Unjust enrichment for building improvements: non reformatio in peius caps recovery to prior award in restitution cases

Şedinţa publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea reconvenţională disjunsă din dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Braşov, reclamantul reconvenţional Consiliul Judeţean Braşov a chemat în judecată pe pârâţii reconvenţionali A., B., precum şi pe intervenienţii forţaţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (actual Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) şi Muzeul Judeţean de Etnografie, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în condiţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 şi a pct. 1 poziţia 26 din anexa la această lege, să se constate dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului monument de arhitectură, situat în Braşov, Piaţa Sfatului nr. 15, înscris în c.f. x Braşov, nr. top x, compus din casă de piatră cuprinzând încăperile 1, 2, 3, 4 şi 5 la subsol; 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21 şi 22 la parter şi încăperile 41 - 57 la etaj, cu cota de 1/2 din părţile de uz comun care sunt: terenul construit şi neconstruit cu nr. top iniţial x în suprafaţă totală de 549 mp, zidurile comune cu fundaţiile lor, podul şi acoperişul, faţadele, branşamentele instalaţiilor de apă, canal, gaz şi electricitate;

în temeiul art. 9 din Legea nr. 213/1998 să se constate că prin H.G. nr. 972/2002 dreptul de proprietate publică asupra acestui imobil a fost atestat către Unitatea administrativ-teritorială Judeţul Braşov; în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 să se constate dreptul de administrare şi detenţie al Muzeului Judeţean de Etnografie asupra acestui imobil; să se dispună înscrierea în evidenţele de carte funciară a acestui drept de administrare, radiat nelegal; să se stabilească că obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent formulată de către persoanele îndreptăţite aparţine Muzeului Judeţean;

în condiţiile art. 23, 38 şi 49 din Legea nr. 422/2001 să se stabilească nivelul valoric al intervenţiilor efectuate asupra acestui monument de arhitectură, care au determinat modificarea substanţei acestuia; în condiţiile art. 39 din Legea nr. 422/2001 să se stabilească că lucrările la acest monument sunt lucrări de interes public naţional; în temeiul art. 34 pct. 3 teza a II-a din Legea nr. 7/1996 să se dispună rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor A. şi B. şi reînscrierii dreptului de proprietate al Judeţului Braşov cu titlu de drept H.G. nr. 972/2002, iar în subsidiar, pentru cazul restituirii în natură, să fie obligate persoanele îndreptăţite, pârâţii A.

şi B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale către Consiliul Judeţean Braşov şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în valoare actualizată în sumă 12.775.914,85 RON.

A.Primul ciclu procesual.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 104/S din 02 iunie 2015, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov, în contradictoriu cu pârâţii A., B., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Judeţean de Etnografie, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul Judeţul Braşov şi cererea de intervenţie accesorie apărarea reclamantului formulată de acelaşi intervenient; a respins cererea pârâtului Muzeul de Etnografie de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Cererea în apel.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat recurs, calificat apel prin încheierea din 22 septembrie 2015, reclamantul Consiliul Judeţean Braşov şi intervenienta Unitatea Adminsitrativ Teritorială Braşov, solicitând admiterea acţiunii şi a cererii de intervenţie, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea cererii de constatare a dreptului de proprietate a Statului Român, respectiv UAT Judeţul Braşov şi rectificarea de CF.

4. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia civilă nr. 612 Ap din 04 aprilie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu UAT Braşov împotriva sentinţei civile nr. 104/S/2015 pronunţată de Tribunalului Braşov, secţia I civilă în dosar nr. x/2011; a admis în parte apelul declarat de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe, şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov în contradictoriu cu pârâţii A. şi B.; a admis în parte cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenientul UAT Braşov, şi, în consecinţă, a obligat pe pârâţii A. şi B. să plătească reclamantului Consiliul Judeţean Braşov suma de 256.852 euro în echivalent RON, la momentul efectuării plăţii, reprezentând investiţii aduse imobilului situat în Braşov, P-ţa Sfatului nr. 15 şi înscris în CF x Braşov la A+l, nr. top nou x; a păstrat neschimbate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a respins cererea de reducere a onorariilor experţilor în apel; a admis cererea expertului C. şi obligă pe reclamantul Consiliul Judeţean Braşov să plătească expertului C. suma de 10.000 RON, contravaloare lucrare de expertiză ordonată în apel, reprezentând onorariu expert; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 756 Ap din 02 mai 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis cererea pentru completarea dispozitivului deciziei civile nr. 612/Ap/04.04.2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, formulată de expertul D. şi a obligat pe reclamantul Consiliul Judeţean Braşov să plătească expertului D. suma de 13.600 RON reprezentând onorariu de expert.

5. Cererile de recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 612 Ap din 04 aprilie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, au declarat recurs, în mod distinct, reclamantul Consiliul Judeţean Braşov, pârâţii A. şi B. şi intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Braşov.

6. Judecata în recurs. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 1482 din 05 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis apelurile A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 612/Ap din 04 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, şi, în consecinţă, a casat decizia şi a admis apelul declarat de Consiliul Judeţean Braşov şi de U.A.T. Judeţul Braşov împotriva sentinţei civile nr. 104/S din 2 iunie 2015 a Tribunalului Braşov, secţia civilă; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre judecată în primă instanţă la aceeaşi curte de apel; a respins recursurile declarate de pârâţii A. şi B. împotriva "încheierilor prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de experţii desemnaţi de către instanţă"; a constatat nule recursurile declarate de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov şi de intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Braşov împotriva deciziei civile nr. 62/Ap din 04 aprilie 2017, pronunţaăt de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Considerentele instanţei de recurs au fost următoarele:

Prin cererea reconvenţională depusă la 15 iunie 2011, pârâtul Consiliul Judeţean Braşov a solicitat, pentru ipoteza restituirii în natură a imobilului în litigiu, să fie obligaţi reclamanţii A. şi B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale.

Urmare a precizării făcute de către pârâtul-reclamant prin concluziile scrise, în sensul că pretenţiile sale au drept temei îmbogăţirea fără justă cauză, prima instanţă a respins cererea considerând că, întrucât nu s-au solicitat despăgubiri reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ci valoarea investiţiilor efectuate, îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi reţinută în cauză.

Instanţa de apel, la rândul său, a considerat, în mod corect, că raportul juridic dintre părţi este guvernat de principiul îmbogăţirii fără justă cauză, dar ulterior a determinat sumele de bani la care i-a obligat pe reclamanţii-pârâţi supunând acest raport juridic cerinţelor art. 494 din C. civ.

Procedând în modul sus-arătat, instanţa superioară de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, sub două aspecte.

În primul rând, faptul că în doctrina juridică, după ce se spune că în vechiul C. civ. nu exista un text care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii de sine stătător, se arată că pot fi găsite texte care fac aplicarea acestui principiu - cum este, de exemplu, şi art. 494 C. civ., care permite constructorului pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă, să fie indemnizat de proprietarul terenului care reţine construcţia -, nu înseamnă că îmbogăţirea fără justă cauză şi textele respective pot coexista.

Aceasta deoarece, chiar una dintre condiţiile de admisibilitate a actio de in rem verso este subsidiaritatea sa. Drept urmare, aplicarea particulară a principiului îmbogăţirii fără justă cauză se regăseşte în alte texte ale C. civ. numai ca suport al ideii că este instituită o obligaţie de restituire ori de câte ori are loc mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Însă suprapunerea cerinţelor pentru stabilirea obligaţiei de restituire se limitează doar la acest aspect.

Dispoziţiile art. 494 alin. (1) din C. civ., conform cu care, dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice, nu sunt incidente în cauză.

Noţiunea de "lucrare", folosită în acest text, trebuie să fie înţeleasă în sensul de lucrare nouă, pentru că numai astfel poate avea autonomie în raport cu fondul pe care a fost făcută şi ar putea fi ridicată de pe teren. În schimb, simplele îmbunătăţiri fac doar corp comun cu o lucrare preexistentă, motiv pentru care dacă există o construcţie la care se fac reparaţii sau îmbunătăţiri, situaţia juridică a acestora iese din sfera de aplicare a art. 494 C. civ., urmând să fie tranşată după regulile îmbogăţirii fără justă cauză.

Aceasta din urmă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- să se producă mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unui avantaj oarecare, apreciabil în bani, respectiv micşorarea, sărăcirea altui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi celui dintâi.

În speţă nu se contestă faptul că pârâtul a săvârşit lucrări la imobilul restituit pârâţilor, ci natura acestor lucrări şi admisibilitatea obligării reclamanţilor la acoperirea pagubei suferite de către pârât;

- să existe o legătură de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, astfel încât sărăcirea să fie cauza îmbogăţirii.

