiul căruia au fost perfectate contractele de vânzare-cumpărare în litigiu, "chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".

Dispoziţia legală enunţată are caracter imperativ şi reflectă, fără echivoc, mecanismul de încheiere a actelor de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidenţa actului normativ sus-menţionat de către chiriaşi. Astfel, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, pus la dispoziţia foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora pentru a-şi exprima voinţa privind forma de reparaţie pretinsă în legătură cu imobilul preluat de stat, chiriaşii îşi pot exprima opţiunea de a cumpăra bunul respectiv, evident, prin depunerea unei cereri în acest sens. Perfectarea contractului de vânzare-cumpărare de către chiriaş nu putea avea loc însă mai înainte de a se decide de către autorităţile competente cu privire la cererea fostului proprietar/moştenitorilor, de vreme ce, conform art. 9 alin. (1), obiect al actului juridic îl poate constitui numai un apartament ce nu s-a restituit în natură celor din urmă.

În cauza de faţă, s-a procedat în sens contrar dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, pârâţii încheind contractele de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor dobândite potrivit acestei legi anterior soluţionării cererilor înregistrate de reclamante în temeiul art. 14.

În consecinţă, actele juridice perfectate de pârâţi sunt lovite de nulitate absolută, prin aplicarea art. 45 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, precum şi a argumentului de interpretare "a fortiori", eventuala bună credinţă a cumpărătorilor neputând salva actul de la desfiinţare. De altfel, nici nu s-ar putea reţine o bună-credinţă a foştilor chiriaşi în condiţiile în care erau avizaţi despre existenţa cererilor de restituire, în natură, a imobilului, formulate de către reclamante, în fapt, instanţa de apel constatând că, pe cererile formulate de cumpărători, apar menţiunile "Legea nr. 112/1995"/"Dosar nr. x/1996"/"Dosar nr. x/1996", realizate în urma depunerii cererilor înregistrate de părţile adverse.

Contrar susţinerilor recurenţilor, împrejurarea că suspendarea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a fost reglementată de abia prin H.G. nr. 11/1997 (art. 1 pct. 9), potrivit căreia a fost completată H.G. nr. 20/1996 cu art. 92, text de lege care introduce această măsură, intrat în vigoare la 4.02.1997 (data publicării în Monitorul Oficial), deci, ulterior perfectării majorităţii actelor juridice încheiate de pârâţi, nu prezintă relevanţă pentru problema în discuţie. Norma metodologică este dată în aplicarea legii pe care o explică, fără să poată modifica sau adăuga la lege, astfel încât nu se poate considera că adoptarea ei la un moment ulterior primelor norme metodologice, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, este de natură să instituie o nouă măsură, cea de suspendare, în absenţa unei dispoziţii explicite în acest sens în actul normativ în aplicarea căruia este dată. Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 nu comportă echivoc în ce priveşte obligaţia de abţinere de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare de către chiriaşi până la rezolvarea cererilor depuse de foştii proprietari/moştenitorii lor, iar completarea H.G. nr. 20/1996 cu art. 92, prin H.G. nr. 11/1997, a intervenit pe fondul unei realităţi juridice certe, în care autorităţile competente au soluţionat cu precădere cererile de cumpărare ale chiriaşilor, în detrimentul celor formulate de foştii proprietari, nesoluţionate nici până în prezent, astfel cum este şi cazul în speţă. În mod evident, scopul normei metodologice a vizat stoparea acestui tip de practică abuzivă a organelor învestite cu cererile de retrocedare, respectiv de cumpărare.

De asemenea, nu se pot primi nici acele critici formulate de recurenţi, prin care se speculează asupra soluţiei ce ar fi trebuit date, în condiţiile Legii nr. 112/1995, cererilor de restituire în natură, adresate de reclamante, întrucât numai autorităţile abilitate de lege erau în măsură să decidă asupra lor. Aceste autorităţi sunt, potrivit art. 15 alin. (5) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea actului normativ menţionat, respectiv instanţa de judecată, în cazul atacării hotărârii Comisiei, iar nu unităţile specializate implicate în vânzarea locuinţelor către chiriaşi sau aceştia din urmă.

Nu în ultimul rând, îndeplinirea de către recurenţi a altor condiţii impuse de Legea nr. 112/1995 în vederea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cum ar fi respectarea termenului de exercitare a dreptului de a opta pentru cumpărare, calitatea de chiriaşi în imobil la intrarea în vigoare a actului normativ respectiv, absenţa dobândirii sau înstrăinării unei locuinţe proprietate personală ulterior datei de 01.01.1990, neîncadrarea apartamentelor în categoria celor exceptate de la vânzare, potrivit art. 10, nu reprezintă un argument suficient pentru păstrarea actelor juridice în litigiu. Toate aceste cerinţe asigură pârâţilor doar vocaţia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, act juridic care nu putea fi însă perfectat decât ulterior soluţionării definitive a cererilor de restituire formulate de reclamante. Este real că Legea nr. 112/1995 conţine dispoziţii de protecţie a chiriaşilor care ocupau, la data intrării în vigoare, apartamentele ce cădeau sub incidenţa acestui act normativ, dar, în egală măsură, este corect raţionamentul instanţei de apel, prin care s-a făcut referire la caracterul prioritar al funcţiei reparatorii a legii în ceea ce-i priveşte pe foştii proprietari sau moştenitorii lor în raport cu orice altă categorie de terţi, posibil viitori cumpărători ai bunului. Or, nerespectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, care reflectă tocmai această concepţie, constituie motivul desfiinţării actelor juridice perfectate de către recurenţi, iar nu neîndeplinirea celorlalte cerinţe legale enumerate mai sus.

