Defamation via blog post: limits of freedom of expression and civil delictual liability for infringement of honor, dignity, and reputation

Şedinţa publică din data de 05 martie 2020

Asupra recursului de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 03 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate atingerea adusă drepturilor sale personale nepatrimoniale constând în onoare, demnitate şi reputaţie prin realizarea şi publicarea de către pârâţi a unor articole mincinoase, denigratoare şi defăimătoare la adresa sa;

- să fie obligaţi pârâţii, în solidar, să-i acorde suma de 50.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă demnităţii, onoarei şi reputaţiei prin articolele realizate şi publicate;

- să fie obligaţi pârâţii să publice pe cheltuiala lor hotărârea definitivă pronunţată de instanţă în cazul admiterii cererii;

- să fie obligaţi pârâţii să înlăture toate articolele denigratoare de pe site-urile unde acestea au fost publicate;

- să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea cererii sale.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1747 din 16 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B..

A obligat pârâtul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 15 000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A obligat pârâtul B. să înlăture articolul vizând persoana reclamantului, publicat la data de 07.09.2016 pe site-ul www.x.com.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului B. să publice într-un cotidian naţional, pe cheltuiala sa, prezenta hotărâre, după rămânerea definitivă.

A obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, respectiv F. S.R.L, prin C., G. S.R.L, prin D., H. S.R.L, prin E. S.R.L, prin I..

A obligat reclamantul la plata către pârâta H. S.A. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (parţial).

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 462 A din 05 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1747/16.11.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de către apelantul - pârât B..

A obligat apelantul-pârât să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.500 RON reprezentând onorariu de avocat în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâtul B..

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, implicit, a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, în raport de pretenţiile deduse judecăţii dispoziţiile legale aplicabile şi probele administrate în cauză, unele fiind respinse de instanţă, iar cu privire la altele instanţa a omis sa se pronunţe.

Recurentul a arătat că a invocat în apărare, prin întâmpinare, prin susţineri în şedinţa publică şi prin concluzii scrise, următoarele reglementari legale aplicabile: Legea privind drepturile de autor, care se aplică şi conţinutului unui blog (în cazul său, niciunul dintre ceilalţi trei pârâţi media nu i-au cerut acordul pentru a prelua textul din blog-ul său), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - art. 10 pct. 1 privind libertatea de exprimare, Constituţia României - art. 30 pct. 1 privind libertatea de exprimare, noul C. civ. - art. 70 pct. (1) - Dreptul la libera exprimare (orice persoană are acest drept), art. 71 - Dreptul la viaţă privată (nu este aplicabil în speţă, deşi temeiul legal este invocat de către reclamant), art. 73 - Dreptul la propria imagine (nu este aplicabil în speţă, deşi temeiul legal este invocat de către reclamant), art. 74 - Atingeri aduse vieţii private (nu este aplicabil în speţă, deşi temeiul legal este invocat de către reclamant).

Recurentul a susţinut că, deşi propagarea şi amplificarea ştirilor s-a făcut fără dubiu doar prin acţiunile celorlalte pârâte cu activitate de top în mass media, care nu i-au cerut acordul pentru a-i prelua şi folosi articolul, şi, aşa cum a dovedit, traficul de citiri ale articolului respectiv pe blog-ul său a fost nesemnificativ în raport cu vizionările din sursele mass-media, instanţele nu au ţinut cont de acest aspect şi, în mod greşit, a fost considerat singurul vinovat dintre toţi pârâţii din prezentul dosar şi a fost obligat la plata daunelor.

Nu s-a făcut nicio dovadă a existenţei şi întinderii prejudiciului pretins, care ar consta în atingerea adusă unor drepturi personale, respectiv onoarei, demnităţii, prestigiului şi reputaţiei reclamantului, în condiţiile în care martorul adus de acesta a spus că nu îl cunoaşte şi că nu ştie foarte multe despre acest litigiu, ci doar a afirmat că l-a simţit pe reclamant supărat, afirmaţie subiectivă făcută de un martor indirect, care nu a precizat în concret nici momentul, nici contextul, nici motivul acestei "simţiri", fără să fi declarat sub jurământ că singurul motiv al stării respective ar fi cel al publicării de către pârât a articolului pe blog, şi, cu toate acestea, instanţa a acordat daunele solicitate şi, astfel, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru a exista o răspundere civilă delictuală, a arătat recurentul-pârât, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, condiţii care în cauză nu sunt întrunite.

Astfel, reclamantul nu a dovedit atingerile pretins a-i fi aduse şi prejudiciul cauzat, iar instanţa a considerat în mod greşit că ceea ce s-a scris în articolul din blogul său ar constitui o faptă ilicită.