Cum, în speţă, prin faptul efectuării de lucrări la imobilul reclamanţilor trecerea valorii din patrimoniul reclamantului în patrimoniul pârâţilor s-a făcut în mod direct, cauzalitatea este directă, fiind îndeplinită şi această cerinţă;

- absenţa unei cauze legitime de mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Astfel, nu orice deplasare de valoare dintr-un patrimoniu în altul este subiect de restituire, pentru că ea trebuie să fie una "fără cauză", în sensul că nu există un temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt. Or, acest fundament care ar justifica îmbogăţirea sau sărăcirea lipseşte în speţă, de vreme ce reclamantul nu a acţionat în executarea unei obligaţii pe care ar fi avut-o faţă de pârâţi;

- absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite, ceea ce înseamnă caracterul subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Subsidiaritatea acţiunii de in rem verso semnifică faptul că nu poate fi exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o altă acţiune, fie contra unui terţ - un eventual garant -, fie contra celui îmbogăţit.

Deşi cererea reconvenţională ce face obiectul prezentului dosar a fost depusă în cadrul unui proces pornit în temeiul Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că judecata ei trebuia să aibă loc în acelaşi cadru procesual. Or, ea nu putea fi soluţionată în temeiul Legii nr. 10/2001, de vreme ce art. 48 alin. (1) prevede numai dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, pentru îmbunătăţirile necesare şi utile. Însă reclamantul nu a avut calitatea de chiriaş în imobilul restituit pârâţilor.

Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 9 şi art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că această lege nu se aplică celor care nu au calitatea de chiriaşi.

Aşadar, susţinerea pârâţilor în sensul că litigiul trebuia judecat potrivit regulilor acestei legi nu poate fi primită. În orice caz, este cu atât mai surprinzătoare poziţia actuală a pârâţilor cu cât la termenul din 22 septembrie 2015, când s-a pus în discuţie recalificarea căii de atac exercitate de reclamant şi intervenient, apărătorul acestora a susţinut că litigiul nu este unul formulat în temeiul Legii nr. 10/2001. Încheierea nu a fost atacată, rămânând irevocabilă şi sub acest aspect.

Pe de altă parte, litigiul nu poate fi soluţionat în temeiul Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care nu conţine niciun text care să reglementeze rezolvarea pretenţiilor reclamantului. Faptul că, în temeiul art. 6 din lege "paza, întreţinerea, conservarea, consolidarea, restaurarea şi punerea în valoare prin mijloace adecvate a monumentelor istorice revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi. În cazul în care un monument istoric nu are proprietar cunoscut, obligaţiile decurgând din prezenta lege revin autorităţii administraţiei publice locale din unitatea administrativă pe al cărei teritoriu este situat monumentul istoric sau autorităţilor administraţiei publice centrale," nu conduce la o altă concluzie, de vreme ce indică numai persoana care trebuie să facă lucrările enunţate.

În aceste condiţii, cum nu există o altă acţiune pentru recuperarea pretenţiilor reclamantului, este îndeplinită şi ultima condiţie de admisibilitate a acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

O a doua eroare săvârşită de instanţa de apel o constituie schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel.

Cauza cererii, temeiul juridic al pretenţiilor Consiliului Judeţean Braşov trebuia să fie determinată prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii.

În speţă, temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie efectuarea de lucrări la imobilul restituit pârâţilor şi intenţia de a recupera valoarea acestor lucrări. În egală măsură, aparţine cauzei cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept al cererii, textul de lege care poate fi invocat pentru restituire.

Constatând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, şi faptul că atunci când legea specială "tace" asupra unui aspect pe care nu îl reglementează ea se completează cu norma generală, în măsura în care acesta din urmă nu contravine scopului pentru care a fost edictată cea dintâi, instanţa de apel trebuia să arate că, prin modul în care a procedat prima instanţă - care s-a limitat, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) din C. proc. civ., să susţină că principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi reţinut întrucât aceasta dă dreptul la despăgubiri în limita măririi patrimoniului persoanei de la care se solicită, pe când reclamantul a cerut valoarea investiţiilor efectuate - nu s-a analizat fondul pretenţiilor reclamantului.

Drept urmare, faţă de solicitarea făcută prin cererea de apel, în condiţiile art. 297 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să fi anulat sentinţa şi să fi trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă.

Neprocedând în acest mod, şi făcând direct în apel aplicarea prevederilor art. 494 din C. civ., instanţa de apel a procedat greşit, prin schimbarea acelui element al cauzei care este temeiul de drept în raport cu care au fost analizate pretenţiile de restituire.

Faţă de cele ce preced, urmare a nesocotirii prevederilor art. 294 alin. (1) teza I din C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care criticile formulate întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Critica privind prescripţia dreptului la acţiune nu este întemeiată.

Acţiunea de restituire este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, iar conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.

În speţă, data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este data la care a emis Dispoziţia de restituire nr. 12 din 14 ianuarie 2009. Cum cererea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză a fost depusă la 15 iunie 2011, motivul de recurs nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

A apreciat că nu este întemeiat nici motivul de recurs ce are ca obiect "încheierile prin care s-a admis majorarea onorariilor solicitate de către experţii desemnaţi de către instanţă", în temeiul art. 213 alin. (2) din C. proc. civ., de vreme ce nu pârâţii au fost obligaţi la plata onorariului de expert. În consecinţă, nu justifică nici un interes procesual în formularea acestei critici.

În fine, critica legată de lipsa calităţii procesuale a Consiliului judeţean Braşov nu poate fi primită. Această parte a avut calitatea de pârâtă în contestaţia formulată de A. şi B., iar această poziţie procesuală i-a permis să acţioneze potrivit art. 119 din C. proc. civ.

Cât priveşte recursurile exercitate de către reclamant şi intervenient, Înalta Curte constată că vizează numai aspecte privitoare la situaţia de fapt, motiv pentru care vor fi anulate în temeiul art. 306 din C. proc. civ.

Astfel, momentul la care ar fi ajuns la reclamant notificarea formulată de către pârâţi este o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate pe care îl poate săvârşi instanţa de recurs.

Pe de altă parte, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză distincţia între constructorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă nu mai operează, astfel încât să mai intereseze, din această perspectivă, data la care notificarea formulată a ajuns la Consiliul judeţean Braşov.

În plus, momentul înregistrării notificării la Consiliul judeţean Braşov nu prezintă relevanţă nici pentru determinarea începutului cursului prescripţiei dreptului la acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Având în vedere cele mai sus reţinute, precum şi faptul că nu se poate face aplicarea art. 297 alin. (1) teza a II-a din Codul de proceudăr civilă pentru că numai apelanta a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. recursurile pârâţilor vor fi admise iar decizia nr. 612 Ap din 04 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă va fi casată în sensul reţinut prin dispozitiv.

Cu ocazia rejudecării se va ţine cont de faptul că, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora, respectiv dacă sunt lucrări utile, care măresc valoarea lucrării existente, autorul acestora având dreptul la sporul de valoare al fondului.

De aceea, cu ocazia rejudecării urmează să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamant şi sporul de valoare adus construcţiei în litigiu prin aceste lucrări, la data înregistrării cererii reconvenţionale, faţă de limitele obligaţiei de restituire pe care o are proprietarul fondului.

Dacă în urma probelor ce se vor administra se va stabili că sporul de valoare al fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu această ultimă valoare, ţinând seama de dubla limitare a obligaţiei de restituire în materia îmbogăţirii fără justă cauză.

B. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Braşov, sub nr. x/2011*.

Prin decizia civilă nr. 479 R din 19 aprilie 2018 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis excepţia excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2011, în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă, considerând că tribunalul a fost prima instanţa care a soluţionat cererea reconvenţională şi astfel, după casare va fi cel învestit cu soluţionarea pe fond a acesteia.

Prin sentinţa nr. 129 S din 8 iunie 2018 Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtul Muzeul Judeţean de Etnografie, şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii şi a cererilor incidentale formulate de intervenientul Judeţul Braşov, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Prin decizia civilă nr. 3047 din 20 septembrie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.

S-a reţinut că această instanţă trebuie să rejudece cauza după casarea cu trimitere, în limitele şi în sensul stabilite prin hotărârea instanţei superioare, reţinându-se că problema competenţei materiale a fost tranşată cu putere obligatorie prin decizia de casare.

După soluţionarea conflictului de competenţă de către Înlata Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza s-a înregistrat la Curtea de Apel Braşov sub nr. x/2011.

2. Decizia Curţii de Apel Braşov

Prin decizia nr. 1597 Ap din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Muzeul Culturii, Cultelor şi Patrimonului Naţional şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi, în consecinţă, a obligat pe pârâţii pârâţii A. şi B. să plătească reclamantului Consiliul Judeţean Braşov suma de 672.600 euro în echivalent RON, la momentul efectuării plăţii, reprezentând sporul de valoare adus imobilului situat în Braşov, P-ţa Sfatului nr. 15 şi înscris în CF x Braşov la A+1, nr. top nou x; a respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul Judeţul Bbraşov; a admis în parte cererea de intervenţie accesorie, în interesul reclamantului, formulată de acelaşi intervenient; a respins restul pretenţiilor.