În concluzie, pentru argumentele expuse, care înlocuiesc în parte, motivarea Curţii de Apel, soluţia acestei din urmă instanţe, prin care s-a confirmat sentinţa atacată sub aspectul rezolvării date acţiunii în nulitate, este legală, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reamintim că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor imperative ale actului normativ sub imperiul căruia s-a perfectat înstrăinarea intervine în cazul tuturor imobilelor dobândite în astfel de condiţii, indiferent de natura titlului de preluare, iar eventuala bună-credinţă a cumpărătorului nu salvează actul de la desfiinţare.

În subsidiar, întrucât instanţa de apel a procedat, în acord cu decizia de casare, şi la verificarea titlului statului şi, mai departe, a atitudinii subiective a pârâţilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, inclusiv din perspectiva principiului validităţii aparenţei în drept, în cele ce urmează, Înalta Curte va examina şi aceste elemente ale cauzei.

Cât priveşte titlul Statului, fundamentat pe Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, instanţa de apel a considerat că acesta este nevalabil determinat de împrejurarea că Legea nr. 112/1995 nu cuprinde o definire a noţiunii de "preluare cu titlu", iar normele metodologice date în aplicarea legii, cu forţă juridică inferioară, nu pot adăuga actului normativ superior. De asemenea, nevalabilitatea preluării trebuie apreciată astfel şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 sau art. 2 din Legea nr. 10/2001, deoarece era evidentă chiar de la momentul edictării şi aplicării, în perioada comunistă, a Decretului nr. 92/1950, nu doar ulterior anului 1998. Analiza valabilităţii Decretului se raportează la acte superioare ca forţă normativă, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Constituţia României din 1948, astfel încât este relevant întreg ansamblul normativ cu incidenţă în speţă, verificările neputându-se rezuma la aplicarea normelor metodologice. Referindu-se la actul internaţional şi la cel constituţional în vigoare la momentul trecerii imobilului în proprietatea Statului, instanţa de apel a conchis că titlul de preluare este nevalabil.

Concluzia Curţii asupra nevalabilităţii titlului statului este corectă, dar raţionamentul doar în parte.

Cum s-a arătat în precedent, în tratarea fondului acţiunii în nulitate, trebuie pornit de la forma Legii nr. 10/2001, în vigoare la momentul rejudecării cauzei în primă instanţă, deci, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

În această formă, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclud criteriile prevăzute în art. 6 din Legea nr. 213/1998 dintre cele care pot fi avute în vedere de instanţă în cenzurarea titlului statului, cu excepţia celor care se regăsesc în legislaţia anterioară intrării în vigoare a actului normativ indicat.

Indiferent de raţiunea pentru care legiuitorul a conceput o asemenea modificare a Legii nr. 10/2001 şi de consecinţele intervenţiei în legătură cu verificările ce se pot realiza asupra unui act normativ, Decretul nr. 92/1950, care şi-a produs efectele în trecut, amendamentul adus legii speciale prin art. I pct. 10 din Legea nr. 1/2009 trebuie avut în vedere de instanţă şi aplicat în litera sa. În alţi termeni, deşi poate fi supusă unei dezbateri ample justificarea excluderii, din sfera criteriilor de apreciere asupra valabilităţii titlului statului, a acelor criterii, evidenţiate în Legea nr. 213/1998, care ţin de documente în vigoare la data adoptării actului normativ ce a fundamentat preluarea (în speţă, Constituţia din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), modificarea adusă formei iniţiale a Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, trebuie respectată. Legea modificatoare are forţă normativă egală atât cu actul normativ asupra căruia s-a intervenit, cât şi cu celelalte legi relevante în stabilirea sferei criteriilor de apreciere asupra valabilităţii titlului Statului; în plus, art. I pct. 10 din Legea nr. 1/2009 nu a fost declarat neconstituţional, astfel încât, făcând parte din dreptul intern, este, pe deplin, operant.

Prin urmare, după adoptarea modificării aduse prin Legea nr. 1/2009, legalitatea măsurii de preluare se poate examina doar prin raportare la actul normativ în baza căruia a avut loc trecerea imobilului în proprietatea statului şi, eventual, a actelor normative care au legătură cu cel care a fundamentat măsura, mai puţin legea fundamentală şi documentele internaţionale în vigoare la data respectivă.

În limitele unei astfel de cenzuri, Înalta Curte constată însă că titlul statului nu poate fi considerat valabil, întrucât măsura preluării încălca înseşi dispoziţiile din Decretul nr. 92/1950.

În primul rând, trebuie precizat că evoluţia Normelor metodologice date în aplicarea Legii nr. 112/1995, în legătură cu semnificaţia noţiunii de "preluare cu titlu valabil", de la simpla existenţă a unui act normativ care a fundamentat măsura (H.G. nr. 20/1996) la verificarea cerinţelor actului normativ privind legalitatea preluării (H.G. nr. 11/1997), nu poate reflecta un concept distinct şi, în final, cu consecinţe diferite asupra patrimoniilor celor interesaţi (cumpărătorii chiriaşi), în funcţie de plasarea datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior sau ulterior modificărilor aduse acestor norme.

Astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, normele metodologice, aprobate prin H.G., sunt date în aplicarea legii, au valoare normativă inferioară acesteia şi nu pot modifica sau adăuga actului pe care îl explicitează. Într-adevăr, Legea nr. 112/1995 nu cuprinde dispoziţii privind semnificaţia sintagmei "trecute în proprietatea statului cu titlu", menţionată în cuprinsul art. 1 alin. (1)., ceea ce permite furnizarea explicaţiilor necesare prin norme metodologice. Cu toate acestea, clarificarea noţiunii prin intermediul dispoziţiilor din actul normativ secundar nu trebuie realizată într-o manieră care să deturneze conţinutul legii şi dimensiunea constituţională (art. 107 alin. (2) din Constituţia României, în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 20/1996) a funcţiei hotărârilor de Guvern, aceea de a fi date pentru asigurarea organizării executării legilor.

Practic, dacă s-ar considera că, în explicarea aceluiaşi text din actul normativ superior, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, asupra căruia nu a intervenit nicio modificare legislativă în perioada cuprinsă între adoptarea celor două H.G. în discuţie (H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997), titlul statului ar căpăta, sub aspectul legalităţii preluării, valenţe diferite după cum era în vigoare una sau alta dintre formele normelor metodologice ar însemna că, prin actul normativ inferior, s-a modificat însuşi conţinutul legii în aplicarea căreia au fost date.

Un astfel de raţionament nu este permis, fiind contrar rolului H.G. în raport cu legea în executarea căreia sunt emise actele autorităţii executive, potrivit dispoziţiei constituţionale enunţate. În realitate, adoptarea H.G. nr. 11/1997 complineşte, în ce priveşte natura preluării, imperfecţiunile şi maniera lacunară a explicaţiilor date în forma iniţială a Normelor metodologice, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, fără însă ca vreunul dintre actele normative secundare să poată afecta conţinutul actului normativ superior.

În concluzie, indiferent de momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în raport cu cele două H.G., valabilitatea titlului statului, cu consecinţe directe asupra validităţii actelor juridice perfectate de foştii chiriaşi, nu poate fi apreciată doar prin identificarea unui act normativ care a stat la baza preluării, ci şi prin examinarea legalităţii măsurii în funcţie de condiţiile impuse de legea care a fundamentat-o.

În speţă, corespondenţa dintre măsura naţionalizării imobilului şi Decretul nr. 92/1950, în baza căruia bunul a trecut la stat, va fi examinată de Înalta Curte din perspectiva susţinerilor formulate de intimaţii reclamanţi prin notele depuse la dosar recurs, vol. I, pct. VIII).

În esenţă, intimaţii au arătat, pe lângă aspectele legate de neconstituţionalitate şi încălcarea tratatelor internaţionale, în raport cu care s-au expus, în precedent, motivele pentru care aceste criterii, prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu pot fi verificate, şi chestiuni referitoare la încălcarea art. 481 C. civ. şi art. I pct. 1-5, respectiv art. II din Decretul nr. 92/1950, precum şi lipsa identităţii între persoanele care figurează în lista anexă la acest act normativ şi adevăraţii titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului.

Dispoziţiile art. 481 C. civ. nu pot fi avute în vedere în examinarea măsurii de preluare, întrucât vizează condiţiile exproprierii, ca măsură de trecere a unui imobil la stat, diferită de naţionalizare, care reprezintă o altă formă de preluare. Şi dacă s-ar accepta că textul de lege menţionat are valoare generală, pentru toate formele de preluare, Decretul nr. 92/1950, act al organului legislativ al perioadei respective, Marea Adunare Naţională, este ulterior C. civ. şi, ca atare, are efect modificator în raport cu acesta din urmă, în legătură cu condiţiile cedării bunurilor proprietate personală.

Nici lipsa identităţii între persoanele menţionate în lista anexă la Decret, "DDD.., CCC.", şi titularele dreptului de proprietate, argumentată prin erori materiale ale numelui indicat, respectiv prin decesul uneia dintre titulare, CCC., la data naţionalizării, nu poate fi reţinută în sensul încălcării actului normativ. Tocmai determinat de caracterul in personam al preluării, în cazul Decretului nr. 92/1950, nu se poate aprecia că indicarea greşită a numelui, fie prin prescurtare, fie prin adăugarea unei litere în componenţa acestuia, ar conduce la o lipsă de identitate intre persoane, de vreme ce ele pot fi uşor identificate ca fiind titularele dreptului. Cât priveşte decesul AAAAA. la data preluării, nu se poate imputa autorităţilor statului că nu au procedat la naţionalizare pe numele moştenitorilor, atât timp cât, la data respectivă, nu fusese dezbătută succesiunea de pe urma autoarei reclamanţilor şi, ca atare, moştenitorii nu puteau fi cunoscuţi.

Au fost încălcate însă dispoziţiile art. I şi II din Decretul nr. 92/1950.

Imobilul în litigiu nu se încadra în categoriile enumerate în art. I pct. 1-5 (imobile care aparţin marii burghezii, exploatatorilor de locuinţe, hoteluri, imobilele în construcţie, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucţia lor). Nu se poate susţine incidenţa pct. 2, referitor la exploatatorii de locuinţe, întrucât exploatarea imobilului presupune încasarea de venituri din închirierea bunului sau din alte tipuri de contract de către titularii dreptului de proprietate, în dosar nefiind depuse înscrisuri în acest sens. Menţiunea din cererea de chemare în judecată, referitoare la "locuinţele, chiar închiriate, nu sunt mijloace de producţie" nu poate valora recunoaşterea închirierii imobilului, aşa cum au susţinut unii dintre pârâţi, reprezentând doar o exprimare generală a raţionamentului expus în susţinerea acţiunii, proba "exploatării imobilului" incumbând, în condiţiile art. 1169 C. civ., celui care afirmă, deci, pârâţilor.

Pe de altă parte, autoarele reclamanţilor, fiind casnice la data naţionalizării, respectiv la data decesului, în cazul AAAAA., aspect necontestat în recurs, erau exceptate de la această măsură, coroborând dispoziţiile art. II cu interpretarea teleologică a Decretului nr. 92/1950, în ansamblul său, actul normativ având scopul declarat de "a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare".

În concluzie, pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că titlul statului asupra imobilului trebuie considerat ca fiind nevalabil.

În ceea ce priveşte buna-credinţă a cumpărătorilor chiriaşi la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, aceasta este exclusă în persoana recurenţilor, în condiţiile în care, cum s-a reţinut deja, la data încheierii actelor juridice erau înregistrate cererile de restituire, în natură, a imobilului, formulate de reclamante, despre existenţa cărora s-au şi făcut menţiuni pe cererile de cumpărare. Reamintim, cererile respective nu erau soluţionate la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind rezolvate nici până în prezent.

Buna-credinţă a cumpărătorilor se determină în raport de împrejurări de fapt care să confirme că aceştia au fost încredinţaţi că perfectează actele juridice cu adevăratul proprietar al imobilului supus înstrăinării. Or, este suficient, ca la data cumpărării, să existe un dubiu cu privire la calitatea de adevărat proprietar al bunului în persoana vânzătorului, pentru ca buna-credinţă a cumpărătorului să fie înlăturată. Un asemenea dubiu este generat şi în ipoteza în care un terţ de viitorul contract, respectiv fostul proprietar al imobilului, succesorii lui sau orice altă persoană care se consideră îndreptăţită la reparaţie îşi exprimă intenţia de a obţine restituirea bunului, prin formularea unei cereri în acest sens, adresate autorităţilor competente.

Până la rezolvarea definitivă a unei asemenea pretenţii, calitatea de proprietar în persoana vânzătorului este incertă, de vreme ce un rezultat favorabil asupra cererii formulate de persoana care se consideră îndreptăţită la restituire ar avea drept efect ieşirea bunului din patrimoniul vânzătorului, deci, pierderea calităţii de proprietar, cu consecinţa imposibilităţii transmisiunii valabile către solicitantul chiriaş.

În alţi termeni, referitor la calitatea de proprietar a vânzătorului care transferă imobilul către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt două componente temporale şi interdependente ce influenţează valabilitatea înstrăinării. Pe de-o parte, măsura de preluare, care a avut loc în regimul politic trecut, trebuie să fie considerată valabilă din perspectiva condiţiilor actului normativ care a stat la baza luării acesteia, pentru ca, mai departe, să se transfere autorităţii implicate în vânzare dreptul de a dispune de bun, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu chiriaşii. Pe de altă parte, în cazul în care fostul proprietar, de la care bunul a trecut la stat, îşi manifestă intenţia de restituire, trebuie aşteptat rezultatul cererii sale, dat de autorităţile competente, deoarece, doar în ipoteza respingerii cererii, vânzătorul îşi păstrează calitatea de titular al dreptului de proprietate, pe care îl poate transmite, în condiţiile legii, chiriaşului care a optat pentru cumpărare.

Nu în ultimul rând, Legea nr. 112/1995 are ca obiect doar imobile preluate cu titlu valabil şi se aplică în aceste limite, deopotrivă, foştilor proprietari şi chiriaşilor. Prin urmare, se prezumă că autorităţile învestite cu soluţionarea cererii de restituire în natură, inclusiv cele judiciare dacă este cazul, procedează la verificarea valabilităţii titlului statului, pentru a putea aprecia asupra uneia dintre condiţiile restituirii. În consecinţă, contrar argumentelor instanţei de apel, în absenţa contestării legalităţii măsurii de preluare de către titularul deposedat, nu cumpărătorului chiriaş îi revenea obligaţia, anterior sau concomitent încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de a efectua o asemenea analiză asupra naţionalizării, dar îi revenea obligaţia de prudenţă şi diligenţă de a aştepta rezolvarea cererii fostului proprietar, în cadrul căreia se punea problema inclusiv a examinării titlului statului de către organele competente. Aceasta în condiţiile în care, după cum s-a arătat, o soluţie favorabilă dată persoanei deposedate de imobil avea ca efect pierderea dreptului din patrimoniul vânzătorului, cu consecinţa imposibilităţii transmiterii bunului către chiriaş. În plus, fără a antama soluţia ce ar fi fost dată în rezolvarea cererii de restituire, dacă, în cadrul examinării acesteia se constata ceea ce a rezultat în prezentul dosar, şi anume că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod nevalabil, bunul nu putea fi înstrăinat nici către chiriaş, raportat la obiectul actului juridic, astfel cum este definit în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 - "imobile trecute în proprietatea statului cu titlu".