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:

Analizând cererea reconvenţională formulată şi precizată, cererea de intervenţie principală şi accesorie formulată de intervenienta UAT - Judeţul Braşov, apărările pârâţilor reconvenţionali, ţinând cont de dezlegările date de ÎCCJ în decizia de casare, instanţa a constatat că imobilul cu nr. top x situat în Braşov, str. x, provine din dezmembrarea imobilului cu nr. top iniţial x înscris în CF x Braşov.

Din evidenţele de carte funciară rezultă că întregul imobil a aparţinut, începând cu anul 1898, lui E.. Ulterior, în anul 1903, a fost înscris dreptul de proprietate al numiţilor F. şi G., iar în anul 1930 dreptul de proprietate al lui H. s-a transmis către I. şi J., dreptul de proprietate al lui I. se transmite către K. iar dreptul lui L. se transmite către M..

În anul 1958, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost preluat de Statul Român.

În anul 1991 s-a înscris în cartea funciară dreptul de administrare în favoarea reclamantului, în baza deciziei 206/1991 emisă de Prefectura Judeţului Braşov.

În anul 1998 imobilul se dezmembrează, lotul cu nr. top x rămânând în proprietatea Statului Român. Acesta este compus din casă de piatră, monument de arhitectură, şi cota de 1/2 din părţile de uz comun, compuse din terenul construit şi neconstruit în suprafaţă de 549 mp, zidurile comune cu fundaţiile lor, podul şi acoperişul, faţadele şi branşamentele.

Imobilul cu nr. top nou x a fost trecut în CF x Braşov, la A+1, în proprietatea Judeţului Braşov, în domeniul public, în anul 2008, dreptul de administrare operativă fiind înscris în această nouă carte funciară în favoarea Consiliului Judeţean Braşov.

Pentru acest imobil, situat în Braşov, Piaţa Sfatului nr. 15, pârâţii A., B. şi N., în prezent decedată, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificarea a fost iniţial înregistrată la S.C. O. S.R.L. Braşov, trimisă spre soluţionare Prefecturii Judeţului Braşov, retrimisă la S.C. O. S.R.L. şi apoi trimisă la Consiliul Judeţean Braşov.

Prin Dispoziţia nr. 12/2009 a Preşedintelui Consiliului Judeţean s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu nr. top x către pârâţii A. şi B., iar în baza acestei dispoziţii pârâţii şi-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate.

Pârâtul Muzeul de Etnografie a formulat cerere de anulare a acestei dispoziţii, înregistrată în dosar nr. x/2009 al Tribunalului Braşov. În timpul desfăşurării procesului, a fost emisă dispoziţia nr. x/2011 a Preşedintelui Consiliului Judeţean prin care a fost anulată dispoziţia nr. x/2009. În aceste condiţii, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Această nouă dispoziţie a fost anulată, ca urmare a promovării unei acţiuni în acest sens de către B. şi A..

În cadrul dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Braşov a fost invocată excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Judeţean Braşov nr. 252/2007 prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public în domeniul privat al judeţului, excepţie care a fost admisă de Curtea de Apel Braşov în litigiul anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 303/S/2011 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2011, dosar din care a fost disjunsă prezenta acţiune, a fost admisă acţiunea formulată A. şi B. şi s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 338/2011 emisă de Consiliul Judeţean Braşov, soluţie ce a devenit irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Prin anularea dispoziţiei nr. 338/2011, dispoziţia nr. x/2009 îşi produce în continuare efectele, pârâţii reconvenţionali A. şi B. fiind proprietarii acestui imobil descris în dispoziţia 12/2009 - dosar tribunal nr. x/2011, procedând la înscrierea dreptului de proprietate în CF conform datelor extrasului CF dosar nr. x/2011 al Tribunalului Braşov. În prezent imobilul lot x înscris in CF x Braşov sub nr. top x situat în Braşov, strada x nr. 15, restituit pârâţilor reconvenţionali conform dispoziţiei nr. 12/2009, are destinaţia de muzeu sub denumirea Muzeul Civilizaţiei Medievale Braşov.

Contrar susţinerilor pârâţilor reconvenţionali, A. şi B., decizia de casare conţine dezlegări asupra unor chestiuni de drept care nu mai pot fi repuse in discuţie in acesta fază procesuală.

Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Judeţean Braşov si a intervenientei UAT Judeţul Braşov, invocată la termenul din 13.12.2018, nu putea să aibă o altă dezlegare decât cea data prin încheierea din 13.12.2018, dosar curte nr. x/2011 vol. I, în sensul că ICCJ a soluţionat în sensul admiterii, apelul formulat chiar de aceste părţi, stabilind că acţiunea reclamantului reconvenţional este admisibilă şi ca temeiul acesteia nu este Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, ci raportul juridic dintre părţi este guvernat de principiul îmbogăţirii fără justă cauza. S-a mai stabilit că această acţiune a reclamantului reconvenţional pentru recuperarea pretenţiilor constând în contravaloarea lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale este admisibilă şi că instanţele de fond şi apel au soluţionat greşit cererea, prima pentru că, s-a limitat să susţină că principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi reţinut în cauză pentru că reclamantul a cerut valoarea investiţiilor efectuate, deşi aplicarea acestui principiu presupune acordare de despăgubiri în limita măririi patrimoniului persoanei de la care se solicită, iar instanţa de apel a schimbat cauza cererii direct în apel.

Pârâţii reconvenţionali A. şi B. au invocat în rejudecare şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului Consiliul Judeţean Braşov, asupra căreia instanţa a dispus în sensul respingerii cu argumentele expuse în încheierea din 31.10.2019, considerându-o o chestiune de drept deja dezlegata prin decizia de casare din moment ce a constituit motiv de recurs invocat de recurenţii pârâţi A. şi B. - fila x din considerente. Chiar dacă nu se specifică în mod expres că această excepţie a fost respinsă, această soluţie rezultă din întregul deciziei de casare. Dacă susţinerile pârâţilor reconvenţionali ar fi fost apreciate fondate sub acest aspect, decizia ICCJ ar fi avut o altă dispoziţie cu privire la apelul Consiliului Judeţean Braşov şi nu cea de admitere a apelului acestui reclamant reconvenţional cu consecinţa declarării ca admisibilă a cererii reconvenţionale formulată de acesta.

S-a reţinut că ambele părţi au susţinut că imobilul va face obiectul unui vânzări între actualii deţinători, respectiv pârâţii A. şi B. şi Judeţul Braşov prin Consiliul Judeţean Braşov, fiind adoptată HCJ nr. 418/21.12.2010 prin care s-au aprobat clauzele contractuale ale contractului de vânzare - cumpărare, Consiliul Judeţean având abilitatea de a negocia cuantumul tranşelor si termenele de plata a preţului vânzării, cu păstrarea dreptului de administrare asupra imobilului în favoarea Muzeului de Etnografie Braşov - dosar nr. x/2011 vol. II al Tribunalului Braşov.

După efectuarea expertizei judiciare în rejudecare, la ultimul termen de judecată, după respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză conform dispoziţiilor din încheierea de la termenul din 31 octombrie 2019, cuantumul pretenţiilor reclamantului reconvenţional pentru petitul subsidiar a fost indicat la valoarea de 836.713 euro, în echivalent în RON la data plăţii - cu titlul de îmbogăţire fără justă cauză, reprezentând valoarea lucrărilor utile efectuate de către Consiliul Judeţean Braşov la imobilul situat în Piaţa Sfatului nr. 15, restituit celor doi pârâţi reconvenţionali, persoane fizice prin dispoziţia nr. x/2009 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Braşov - dosar curte vol. II, deşi prin concluziile scrise reclamantul a indicat aceeaşi suma de 836.713 euro pretinsă cu titlul de îmbogăţire fără justă cauză, reprezentând spor de valoare.

Din raportul de expertiză rezultă că în anexa 3 la raport - dosar curte este indicată suma de 999.534 euro cu titlu de contravaloare lucrări realizate şi achitate la imobilul în litigiu cu TVA inclus, din care s-a scăzut suma de 163.821 euro reprezentând c/v lucrărilor care nu erau necesare (tabel 1+2), rezultând suma de 835.713 euro cu titlul de spor de valoare - total lucrări conform variantei 1 de evaluare - răspuns la obiectivul nr. 2 al expertizei - spor determinat ca urmare a execuţiei lucrărilor la imobil cu precizarea că aceste lucrări au fost avizate, achitate, executate în baza contractului de execuţie de lucrări şi a actelor adiţionale despre care face vorbire expertiză în anexa 3, evidenţiate în contabilitatea muzeului.

Tot la obiectivul nr. 2 "determinarea sporului de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrărilor utile, la data înregistrării cererii reconvenţionale, respectiv in 15.06.2011", experţii prezintă în varianta nr. 2 de estimare a sporului de valoare suma de 836.700 euro ca fiind valoarea estimativă a clădirii cu luarea în calcul a lucrărilor de consolidare şi amenajare din care se scade valoarea de 164.100 euro reprezentând valoarea estimativă a clădirii, fără a se lua în considerare lucrările de consolidare şi amenajare, rezultând suma de 672.600 euro cu titlul de spor de valoare cu TVA inclus, prezentat în anexa 4 la raportul de expertiză. Pentru această valoare s-a efectuat o estimare valorică a costului de înlocuire a imobilului construcţie în situaţia/starea iniţială a acestuia, considerând clădirea cu alcătuirea şi dotările iniţiale, având uzura fizică aferentă vechimii acesteia şi o valoarea a clădirii de nou, prin considerarea alcătuirii, dotărilor şi stării tehnice, aferente, fără uzură.

S-a avut în vedere faptul că expertiza a justificat ambele variante de calcul la pagina 114 dosar vol. I curte. Având în vedere concluziile raportului de expertiza, îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele decizie de casare fila x alin. (2) şi (3) potrivit cărora autorul lucrărilor va trebui să fie despăgubit cu costul lucrărilor utile doar în situaţia in care sporul de valoare este mai mare decât costul lucrărilor utile, având în vedere dubla limitare a obligaţiei de restituire în materia îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa constată că sporul de valoare prezentat în anexa 4 la raportul de expertiză respectiv suma de 672.600 euro corespunde obiectului cererii, întrucât acesta rezultă din diferenţa dintre valoarea estimativă a cădirii "de nou" la nivelul lunii mai 2011 - prin considerarea execuţiei lucrărilor de consolidare şi amenajare asupra clădirii după anul 2001- 836.700 euro şi valoarea estimativă a clădirii fără a se lua în considerare lucrările de consolidare şi amenajare - situaţia iniţială la nivelul lunii mai 2011-164.100 euro.

Aşadar, dacă suma de 835.713 euro (anexa 3) a reprezentat valoarea totală a lucrărilor utile efectuate, iar suma de 672.600 euro a reprezentat sporul de valoare adus construcţiei în litigiu prin aceste lucrări, la data înregistrării cererii reconvenţionale, potrivit deciziei de îndrumare - penultimul alineat al considerentelor acesteia - trebuia acordată reclamantului suma cea mai mică, respectiv sporul de valoare calculat potrivit anexei 4 dosar curte - respectiv suma de 672.600 euro sau echivalentului acesteia în RON la data plătii.

Având în vedere decizia de casare a adus lămuriri şi cu privire la perioada pentru care se stabilesc despăgubirile cuvenite autorului lucrărilor şi cu privire la regimul juridic al acestora, instanţa a constatat că apărările pârâţilor cu privire la verificarea lucrărilor efectuate după notificarea emisă în baza Legii 10/2001 şi calificarea lor ca fiind lucrări efectuate cu rea credinţă, sunt irelevante din moment ce cauza juridică nu a fost dată de calitatea constructorului de bună sau rea credinţă, ci de îmbogăţirea fără justă cauză ca temei juridic al cererii.

S-a reţinut că reclamantul a ales varianta de a fi despăgubit cu suma stabilită în euro sau contravaloarea ei în RON la data plătii, pentru prima dată în apelul soluţionat de Curtea de Apel Braşov înainte de casarea cu trimitere şi niciunul dintre pârâţi nu a contestat această variantă de plată, atunci şi nici în faza procesuală a apelului după casare, astfel că instanţa de apel, rejudecând cererea reconvenţională ca instanţă de fond după casare cu trimitere a obligat pârâţii reconvenţionali A. şi B. să plătească reclamantului reconvenţional suma de 672.600 euro sau echivalentul în RON la data plăţii cu titlul de spor de valoare adus imobilului construcţie situat în Municipiul Braşov, str. x.

În ceea ce priveşte soluţionarea restului petitelor din cererea reconvenţională, instanţa a constaată ca acestea şi-au pierdut relevanţa, date fiind litigiile anterioare prin care s-a reglementat situaţia juridică a imobilului şi s-a confirmat legalitatea dispoziţiei nr. 12/2009 de restituire în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului către pârâţii A. şi B., aceştia înscriindu-şi în CF dreptul de proprietate cu cota de câte 1/2 fiecare asupra imobilului de sub nr. top x cu titlul de drept restituire în natură conform Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, nu s-a reţinut, ca incidentă în speţă, autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţată în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 nefiind întrunită cerinţa triplei identităţi între prezenta cerere reconvenţională şi cea din acel litigiu (petitele c, d, e).

Nici pretenţiile de la pct. f, g din cererea reconvenţională, respectiv petitul b din precizarea acestei cereri de la dosar tribunal (constituirea unei garantai imobiliare asupra imobilului până la achitarea sumei cu titlul de despăgubiri in baza art. 38 -40 din Legea 442/2001), nu sunt fondate deoarece ÎCCJ, prin decizia de casare a stabilit că nu sunt aplicabile spetei nici dispoziţiile Legii nr. 422/2001.

Aşadar, faţă de datele de carte funciară ce rezultă din actele si lucrările dosarului şi din menţiunile extrasului CF fila x tribunal restul petitelor din cererea reconvenţională vor fi respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte intervenţia accesorie formulată de intervenientul UAT Judeţul Braşov - fila x volumul I tribunal, instanţa constată că acesta urmează soarta cererii principale, respectiv a reconvenţionalei promovate de Consiliul Judeţean în ceea ce priveşte petitul admis. Prin urmare, în temeiul art. 54 din C. proc. civ., instanţa va admite în parte cererea de intervenţie accesorie in interesul Consiliului Judeţean Braşov.

Contrar susţinerilor pârâţilor, instanţa a apreciat că cererea de intervenţie accesorie trebuia analizată în această fază procesuală, deoarece critica pe care recurenţii pârâţi A. şi B. au formulat-o cu privire la prima decizie a instanţei de apel raportat la admiterea cererii de intervenţie accesorie a fost găsită ca lipsită de interes de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare tocmai datorită dezlegărilor date cu privire la modul de soluţionare a pretenţiilor din cererea principală.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată tot de intervenienta UAT Judeţul Braşov, încuviinţată iniţial în principiu de către tribunal prin încheierea din 15 noiembrie 2011, încheiere neatacată ce nu a făcut obiectul anularii dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie doar cu privire la sentinţa tribunalului, curtea, judecând în fond cererea de intervenţie principală, a constatat că este nefondată, date fiind dezlegările cu putere de lucru judecat ale pretenţiilor acesteia în litigiile anterioare privind calitatea de persoana deţinătoare a imobilului in temeiul Legii nr. 10/2001 şi restituirea imobilului prin dispoziţia nr. x/2009 a cărei valabilitate a fost confirmata prin hotărâre judecătoreasca în urma litigiilor derulate în dosarele civile nr. x/2012 şi nr. y/2011

În consecinţă, instanţa a admis în parte cererea reconvenţională formulată şi precizată doar în ceea ce priveşte petitul subsidiar aşa cum a primit dezlegarea de la instanţa de casare, pretenţiile reclamantului fiind apreciate ca admisibile, întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva încheierii din 13 decembrie 2018, a încheierii din 31 octombrie 2019, precum şi împotriva deciziei nr. 1597 Ap din 19 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, au declarat recurs pârâţii A. şi B..

Printr-o primă cerere de recurs, recurenţii-pârâţi A. şi B. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, în principal admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului sau excepţia lipsei capacităţii de folosinţa a acestuia şi, pe cale de consecinţă, să fie respins capătul subsidiar de cerere ce viza plata contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale, în subsidiar, au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii capătului subsidiar de cerere privind plata contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale, ca nefondat, precum şi a cererii de intervenţie accesorie formulata de UAT - JudeţuI Braşov.

a) Cu referire la încheierea din 13 decembrie 2018, recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Judeţean Braşov.

Astfel, în cauză reclamant este Consiliul Judeţean Braşov în timp ce titularul dreptului de a solicita eventuale despăgubiri este Muzeul Judeţean de Etnografie Braşov, întrucât acesta este cel care a contractat, efectuat şi plătit toate lucrările la imobilul în litigiu.

Contrar celor reţinute în decizia recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile Legea nr. 10/2001 şi nu în raport de faptul că toate lucrările la imobil au fost contractate şi plătite de către Muzeu şi nu de către Consiliului Judeţean Braşov.

În consecinţă, au solicitat modificarea încheierii de şedinţă din 13 decembrie 2018 în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Judeţean Braşov şi, pe cale de consecinţă, să fie respins petitul de acţiune subsidiar privind pretenţiile ca fiind promovat de către o persoană fără calitate procesuală activă.

b) În ceea ce priveşte încheierea din 31 octombrie 2019, recurenţii-pârâţi au arătat că instanta de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei capacităţii de folosinţa a Consiliului Judeţean Braşov în raport de dispoziţiile art. 20 şi următoarele, art. 24 şi art. 87 ale Legii nr. 215/2001.