De asemenea, nici fostului proprietar nu i se poate imputa, aşa cum au afirmat recurenţii, că nu a contestat, în cadrul cererii de restituire formulate sau pe altă cale, legitimitatea titlului statului, pentru a interveni rezerva cumpărătorului de a perfecta actul juridic, pentru că o astfel de susţinere din partea proprietarului deposedat ar fi exclus, de plano, bunul de la reparaţia acordată de Legea nr. 112/1995. În realitate, reaua credinţă a pârâţilor derivă din împrejurarea că, avizaţi fiind despre cererile de restituire formulate de părţile adverse, nu au aşteptat rezolvarea lor, care ar fi presupus efectuarea tuturor verificărilor impuse de lege, inclusiv din perspectiva titlului statului, încheind contractele de vânzare-cumpărare anterior unei soluţii date de autorităţile competente.

Nu se poate reţine nici că reclamantele ar fi trebuit să efectueze demersuri suplimentare prin care să-i încunoştinţeze pe pârâţi despre intenţia lor de a obţine restituirea, în natură, a imobilului sau, eventual, să-i notifice a nu cumpăra bunul, de vreme ce cererile lor în acest sens fuseseră adresate autorităţilor competente, iar pe cererile de cumpărare ale recurenţilor se făcuseră menţiuni despre existenţa dosarului format în baza pretenţiilor moştenitoarelor fostului proprietar.

În ceea ce priveşte problema probaţiunii, prezumţia bunei-credinţe, instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ. în materia uzucapiunii de scurtă durată, a fost extinsă, în literatura juridică şi jurisprudenţă, la situaţia tuturor obligaţiilor civile, inclusiv în cazul dobânditorului de la proprietarul aparent.

Pentru considerentele precedente, intimaţii au răsturnat, în persoana recurenţilor, această prezumţie, care are caracter relativ, astfel încât nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi pronunţat hotărârea cu nesocotirea textului de lege enunţat.

Cu atât mai mult, nu se poate pune problema aplicării, în litigiul de faţă, a principiului "error communis facit jus".

Principiul validităţii aparenţei în drept este menit să protejeze pe terţii care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor şi cărora nu li se poate reproşa nicio culpă, cu condiţia ca orice altă persoană aflată în situaţia lor să se fi încrezut în aparenţa de proprietar a transmiţătorului.

Având în vedere consecinţele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, se afla în situaţia de a pierde bunul, fără consimţământul său şi fără să i se poată imputa ceva, principiul sus-menţionat presupunea şi presupune îndeplinirea mai multor condiţii, pentru a opera, în favoarea terţului, mult mai severe decât în cazul principiului ocrotirii bunei-credinţe.

Astfel, pentru ca terţul să beneficieze de această protecţie, este necesară îndeplinirea următoarelor cerinţe, reţinute, în parte, şi de Curtea de Apel, şi anume transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, respectiv un imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună şi invincibilă, iar acesta să fie de bună-credinţă.

Dacă îndeplinirea primelor două elemente nu comportă discuţii, în speţă, fiind vorba despre un imobil, pentru care s-a plătit un preţ, de către cumpărători, în ceea ce priveşte celelalte două elemente, ele nu sunt întrunite în cauza de faţă.

Eroarea comună presupune credinţa publică, lipsită de îndoială, în aparenţa de proprietar a unei persoane, în speţă, statul, asupra bunului, aparenţă care este contrară realităţii. Nu este necesar ca, în mod efectiv, fiecare membru al comunităţii să se afle în eroare, eroarea nu trebuie să aibă caracter universal, ci este important să fie potenţială pentru orice persoană ce s-ar afla în locul dobânditorului, adică orice altă persoană, în situaţia acestuia, să fie victima aceleiaşi erori.

Eroarea trebuie să fie nu numai comună, ci şi invincibilă, adică nu numai terţul dobânditor, dar şi orice altă persoană din comunitate, care s-ar fi aflat în locul lui, să nu fi putut să înlăture eroarea.

Eroarea are caracter invincibil dacă nicio prudenţă omenească nu o putea evita, dacă aceasta nu ar fi putut să fie împiedicată de persoana care a luat toate măsurile de prevedere, de un excelent bonus pater familias (gospodar), adică de cel mai exigent şi experimentat individ în ceea ce priveşte afacerile sale.

Cu alte cuvinte, dacă se constată că o persoană abstractă, depunând toate diligenţele celui mai grijuliu bonus pater familias, ar fi căzut în eroare în aceleaşi condiţii ca şi terţul contractant, atunci se presupune că toţi membrii comunităţii ar fi comis acea eroare, ceea ce determină ca aceasta să aibă caracter invincibil.

Contrar susţinerilor recurenţilor, nu este relevant, în analiza îndeplinirii cerinţei cu privire la eroarea comună şi invincibilă, că şi multe alte persoane au cumpărat imobile în temeiul Legii nr. 112/1995, pe care le deţineau cu contract de închiriere. Astfel de persoane nu pot reprezenta, în niciun caz, un etalon pentru pârâţi, de vreme ce fiecare opţiune a unui chiriaş la cumpărare trebuie examinată în funcţie de circumstanţele particulare ale cererii prin care şi-a exprimat-o, inclusiv din perspectiva calităţii de proprietar a vânzătorului şi a îndeplinirii cerinţei ca bunul cumpărat să fi trecut la stat cu titlu valabil.

Recurenţii nu se află într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, deoarece, în situaţia dată, a existenţei cererilor de restituire a imobilului, formulate de reclamante, un chiriaş cu un nivel minim de prudenţă şi diligenţă, deci, nu cel mai exigent, ar fi manifestat rezervă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare până la şi în funcţie de soluţia dată unui asemenea demers al fostului proprietar.