Reclamantul Consiliul Judeţean Braşov nu are personalitate juridică şi nu poate avea calitatea de subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, ci numai Judeţul Braşov, care poate sta în nume propriu în procesul civil în calitate de parte, fiind reprezentat de Preşedintele Consiliului Judeţean.

În consecinţă, au solicitat modificarea încheierii de şedinţă din 31 octombrie 2019, pronunţată de instanţa de apel, în sensul admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului Consiliul Judeţean Braşov şi respingerii capătului de cerere privind privind pretenţiile ca fiind promovat de o persoană fără capacitate de folosinţă.

Au criticat recurenţii-pârâţi şi decizia atacată, în esenţă sub următoarele aspecte:

a) Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte petitul subsidiar care vizează obligarea persoanelor îndreptăţite A. şi B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale către Consiliul Judeţean Braşov şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului National în valoare de 12.775.914,85 RON, cuantum precizat în data de 13 martie 2014 la sumă de 7.778.520 RON.

Au susţinut că imobilul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, lege care conţien dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun, care trebuia aplicată cu prioritate în soluţionarea cauzei.

Portrivit art. 9 din actul normativ evocat, imobilul în litigiu trebuia restituit în starea în care se afla la data de 11 decembrie 2001 şi liber de orice sarcini excluzându-se posibilitatea de a se pretinde de la persoanele îndreptăţite, cărora li s-a restituit în proprietate imobilul, contravaloarea unor eventuale lucrări efectuate la acesta.

În ipoteza în care imobilul nu a fost restituit în natura în starea în care se afla la data depunerii cererii de restituire, legiuitorul a reglementat această situaţie prin art. 41 din acelaşi act normativ anterior menţionat.

De altfel, în conţinutul Dispoziţiei nr. 12/2009 de către reclamantul Consiliul Judetean Braşov se prevede în mod expres la art. 6 că "distrugerile şi degradările cauzate imobilului care fac obiectul prezentei dispoziţii după intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective către notificatori cad în sarcina deţinătorului imobilului: Muzeul de Etnografie Braşov, conform art. 41 alin. (1) din lege."

Or, reclamantul Consiliul Judeţean Braşov, emitentul dispoziţiei nr. 12/2009 de restituire în natură a imobilului, a solicitat în mod nelegat contravaloarea investiţiilor, deşi potrivit propriei decizii invocate distrugerile şi degradările trebuie suportate de către Muzeul de Etnografie Braşov.

Prin dispoziţiile art. 9 şi art. 41 din Legea nr. 10/2001 s-a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în materia recuperării investiţiilor efectiuate la imobilele ce intră sub incidenţa acestei legi, atât în ceea ce priveşte investiţiile efectuate înainte de intrarea sa în vigoare, cât şi în ceea ce priveşte investiţiile efectuate ulterior intrării în vigoare, respectiv până la momentul predării efective a imobilelor.

b) Decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală în raport de dispoziţiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Cu referire la art. 36 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 422/2001, recurenţii au susţinut că proprietarii şi titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale au obligaţia de a asigura efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, reparaţii curente şi de întreţinere.

În speţă, până în anul 2019, imobilul a fost în administrarea Muzeului Judeţean de Etnografie căruia îi revenea obligaţia de efectuare a acestor lucrări.

Ca atare, contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu până în anul 2011 care se regăsesc în sporul de valoare al imobilului monument istoric, nu poate fi pretinsă de la intimaţii-pârâţi.

c) Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov încalcă principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, întrucât a acordat reclamantului mai mult decât a cerut sau ceea ce nu a cerut potrivit art. 304 pct. 6 din Codul de procedară civilă de la 1865.

În acest sens, au arătat recurenţii că prin acţiunea reconvenţională reclamantul Consiliul Judeţean Braşov a solicitat în principal stabilirea nivelului valoric al investiţiilor efectuate asupra acestui monument de arhitectură, care au modificat substanţa acestuia, iar în subsidiar, daca imobilul va fi restituit în natură, obligarea persoanelor îndreptăţite, A. şi B. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale efectuate la imobil pe care le-a precizat la data de 13 martie 2014 la suma de 7.778.520 Iei.

În aceste condiţii Curtea de Apel Braşov, nu putea dispune obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare adus imobilului în perioada 2001-2011, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, fiind ţinută de ceea ce a solicitat reclamantul Consiliul Judeţean prin acţiunea reconventională.

Reclamantul nu a depus nicio precizare de acţiune în sensul că pretinde de la pârâţi contravaloarea tuturor lucrărilor utile efectuate la imobil sau sporul de valoare adus acestuia.

De asemenea, reclamantul nu a invocat ca temei de drept al capătului de cerere subsidiar îmbogăţirea fără justă cauză - acest temei fiind invocat prin concluziile scrise depuse în faţa Tribunalului Braşov de către Muzeul Judeţean, care are calitatea de pârât, neputând să se substituie reclamantului în întregirea acţiunii.

Cu referire la obiectivele stabilite de către curtea de apel, au arătat că s-a ţinut cont de solicitarea menţionată în capătul subsidiar, respectiv contravaloarea lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale efectuate la imobil, ci s-a dispus determinarea tuturor lucrărilor utile efectuate la imobil în două variante, respectiv în varianta în care imobilul era casă de locuit şi în varianta de muzeu.

În context, expertul nu a răspuns acestui obiectiv, întrucât nu a determinat lucrările efectuate la imobil în varianta casă de locuit, iar în varianta muzeu, valoarea lucrărilor a fost determinată prin însumarea tuturor documentelor contabile de plată şi nu prin măsurători pe teren.

În mod greşit s-a reţinut prin raportul de expertiză că valoarea lucrărilor utile la imobilul muzeu este egală cu sporul de valoare câtă vreme în cuprinsul acţiunii sau în precizările ulterioare reclamantul Consiliul Judeţean nu a solicitat sporul de valoare adus imobilului, iar in aceste condiţii nici chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se putea substitui reclamantului şi nu putea dispune, chiar şi printr-o hotărâre de casare, peste ceea ce a solicitat reclamantul prin acţiune.

d) Prin decizia pronunţată de către instanţa de apel s-a încălcat principiul "non reformatio in peius" potrivit căruia instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 296 din C. proc. civ.

Astfel, în cauza dedusă judecăţii Inalta Curte de casaţie şi Justiţie a constatat nulitatea recursurilor promovate de către recurentul-reclamant Consiliul Judeţean Braşov şi de UAT Jud Braşov şi a admis recursurile promovate de către pârâţii A. şi B. împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov prin care au fost obligaţi la plata sumei de 256.852 euro.

Prin admiterea în parte a acţiunii reclamantului şi obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare în cuantumul de 672.600 euro s-a creat pârâţilor o situaţie de mai grea în calea de atac ce le-a fost admisă doar acestora.

Prin a doua cerere de recurs recurenţii-pârâţi, au susţinut, în esenţă, că acţiunea a fost formulată de o persoană fără capacitate de folosinţă, respectiv Consiliul Judeţean Braşov, chestiune care nu a fost soluţionată prin decizia de casare, cum, în mod nelegal, a statuat Curtea de Apel Braşov.

Pe de altă parte, fiind instanţa care a soluţionat pricina în fond, trebuia să analizeze această excepţie invocată în faţa ei.

Chiar dacă în dispozitivul deciziei de casare a menţionat soluţia de admitere a apelului Consiliului Judeţean, acest aspect nu a echivalat cu soluţionarea excepţiei menţionate în condiţiile în care soluţionarea acesteia nu s-a regăsit în mod expres în dispozitivul sau considerentele deciziei.

Prin raportare la art. 5 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1), alin. (21), alin. (4), alin. (5), art. 87 alin. (1), art. 102 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a reieşit că reclamantul Consiliul Judeţean nu are personalitate juridică, aflându-se în imposibilitate legală să aibă calitatea de subiect de drept, titular de drepturi si obligaţii.

În realitate, numai unitatea administrativ teritorială, adică judeţul Braşov arc personalitate juridică şi poate sta în nume propriu, în calitate de parte, în cadrul unui proces civil, fiind reprezentată de către Preşedintele Consiliului Judeţean, având capacitate de folosinţă, de exerciţiu, calitate procesuală activă sau pasivă, după caz, şi nicidecum structura administrativă reprezentată de Consiliul Judeţean care nu are capacitate de folosinţă.

Pe fondul cauzei, invocând aspecte care ţin de situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurenţii-pârâţi au susţinut că pretinsele investiţii au fost efectuate la un imobil cu destinaţia de locuinţă, preluat în mod abuziv de către stat, nefiind adusă în discuţie edificarea construcţiei pe terenul altuia, astfel că instituţia accesiunii nu este aplicabilă în speţă, după cum nici principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu este incident în cauză.

Or, de la data preluării şi până la momentul restituirii sale în natură, lucrările de investiţii la imobil au fost efectuate de către o autoritate publică locală şi au avut ca scop tocmai exploatarea acestuia exclusiv în folosul acestei autorităţi şi s-au realizat cu scopul de a schimba destinaţia imobilului din casa de locuit în muzeu.