Pentru argumentele deja expuse, nici condiţia bunei-credinţe nu este îndeplinită, astfel încât principiul validităţii aparenţei în drept este inoperant.

Critica referitoare la abrogarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, adusă de recurenţi în combaterea soluţiei date acţiunii în nulitate (recursul VI, pct. 2, lit. a), vizează o pretinsă aplicare de către prima instanţă a textului de lege abrogat. Această susţinere, formulată omisso medio, nu va fi analizată de Înalta Curte, în contextul în care nu priveşte decizia instanţei de apel, care, în judecata căilor de atac exercitate, nu s-a raportat la dispoziţia legală în discuţie.

În concluzie, şi dacă ne raportăm la natura titlului statului, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâţi, având ca obiect un imobil preluat fără titlu valabil, după cum s-a confirmat în prezentul proces, în condiţiile relei-credinţe a cumpărătorilor, care nu au înţeles să-şi rezerve dreptul de a perfecta actele juridice după şi în funcţie de soluţia dată cererilor de restituire, în natură, a bunului, formulate de reclamante, sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită, contractele fiind întocmite în frauda intereselor adevăratului proprietar.

Decizia Curţii de Apel, de confirmare a soluţiei date de prima instanţă asupra acţiunii în nulitate absolută, este corectă, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât priveşte obligarea recurenţilor să lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul către intimaţi, aceasta este consecinţa firească a desfiinţării actelor juridice, sancţiunea aplicată infirmând posibilitatea pârâţilor de a mai păstra un bun asupra căruia au pierdut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate. Restitutio in integrum presupune restituirea prestaţiilor executate în baza unui act anulat, astfel încât să se ajungă la situaţia anterioară încheierii actului, adică la restabilirea realităţii juridice existente înaintea actului nevalid. Singura particularitate, deja explicată, constă în aceea că transferul proprietăţii şi posesiei are loc direct între pârâţi şi reclamanţi, ceea ce nu constituie un impediment în soluţie, de vreme ce trecerea bunului către autoritatea locală vânzătoare şi, ulterior, către persoanele îndreptăţite ar fi fost pur formală.

Totodată, intimaţii reclamanţi sunt persoane îndreptăţite la restituirea, în natură, a imobilului, raportat la calitatea lor de moştenitori ai fostului proprietar, conform actelor de succesiune depuse, combinat cu justificarea dreptului de proprietate în persoana autorilor, potrivit actului translativ constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.10.1931 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi autorizaţia de construire nr. 19 C/11.06.1932 eliberată de Primăria Sectorului Galben, mijloace de probă reţinute de instanţa de fond în evaluarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi forma de reparaţie, se au în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (2) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. a), precum şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, conform cărora moştenitorii proprietarilor deposedaţi beneficiază de măsuri reparatorii, sub rezerva formulării, în termen, a notificării prevăzute de lege, condiţie îndeplinită în speţă, reparaţia fiind în natură, în condiţiile în care actele juridice perfectate de pârâţi au fost desfiinţate. Sub acest aspect, nu este incident cazul evidenţiat în art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare în rejudecare), când reparaţia se acordă doar în echivalent, contractele încheiate de pârâţi fiind încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Referitor la împrejurarea că reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii faţă de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, care interzic acordarea oricărei forme de reparaţie în ipoteza persoanelor care au primit despăgubiri în baza acordurilor internaţionale încheiate de România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa 1 la Lege, critica nu poate fi primită.

Dispoziţia legală menţionată nu este incidentă, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, în fapt, că, potrivit adresei nr. x din 02.11.2004, Ministerul Afacerilor Externe a comunicat imobilele pentru care s-au acordat despăgubiri, în temeiul Acordului dintre România şi Elveţia din 1951, autoarei Rider IIII., printre aceste bunuri neregăsindu-se imobilul în litigiu. Or, asupra acestei constatări în fapt, raportat la un mijloc de probă administrat în faţa instanţelor anterioare, nu se poate reveni în recurs, cu consecinţa înlăturării, în drept, a aplicării dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Chestiunea creditelor garantate cu ipotecă, acordate autoarelor reclamante de către Societatea OOO., la rândul său, preluată de către Stat, credite nerambursate de către acestea (recursurile IV, VI), nu modifică soluţia dată în prezentul dosar.

În primul rând, imobilul a fost preluat potrivit Decretului nr. 92/1950, iar nu ca urmare a subrogării statului în drepturile societăţii creditoare preluate şi a exercitării garanţiei reale imobiliare în legătură cu bunul în discuţie. Prin urmare, valabilitatea titlului statului şi, mai departe, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, precum şi dreptul reclamanţilor la restituirea bunului trebuie analizate în acest context, al respectării dispoziţiilor legale sub imperiul cărora s-au dispus aceste măsuri, respectiv, s-au perfectat actele juridice, iar nu din perspectiva unor elemente exterioare procesului, vizând dreptul statului la restituirea împrumuturilor nerambursate integral de autoarele reclamanţilor sau condiţiile în care acesta se poate prevala de ipotecă, raportat la formalităţile de publicitate prevăzute în art. 1786 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, şi dacă s-ar pune problema condiţionării restituirii imobilului către reclamanţi de achitarea împrumuturilor garantate cu ipotecă sau a unui impediment în luarea acestei măsuri ca urmare a valorificării garanţiei reale imobiliare, caz în care ar prezenta interes conservarea ipotecii prin prisma reînnoirii inscripţiei ipotecare în decurs de 15 ani, chestiunea excede cadrului procesual de faţă şi nu poate profita recurenţilor, în condiţiile în care statul, prin reprezentant legal, nu a învestit instanţa cu o cerere în acest sens, privind valorificarea vreunui drept de creanţă sau garanţiei asupra imobilului.