În plus, au fost pretinse lucrări de investiţii realizate nu doar în perioada de după data notificării formulate de recurenţii-pârâţi, ci şi după data restituirii sale în natură.

Au subliniat faptul că cele două instituţii (Consiliul Judeţean Braşov şi Muzeul de Etnografie), la momentul votării bugetelor de cheltuieli aferente acestor lucrări ori la momentul punerii în practică, au cunoscut faptul că imobilul a fost solicitat spre restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar în cartea funciară era menţionat că proprietatea aparţine încă din ianuarie 2009 unor persoane fizice.

În acest sens, au notificat Consiliul Judeţean Braşov solicitându-i să sisteze orice lucrare de construcţie, indiferent că este voluptorie ori necesară şi utilă, fiind înregistrată notificarea nr. x/31.07.2006 şi cea sub nr. x/15.04.2008, ritmul debordant al lucrărilor la imobilul respectiv continuând şi după restituirea acestuia către recurenţii-pârâţi, consiliul judeţean păstrând stăpânirea faptică a imobilului.

Astfel, faţă de proprietarii de drept ai imobilului, cele două instituţii menţionate nu au adoptat măsurile legale de punere în posesie şi de predare a imobilului, ci prin săvârşirea unor infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, ne-au privat de bunul proprietatea noastră.

Or, prejudiciul cauzat bugetului public nu poate fi suportat de recurenţii-pârâţi, cei îndreptăţiţi la restituirea în natură, ci exclusiv de cei care l-au cauzat prin alocarea nelegală a fondurilor.

De la data notificării pentru restituirea în natură a imobilului a încetat orice stare de eroare a apelantelor-reclamante reconvenţionale, asumându-şi riscul deposedării de bunul în litigiu şi al pretinselor investiţii realizate, reaua-credinţă fiind mai mult decât evidentă.

Schimbarea destinaţiei locuinţei notificate a intervenit după notificarea imobilului, prin reconfigurarea unor spaţii aşa zis "muzeale şi anexe" ce se constituie în lucrări voluptorii legate de funcţia muzeistică ce nu exista la data naţionalizării şi a notificării.

3. Apărările formulate în cauză.

La data de 17 februarie 2020, intimatul-reclamant Consiliul Judeţean Braşov şi intimata-intervenientă Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Braşov au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Au arătat, în esenţă, că decizia civilă nr. 1482 din 05 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are autoritate de lucru judecat cu privire la toate problemele de drept dezlegate cu această ocazie.

Limitele casării au fost reiterate şi în urma soluţionării conflictului negativ de competenţă prin decizia civilă nr. 3047 din 20 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că instanţa de trimitere (Curtea de Apel Braşov), trebuia să judece cauza după casarea cu trimitere în limitele şi în sensul stabilit prin hotărârea instanţei superioare.

Astfel, Curtea de Apel Braşov prin decizia pronutaţă în cauză ce face obiectul prezentului recurs nu a dat alte dezlegării problemelor de drept şi, în acelaşi timp, a administrat proba cu expertiză.

Cu referire la lipsa capacităţii de folosinţa a Consiliului Judeţean Braşov, excepţie invocată şi în primul recurs, au susţinut că existenţa unei persoane juridice începe în momentul funcţionarii legale a acesteia, ceea ce corespunde cu momentul validării Consiliului şi care are atribuţiile prevăzute de art. 91 din secţiunea a 2-a a Legii nr. 215/2001, atribuţii în virtutea cărora a formulat acţiunea reconvenţională.

La data de 19 februarie 2020 (data depunerii la oficiul poştal), intimatul-pârât Muzeul de Etnografie Braşov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.

A arătat, în esenţă, că în speţă critica ce vizează soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Judeţean Braşov, dată prin încheierea din 13 decembrie 2018, cu justificarea că "titularul şi beneficiarul tuturor lucrărilor este Muzeul de Etnografie Braşov, iar nu Consiliul Judeţean Braşov" este nefondată, făcând referire la considerentele deciziei nr. 1482 din 05 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

A mai arătat că recursul declarat împotriva încheierii din 31 octombrie 2019, prin care s-a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Judeţean Braşov, este nefondat.

Prin raportare la dispoziţiile art. 56 alin. (2) din noul C. proc. civ., a susţinut că în prezentul litigiu Consiliul Judeţean Braşov poate sta în judecată câtă vreme este constituit potrivit legii, chiar dacă nu are personalitate juridică, fiind cel care a decis realizarea investiţiilor la imobilul în litigiu, conform art. 91 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 215/1991, acţionând potrivit competenţelor exclusive pe care le are. În capacitatea de folosinţă a Consiliului Judeţean intră drepturile amintite, ceea ce înseamnă, în acord cu art. 41 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. că poate fii parte în judecată.

Conchizând, a solicitat respingerea recursului împotriva încheierii din 31 octombrie 2019, reţinând autoritatea de lucru judecat, pe de o parte, şi pe de altă parte, împrejurarea că Consiliul Judeţean Braşov are folosinţa drepturilor sale, potrivit Legii nr. 215/2001.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului contra deciziei în apel.

La data de 27 februarie 2020, intimatul-pârât Ministerul Culturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.

La data de 27 februarie 2020, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Braşov pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.12.2018 a Curţii de Apel Braşov.

Contrar celor afirmate de recurenţi, prin decizia civilă nr. 1482/05.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, chestiunea calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Judeţean Braşov a fost expres şi neechivoc tranşată. A afirmat instanţa de recurs că "În fine, critica legată de lipsa calităţii procesuale a Consilului Judeţean Braşov nu poate fi primită. Această parte a avut calitatea de pârâtă în contestaţia formulată de A. şi B., iar această poziţie procesuala i-a permis să acţioneze potrivit art. 119 C. proc. civ.."

Astfel fiind, nu încape nicio îndoială cu privire la recunoaşterea în prezentul proces, în beneficiul reclamantului Consiliul Judeţean Braşov, a calităţii procesuale active a acestuia, această dezlegare având forţă obligatorie înaintea Curţii de Apel Braşov, ca instanţă de rejudecare în fond a cauzei după casare, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Aceste dezlegări îşi păstrează forţa obligatorie, apărând ca necesară necesară respectarea lor şi în faţa prezentei instanţe, căci fiind cuprinse într-o decizie dată în recurs (adică definitivă şi înzestrată cu autoritate de lucru judecat) ele nu ar putea fi combătute ori înlăturate, sub motivul că ar fi greşite, într-un alt recurs declarat în cauză în cadrul altui ciclu procesual. Dacă s-ar accepta aceasta, ar fi afectată stabilitatea judecăţii, negându-se o foarte importantă trăsătură a dezlegărilor în drept făcute de o instanţă de recurs, aceea de a fi imutabile.

Rezultă, aşadar, că recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.12.2018 a Curţii de Apel Braşov trebuie respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

b) În legătură cu recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 31.10.2019 a Curţii de Apel Braşov.

Dacă, în ce priveşte chestiunea calităţii procesuale active a Consiliului Judeţean Braşov, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în mod expres, în ciclul procesual anterior, asupra acesteia, statuând că reclamantului trebuie să-i fie recunoscută prerogativa de a sta în prezenta judecată, în ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual nu cuprinde însă o statuare expresă, menită să tranşeze "expresis verbis" şi această chestiune.

În pofida inexistenţei exprese, în conţinutul precedentei decizii din recurs, a unei astfel de dezlegări, trebuie considerat că Înalta Curte a acceptat, în primul ciclu procesual, că reclamantul Consiliul Judeţean Braşov posedă capacitate procesuală de folosinţă.

Având ca temei dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. 1865, potrivit cărora poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, excepţiile de la această regulă trebuind să fie expres prevăzute de lege; complementar, ţinând seama de faptul că actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută, este de considerat că atunci când apreciază că reclamantului îi lipseşte capacitatea procesuală de folosinţă, instanţa are obligaţia de a constata, după ascultarea părţilor, nulitatea absolută a actelor de procedură efectuate de un asemenea reclamant.

Rezultă că într-o astfel de situaţie instanţa nu mai poate trece la judecarea pe fond a cauzei, acţiunea sau cererea nemaiprimind acest beneficiu, căci viciul reprezentat de lipsa capacităţii procesuale de folosinţă este unul major şi dirimant, el generând o imposibilitate legală de analizare a fondului procesului. Verificarea jurisdicţională nu îşi urmează, aşadar, cursul firesc, existând un impediment care determină oprirea procesului într-un stadiu premergător examinării substanţei judecăţii.

Dintr-o altă perspectivă, este util a menţiona şi că, în sensul legii, pot avea calitate procesuală doar aceia care posedă capacitate procesuală de folosinţă în sensul prevederilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ. 1865 sus-evocate, căci în lipsa acesteia din urmă (ea semnificând, practic, existenţa juridică validă a părţii) nu mai prezintă interes a analiza dacă respectiva parte are sau nu calitate procesuală.