În concluzie, criticile care supun dezbaterii creditele nerambursate sau efectele ipotecii nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte relevanţa art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european în soluţionarea, pe fond, a litigiului de faţă, recurenţii au susţinut, în esenţă, încălcarea dispoziţiei enunţate, determinat de împrejurarea că ei sunt titularii unui "bun", nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa plasării, în sarcina lor, a responsabilităţii statului în preluarea abuzivă a imobilului vândut (recursurile IV, VI).

În cadrul recursului V, s-a invocat hotărârea pronunţată în cauza Păduraru contra României din 01.12.2005, definitivă la 01.03.2006, paragrafele 26-27, care, în opinia recurenţilor, ar confirma valabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum era configurată noţiunea de "preluare cu titlu" în accepţiunea H.G. nr. 20/1996.

Susţinerile sunt neîntemeiate.

Astfel cum s-a prefigurat în analiza aceloraşi chestiuni din perspectiva admisibilităţii acţiunii în revendicare, prezentul proces conferă cadrul în care se va stabili care dintre părţile aflate în dispută sunt titularele unui "bun" în sensul Convenţiei.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât "bunurilor actuale", cât şi "valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora partea poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Textul nu este incident în cazul pârâţilor, deoarece ei nu au "un bun actual" în sensul Convenţiei şi nici "speranţa legitimă" de a păstra imobilul dobândit în baza unui contracte de vânzare-cumpărare nule absolut.

Astfel, ei nu beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă, care să le recunoască dreptul de proprietate dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Simpla existenţă a dispoziţiei legale care le permitea, în principiu, cumpărarea imobilelor, respectiv art. 9 din legea enunţată mai sus, nu reprezintă un element suficient pentru a se considera că pârâţii au "un bun actual" şi nici "speranţa legitimă" că vor câştiga în cadrul acţiunii formulate de adevăratul proprietar, în ipoteza în care s-a dovedit, în cadrul disputei dintre aceşti adversari, că actele juridice sunt nule absolut.

Ca atare, faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursurilor, titularii unui "bun" sunt reclamanţii, îndreptăţiţi la restituirea imobilului, urmare a recunoaşterii dreptului lor de proprietate şi de a intra în posesia bunului, în timp ce pârâţii nu au "un bun", de vreme ce s-a admis acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceste părţi. Prin urmare, raportat la pârâţi, nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

De asemenea, nu se poate stabili nici încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, componentă fundamentală a preeminenţei dreptului, şi care presupune că nu se poate rediscuta ceea ce s-a tranşat printr-o hotărâre definitivă în legătură cu un drept sau interes legitim, întrucât recurenţii nu deţin şi nu au deţinut nici la momentul declanşării litigiului de faţă, o astfel de hotărâre, prin care să li se fi recunoscut, în mod definitiv, valabilitatea titlului lor de proprietate asupra imobilului.

În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, care implică favorizarea relaţiilor juridice în legătură cu bunurile din circuitul civil şi protejarea participanţilor la acest circuit, el presupune, pentru a produce efectul de siguranţă în raporturile juridice, ca actele încheiate în legătură cu bunurile tranzacţionate să fie valabile, ceea ce nu este cazul în speţă, în privinţa pârâţilor.

Referitor la preluarea unei sarcini exorbitante, transpuse în patrimoniul recurenţilor pentru fapta transferului abuziv al bunului la Stat, nici această susţinere nu este corectă, în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi au fost desfiinţate pentru argumente care implică şi atitudinea lor la încheierea actelor juridice: pe de-o parte, nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii sub imperiul căreia au fost perfectate, pe de altă parte, asumarea riscului de a încheia un act translativ de proprietate imperfect, din perspectiva însuşirilor ce ar fi trebuit verificate în persoana vânzătorului, cu referire şi la cererile de restituire în natură, formulate de părţile adverse.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Păduraru nu reprezintă un considerent favorabil recurenţilor.

În primul rând, trebuie precizat că, de la pronunţarea hotărârii în cauza menţionată şi până în prezent, jurisprudenţa Curţii Europene a înregistrat modificări în raţionamentul instanţei privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, raportat şi la evoluţia practicii instanţelor naţionale în analiza litigiilor disputate între proprietari diferiţi în legătură cu acelaşi imobil, preluat de stat în regimul politic trecut.

De asemenea, cele două speţe, cea de faţă şi procesele generate în cauza Păduraru prezintă aspecte particulare parţial diferite, reclamantul din cauza aflată pe rolul Curţii Europene neurmând şi procedura Legii nr. 10/2001 în vederea recuperării imobilului.

Pe de altă parte, paragrafele 26-27 expun doar circumstanţele cauzei, fără să conţină vreun raţionament al Curţii în legătură cu problema dedusă analizei conformităţii soluţiilor dispuse de instanţele naţionale în baza dreptului intern cu art. 1 din Primul Protocol, în timp ce hotărârea finală a instanţei de contencios european este în sensul constatării încălcării dispoziţiei enunţate (paragraful 113), inclusiv pentru apartamentele vândute anterior formulării acţiunii în revendicare de către reclamant, dar în legătură cu care acesta sesizase Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu cerere de restituire în natură.