Prin urmare, la concurenţa dintre condiţia capacităţii procesuală de folosinţă şi cea a calităţii procesuale, cea dintâi trebuie cercetată cu prioritate, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului, ca sursă de nulitate absolută a actelor de procedură săvârşite de acesta, făcând inutil a mai verifica dacă un asemenea reclamant mai are sau nu calitate procesuală.

Având ca reper aceste consideraţii de principiu, prezenta instanţă are a observa, în ce priveşte procesul de faţă, că în primul ciclu procesual s-a stabilit prin decizia civilă nr. 1482/05.10.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs (deja evocată în precedent, lit. a) că reclamantul Consiliul Judeţean Braşov are calitate procesuală activă. Or, câtă vreme a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantului, trebuie considerat că implicit, însă nu mai puţin sigur, Înalta Curte a apreciat că acest reclamant are şi capacitate procesuală de folosinţă, întrucât, în sensul celor precizate mai sus, capacitatea procesuală trebuie cercetată înaintea calităţii procesuale, lipsa ei impunându-şi cu prioritate consecinţele.

Mai mult, în primul ciclu procesual Înalta Curte nu doar că a respins criticile pârâţilor recurenţi privitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Judeţean Braşov, dar a şi dispus, ca o consecinţă a admiterii recursului pârâţilor, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fondul ei la Curtea de Apel Braşov, făcând dezlegări şi dând indicaţii cu privire la felul în care acţiunea reclamantului trebuie judecată pe fond.

Toate acestea nu s-ar fi putut dispune dacă, primind susţinerile în acest sens ale pârâţilor, Înalta Curte ar fi fost de părere că reclamantului Consiliul Judeţean Braşov îi lipseşte capacitatea procesuală de folosinţă.

În fine, nu este lipsit de însemnătate a observa şi că deşi în cererea de recurs pe care au formulat-o în primul ciclu procesual pârâţii au pus în discuţie, printr-un motiv al recursului lor, chestiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Judeţean Braşov, instanţa de recurs nu a ţinut seama de aceste critici, preferând a aprecia, aşa cum s-a arătat mai sus, că reclamantul are calitate procesuală şi că în rejudecare se impune soluţionarea pe fond a pretenţiilor reclamantului.

Pentru toate aceste motive, concluzia Înaltei Curţi este că recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 31.10.2019 a Curţii de Apel Braşov apare, şi el, ca nefondat, trebuind respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865, instanţa de apel hotărând cu aplicarea corectă a legii.

c) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 612/A din 19.11.2019 a Curţii de Apel Braşov.

Una dintre regulile majore care, în mod specific, configurează judecata în apel este aceea potrivit căreia părţii nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac.

Dispunând, prin a doua teză a sa, că "Apelantului nu i se poate (…) crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată", art. 296 C. proc. civ. 1865 are, cu evidenţă, în vedere că partea trebuie protejată împotriva riscului ca în calea de atac pe care ea însăşi o exercită să i se creeze o situaţie mai dificilă decât aceea care fusese reţinută ori dispusă prin însăşi hotărârea pe care înţelesese să o supună controlului judiciar. Dacă ar fi altfel, părţile s-ar simţi descurajate să exercite căile de atac prevăzute de lege, nevrând să se expusă riscului ca propriul demers procesual să conducă la o înrăutăţire a propriei lor situaţii juridice, obţinând în calea de atac încă mai puţin decât li se acordase prin hotărârea atacată.

Această fundamentală regulă procesuală trebuie, aşadar, înţeleasă ca fiind una care contribuie în mod semnificativ la asigurarea caracterului echitabil al procesului, fiind de natură a facilita corectarea erorilor de judecată săvârşite de instanţele ale căror hotărâri pot fi atacate, totul în perimetrul ideii că realizarea justiţiei (înţeleasă ca formă de manifestare a supremaţiei legii) nu ar putea fi obţinută dacă părţile care au credinţa sinceră şi onestă că o hotărâre judecătorească este greşită s-ar confrunta cu reguli procesuale care le descurajează să exercite, în scop corectiv, căile de atac prevăzute de lege.

În considerarea înaltei însemnătăţi a acestei reguli aplicabile în calea de atac a apelului, şi, prin efectul prevederilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. 1865 ("La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător"), în calea de atac a recursului, precum şi în caz de rejudecare după casare, situaţiile de excepţie în care s-ar putea deroga de la regula neagravării situaţiei în propria cale de atac trebuie acceptate cu prudenţă, fiind necesar ca ele să rămână cu totul excepţionale.

Interpretarea atentă a regulii în discuţie, trimite, însă, şi la concluzia că deşi, nu este îngăduită agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, aceasta s-ar putea totuşi produce atunci când împotriva aceleiaşi hotărâri exercită în mod distinct apel sau, după caz, recurs (inclusiv apel sau recurs incident ori provocat) şi alte părţi din proces, cu interese contrarii, care în propria lor cale de atac solicită o soluţie care ar înrăutăţi situaţia celeilalte părţi.

Într-o astfel de ipoteză, situaţia acestei din urmă părţi ar putea cunoaşte o înrăutăţire, însă nu ca o consecinţă a propriei căi de atac, ci ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de o altă parte.

Când însă o altă parte din proces exercită şi ea o cale de atac care, dacă ar fi fost admisă, ar fi condus la înrăutăţirea situaţiei celeilalte părţi, dar care, din cauza unor vicii procesuale, este declarată nulă, într-o asemenea situaţie principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac îşi va găsi în continuare aplicare. Apreciind astfel, are în vedere Înalta Curte că anularea unei căi de atac are drept consecinţe lipsirea de efecte, în plan procedural, a acesteia, fiind de principiu că ceea ce este nul nu poate produce efecte juridice. Astfel fiind, nici efectul în raport de care se putea ajunge la agravarea situaţiei celeilalte părţi din proces care, la rândul ei, exercitase respectiva cale de atac, nu s-ar mai putea produce, regula afirmată de art. 296 teza a doua C. proc. civ. 1865 trebuind lăsată să acţioneze ca şi când în cauză doar partea respectivă ar fi declarat calea de atac, iar nu şi partea a cărei cale de atac a fost anulată.

În fine, rezultă din textul art. 296 C. proc. civ. fără echivoc, că regula se aplică şi în caz de rejudecare după casare.

În prezentul proces, reţine Înalta Curte că prin decizia civilă nr. 612Ap din 04 aprilie 2017 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în apel în primul ciclu procesual, a fost respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu Unitatea Administrativ teritorială (U.A.T.) Braşov, însă a fost admis în parte apelul declarat de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov împotriva sentinţei civile nr. 104/S/2015 a Tribunalului Braşov, prin care acţiunea reclamantului fusese admisă.

Pe cale de consecinţă, s-a admis în parte acţiunea reclamantului, s-a admis în parte şi cererea de intervenţie accesorie formulată de U.A.T. Braşov, dispunându-se obligarea pârâţilor A. şi B. să plătească reclamantului Consiliul Judeţean Braşov suma de 256.852 Euro, echivalentul RON la momentul efectuării plăţii, reprezentând investiţii aduse imobilului situat în Braşov, Piaţa Sfatului nr. 15, înscris în CF nr. x Braşov la A+1, nr. Top nou x.

Rezultă, aşadar, că suma la a cărei plată către reclamant au fost obligaţi pârâţii, urmare a soluţionării pe fondul ei a acţiunii reclamantului, a fost de 256852 euro, sub forma echivalentului în RON al acestei sume la data plăţii efective.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în mod distinct, atât reclamantul, cât şi pârâţii şi intervenientul accesoriu, iar prin decizia civilă nr. 1482/05.10.2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus astfel: a constatat nul recursul declarat de reclamantul Consiliul Judeţean Braşov, precum şi recursul declarat de intervenienta accesorie U.A.T. Braşov; a admis, găsindu-l întemeiat, recursul pârâţilor, dispunând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Braşov.

În considerentele deciziei s-a arătat, între altele, că în rejudecare trebuie să se ţină seama de faptul că "...în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora, respectiv dacă sunt lucrări utile care măresc valoarea lucrării existente, autorul acestora având dreptul la sporul de valoare al fondului. De aceea, cu ocazia rejudecării urmează să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamant şi sporul de valoare adus construcţiei în litigiu prin aceste lucrări la data înregistrării cererii reconvenţionale, faţă de limitele obligaţiei de restituire pe care o are proprietarul fondului.

Dacă în urma probelor ce se vor administra se va stabili că sporul de valoare al fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu această ultimă valoare, ţinând seama de dubla limitare a obligaţiei de restituire în materia îmbogăţirii fără justă cauză."