În concluzie, şi din perspectiva dreptului şi jurisprudenţei europene, soluţionarea, pe fond, a acţiunii formulate de reclamanţi este corectă, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

10. Greşita soluţionare a cererilor de chemare în garanţie (recursul VII)

Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice este fondat.

Criticile vizează următoarele aspecte: nepronunţarea instanţei asupra unui motiv de apel, cel referitor la inexistenţa unei cereri a pârâţilor de acordare a preţului actualizat, achitat în baza contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie şi antrenarea răspunderii contra evicţiunii în persoana vânzătorului, Municipiul Bucureşti (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prioritară este examinarea susţinerilor încadrabile în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece acestea supun dezbaterii neargumentarea unei chestiuni care ţine de limitele de învestire ale primei instanţe, raportat la obiectul cererilor de chemare în garanţie formulate de o parte dintre pârâţi.

În primul rând, trebuie menţionat că aceste cereri au fost soluţionate prin două hotărâri judecătoreşti distincte, şi anume prin sentinţa civilă nr. 1730/01.10.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta III., şi prin sentinţa civilă nr. 271/29.02.2016 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în cererea de completare a hotărârii judecătoreşti iniţiale, în ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii D., QQ., PP., Y. şi DD.. Această împrejurare a generat declararea a două apeluri distincte de către chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, înregistrate sub nr. x/2005, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv sub nr. x/2016, pe rolul secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie, cele două dosare fiind conexate, iar soluţionarea apelurilor fiind realizată prin decizia nr. 865 A/08.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurată în prezentul dosar.

În privinţa apelului exercitat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei din 2013, cererea nu cuprinde un motiv referitor la limitele de învestire a primei instanţe prin cererea de chemare în garanţie, în sensul că pârâta III. nu ar fi formulat solicitarea de restituire a preţului actualizat, apelantul rezumându-se la formularea criticilor legate de lipsa calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie şi la antrenarea răspunderii contra evicţiunii în persoana vânzătorului.

Prin urmare, în absenţa unui motiv de apel referitor la chestiunea în discuţie, nu i se poate reproşa Curţii o lipsă de motivare, sub acest aspect nefiind întrunite, în legătură cu cererea de chemare în garanţie formulată de III., criteriile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor însă la cererile de chemare în garanţie soluţionate prin sentinţa din 2016, apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice vizează şi problema obiectului acestor cereri, intervenientul susţinând că cele două noţiuni, "preţul de piaţă" şi "preţul actualizat" sunt distincte, în speţă, pârâţii nesolicitând restituirea preţului actualizat (pct. I din cererea de apel înregistrată în dosarul nr. x/2016).

În analiza apelului declarat de chematul în garanţie împotriva sentinţei din 2016, Curtea nu se referă şi la această critică, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., omisiunea verificării unui motiv de apel echivalând cu necercetarea chestiunii respective deduse judecăţii şi făcând, astfel, imposibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs.

În concluzie, Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa casării, în parte, a deciziei atacate şi trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării apelurilor declarate de intervenientul forţat împotriva celor două sentinţe, sub aspectul modului de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie.

În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere elementele deja reţinute de Înalta Curte, şi anume că, referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de III., apelul chematului în garanţie nu conţine o critică în legătură cu obiectul cererii, deci, nu se va pronunţa asupra acestei chestiuni, în timp ce apelul declarat împotriva soluţiei date celorlalte cereri de chemare în garanţie vizează limitele de învestire ale primei instanţe, astfel încât va forma obiect al examinării în calea de atac.

Celelalte critici formulate prin cele două apeluri sunt comune tuturor cererilor de chemare în garanţie, astfel încât vor fi analizate de Curte ca atare.

Nu în ultimul rând, în legătură cu soluţia dată cererii de chemare în garanţie formulate de III., Înalta Curte a considerat că nu se poate pronunţa, în recurs, asupra criticilor subsecvente formulate de intervenient, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive şi antrenarea răspunderii vânzătorului, întrucât astfel de critici se regăsesc şi în legătură cu soluţia dată cererilor de chemare în garanţie formulate de ceilalţi pârâţi. Cum, în ceea ce priveşte aceste din urmă părţi, există un motiv de apel prioritar, neanalizat de instanţa anterioară, dezlegarea dată, în recurs, asupra problemelor comune, dar numai cu referire la cererea de chemare în garanţie formulată de III., ar fi determinat o casare formală în privinţa soluţiei ce urmează a se pronunţa în legătură cu celelalte cereri de chemare în garanţie.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi 5 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor declarate de chematul în garanţie împotriva sentinţelor din 2013 şi 2016, pronunţate de prima instanţă.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâţi şi de intervenientul accesoriu UU., nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a căilor de atac exercitate de aceste părţi implică aceeaşi soluţie şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, recurenţii fiind părţi căzute în pretenţii, în condiţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 865 A din 18 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor declarate de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1730 din 1 octombrie 2013 şi a sentinţei civile nr. 271 din 29 februarie 2016, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2005.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii GGG., FFF., H., I., BB., AA., Y., PP., J., de intervenientul UU., de pârâţii HH., OO., V., Q. şi OOOO., GG., FF., MM., BBBB., CCCC., TTT., U., T., EEEE., FFFF., QQ., D., K., L., NN., C. şi DD. împotriva deciziei civile nr. 865 A din 18 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 aprilie 2020.