Aceste dezlegări ale instanţei de recurs privind atât probleme de drept, cât şi necesitatea administrării unor probe, erau obligatorii pentru Curtea de Apel Braşov, ca instanţă de rejudecare, în acest sens fiind, pe deplin limpede, prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

Conformându-se acestor dispoziţii, Curtea de Apel Braşov a dispus efectuarea unei expertize tehnice care, în prima ei variantă de concluzii, a stabilit că sporul de valoare adus construcţiei în litigiu, rezultat din însumarea tuturor lucrărilor utile efectuate şi plătite de reclamant, a fost în sumă de 835.713 euro, o sumă de 163.821 euro nefiind luată în calcul deoarece se referă la lucrări care nu erau necesare.

Într-o a doua variantă de calcul, expertul tehnic judiciar a stabilit un spor de valoare (cu TVA inclus) în sumă de 672.600 euro, acesta rezultând în urma scăderii din valoarea estimativă a clădirii după efectuarea de lucrări de către reclamant, respectiv 836.700 euro, a sumei de 164.100 euro reprezentând valoarea estimativă a clădirii fără a se lua în considerare lucrările de consolidare şi reamenajare realizate de reclamant.

Această din urmă sumă corespunde modului de calcul stabilit de Înalta Curte în primul ciclu procesual, câtă vreme în materia îmbogăţirii fără justă cauză regula acceptată este aceea că despăgubirea cuvenită părţii care a efectuat lucrările la imobilul altuia, îmbogăţindu-l pe acesta din urmă, nu poate fi mai mare decât sporul de valoare adus bunului, chiar dacă costul efectiv al materialelor şi manoperei utilizate au fost mai mari.

Contrar susţinerilor pârâţilor recurenţi, acest mod de calcul respectă cerinţele impuse de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, astfel că nu ar mai putea fi criticat sub motivul că s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii deoarece reclamantul ar fi solicitat obligarea pârâţilor la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale efectuate la imobil, fără să fi solicitat vreodată contravaloarea tuturor lucrărilor utile efectuate la imobil sau sporul de valoare adus acestuia.

Câtă vreme instanţa de recurs indicase, în primul ciclu procesual, ceea ce trebuie stabilit prin probe în rejudecare, Curtea de Apel Braşov era datoare să urmeze aceste dezlegări, fără a le putea corecta ori cenzura din perspectiva unei pretinse încălcări a limitelor de învestire a instanţei de către reclamant.

Tot astfel, incidenţa principiului îmbogăţirii fără justă cauză, înţeles ca instituţie juridică ce a fundamentat acţiunea reclamantului, a fost de asemenea stabilită cu forţă obligatorie de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual.

Sunt nefondate şi criticile pârâţilor recurenţi privitoare la caracterul nelegal al deciziei în raport cu dispoziţiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, în concret cu cele ale art. 36 pct. 1 lit. b) din această lege, căci prin decizia dată în recurs a fost tranşată inclusiv chestiunea relevanţei în cauză a Legii nr. 422/2001, statuându-se că "… litigiul nu poate fi soluţionat în temeiul Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care nu conţine nici un text care să reglementeze rezolvarea pretenţiilor reclamantului". Prin urmare, instanţa de rejudecare trebuia să respecte această dezlegare, nefiindu-i îngăduit a trage o altă concluzie, căci se opuneau prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Din aceleaşi raţiuni nu poate fi considerat întemeiat nici motivul de recurs prin care se afirmă încălcarea de către curtea de apel a Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la despăgubirea reclamantului, şi această chestiune fiind abordată şi dezlegată expres de Înalta Curte în primul ciclu procesual. Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 1482/5.10.2017 s-a făcut precizarea că "Deşi cererea reconvenţională ce face obiectul prezentului dosar a fost depusă în cadrul unui proces pornit în temeiul Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că judecata ei trebuia să aibă loc în acelaşi cadru procesual. Or, ea nu putea fi soluţionată în temeiul Legii nr. 10/2001, de vreme ce art. 48 alin. (1) prevede numai dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, însă reclamantul nu a avut calitatea de chiriaş în imobilul restituit pârâţilor.

Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 9 şi art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 conduce la concluzia că această lege nu se aplică celor care nu au calitatea de chiriaşi.

Aşadar, susţinerea pârâţilor în sensul că litigiul trebuia judecat potrivit regulilor acestei legi nu poate fi primită. În orice caz, este cu atât mai surprinzătoare poziţia actuală a pârâţilor cu cât la termenul din 22 septembrie 2015, când s-a pus în discuţie recalificarea căii de atac exercitate de reclamant şi intervenient, apărătorul acestora a susţinut că litigiul nu este unul formulat în temeiul Legii nr. 10/2001. Încheierea nu a fost atacată, rămânând irevocabilă şi sub acest aspect".

Pe de altă parte însă, Înalta Curte, învestită fiind cu judecarea, în al doilea ciclu procesual, a recursului de faţă, are a observa că suma de 672.600 euro (echivalentul în RON la momentul efectuării plăţii) la a cărei plată către reclamant au fost obligaţi pârâţii cu titlu de spor de valoare adus imobilului în litigiu, este mai mare decât aceea de 256.852 euro (echivalentul în RON la data efectuării plăţii) pe care pârâţii fuseseră obligaţi să o plătească reclamantului în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 612Ap din 04.04.2014 a Curţii de Apel Braşov.

Rezultă, aşadar, că situaţia creată pârâţilor prin decizia civilă atacată cu prezentul recurs este mai grea decât aceea ce le fusese creată prin precedenta decizie a Curţii de Apel Braşov. Or, Curtea de Apel Braşov, ca instanţă de rejudecare era datoare a observa această particularitate a judecăţii, ţinând seama că în rejudecare după casare se aplică, prin forţa prevederilor art. 296 teza a doua coroborate cu cele ale art. 315 alin. (4) C. proc. civ. 1865, regula neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac.

Totodată, curtea de apel avea obligaţia de a ţine seama de împrejurarea că prin decizia dată în recurs în primul ciclu procesual singurul recurs admis a fost cel al pârâţilor, recursul reclamantului şi cel al intervenientului accesoriu fiind declarate nule, astfel că deveneau inapte a înlătura aplicarea în beneficiul pârâţilor a regulii impuse de art. 296 teza a doua C. proc. civ. 1865.

Singurul recurs valid procedural în primul ciclu procesual fiind, deci, cel al pârâţilor, decizia dată în apel fiind casată, iar trimiterea spre rejudecare dispusă exclusiv în considerarea soluţiei de admitere a recursului pârâţilor, instanţa de rejudecare trebuie să vegheze la respectarea principiului sus-evocat, astfel încât să nu le creeze pârâţilor o situaţie mai grea decât aceea stabilită prin decizia pe care ei înşişi o atacaseră cu recurs.

O asemenea abordare se impune cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs, deşi stabilise particularităţile rejudecării, nu făcuse nici un fel de dezlegări care să îngăduie concluzia că în rejudecare principiul neagravării situaţiei pârâţilor nu ar trebui respectat. Prin urmare, în lipsa unei statuări care, formulată fiind în termeni neechivoci, să oblige la nesocotirea regulii, riguroasa ei respectare trebuia avută în vedere de Curtea de Apel Braşov, aceasta şi în condiţiile în care pârâţii, în manifestarea principiului disponibilităţii, nu înţeleseseră să declare că renunţă la aplicarea ei.

Concluzionând, Înalta Curte înţelege a arăta că deşi nu contestă calitatea probelor administrate în rejudecare şi nici corectitudinea de fond a sumei pe care curtea de apel a reţinut-o ca fiind corespunzătoare sporului de valoare, aplicarea regulii neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac şi, din aceleaşi raţiuni, în rejudecare după casare, obliga la concluzia că suma maximă pe care pârâţii puteau fi obligaţi să o plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri nu putea fi mai mare de 256.852 euro, echivalent în RON la data efectuării plăţii.

Cele de mai sus trimit, aşadar, la concluzia că instanţa de rejudecare a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 296 teza a doua coroborate cu cele ale art. 315 alin. (4) C. proc. civ. 1865, atrăgând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865. Prin urmare, se impune, pentru acest motiv, admiterea recursului declarat de pârâţii împotriva deciziei atacate, aceasta trebuind modificată în parte, în sensul că se cuvine obligarea pârâţilor la a-i plăti reclamantului suma de 256.852 euro (echivalentul în RON la momentul efectuării plăţii), iar nu suma de 672.600 euro (echivalent în RON la momentul efectuării plăţii.

În raport de toate cele de mai sus, rezultă şi că nu mai apare ca necesar să fie analizate şi celelalte motive ale recursului.

Se va admite, aşadar, recursul declarat de pârâţi împotriva deciziei, aceasta urmând a fi modificată în acord cu cele ce preced, conform art. 312 alin. (1) rap. la art. 314 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva încheierilor din 13 decembrie 2018 şi 31 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Admite recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1597 Ap din 19 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pe pârâţii A. şi B. să plătească reclamantului Consiliul Judeţean Braşov suma de 256.852 euro în echivalent RON, la momentul efectuării plăţii, reprezentând investiţii aduse imobilului situat în Braşov, P-ţa Sfatului nr. 15 şi înscris în CF x Braşov la A+1, nr. top nou x.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.