De asemenea, legătura de cauzalitate nu poate fi dedusă, iar reclamantul nu dovedeşte în niciun moment existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi presupusul prejudiciu moral cauzat, astfel că, prin acordarea de daune morale în aceste condiţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 20 februarie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aspectele supuse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt, din perspectiva recurentului - pârât, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce îl priveşte, dedusă din lipsa existenţei şi întinderii prejudiciului suferit de reclamant şi din întinderea răspunderii sale, în condiţiile în care propagarea şi amplificarea ştirilor s-a făcut, în opinia recurentului, doar prin acţiunile celorlalte pârâte cu activitate de top în mass media, care nu i-au cerut acordul pentru a-i prelua şi folosi articolul publicat pe blog-ul său.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanţe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului.

Astfel, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, cu referire la libertatea presei, marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapta reclamantului A., el însuşi victimă a tragicului incident din data de 30.10.2015 în J., de a fi cerut un comision din sumele ce ar fi urmat a fi încasate cu prilejul evenimentelor comemorative ale victimelor, organizate în toamna anului 2016. Aceste acuze au fost preluate dintr-un articol postat în mediul online de bloggerul B., pârât în prezenta cauză.

Or, în opinia Înaltei Curţi, astfel de afirmaţii sunt de natură să-i afecteze reclamantului onoarea, demnitatea şi reputaţia şi să îi producă acestuia un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanţele anterioare au apreciat în mod corect.

Aşa cum s-a constatat de către instanţele anterioare, prin comportamentul pârâtului, s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate şi reputaţie al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor sale sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Raportat la situaţia de fapt, de altfel necontestată, se poate aprecia că au fost respectate dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condiţiile în care s-a stabilit în mod cert existenţa faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depăşit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Art. 72 C. civ. reţine că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Referitor la aspectele circumscrise nemulţumirii recurentului-pârât vizând faptul că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra unor probe şi dispoziţii legale invocate prin întâmpinare şi note scrise, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere toate circumstanţele concrete ale cauzei, astfel cum au fost dovedite, şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, cu respectarea art. 1357 din C. civ. care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale. De altfel, recurentul nu a indicat în concret care sunt probele greşit respinse şi cele asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.

Astfel, circumstanţele cauzei au impus ca analiza potenţialului ofensator al afirmaţiilor inserate în articolul publicat la data de 7 septembrie 2016 pe bloggul pârâtului B. şi, respectiv, în ştirile transmise de către posturile de televiziune E., I. şi C., precum şi de către D., să se realizeze din perspectiva dreptului la demnitate al reclamantului.

În acord cu instanţele fondului, Înalta Curte reţine că apariţia articolului în discuţie a prejudiciat imaginea reclamantului, fiind pusă sub semnul îndoielii moralitatea sa, impactul acestuia fiind evidenţiat de numărul de distribuiri şi de numărul comentariilor din al căror conţinut se constată că unii dintre cititori i-au dat crezare.

În mod judicios a reţinut instanţa de apel că, chiar dacă ulterior, în noua redactare a articolului, fapta a fost pusă sub semnul întrebării, nemaifiind prezentată ca o certitudine, prejudiciul de imagine există, suspiciunea de a se fi folosit în interes propriu de bani care ar fi fost destinaţi decontării tratamentelor şi acoperirii nevoilor celor grav afectaţi punându-l pe reclamant într-o lumină profund nefavorabilă.

Libertate de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei. Dreptul la libera opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane, iar, prin afirmaţiile făcute la adresa reclamantului, pârâtul a adus atingere onoarei şi demnităţii reclamantului, acesta suferind, în acest mod, un prejudiciu de ordin moral.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului B., motiv pentru care acesta a fost sancţionat în mod corect pentru fapta proprie, cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat stabilindu-se raportat la consecinţele faptei sale.

În mod contrar criticilor formulate de pârât, soluţia instanţelor de fond adoptată pe baza concluziei producerii unui prejudiciu prin acţiunile pârâtului - care, în materia analizată, semnifică o atingere adusă dreptului la imagine şi la demnitate al reclamantului - nu este consecinţa unei judecăţi formale, pe baza reţinerii neprobării de către partea interesată a unui prejudiciu de ordin moral, ci este rezultat al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanţelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuţie apărarea dreptului personal nepatrimonial constând în onoare, demnitate şi reputaţie în raport de libertatea de exprimare, după criterii deduse din jurisprudenţa CEDO.

Dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, cuantumul acestora rămâne la aprecierea instanţei, care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, poate fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune partea într-o situaţie similară aceleia avute anterior săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin fapta respectivă.

Legea internă nu prevede criteriile pe baza cărora prejudiciul moral să fie cuantificat, astfel că daunele morale se stabilesc prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste aspecte de apreciere a prejudiciului moral, avute în vedere de instanţele de fond, au respectat principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi corespund cu prejudiciul real şi efectiv suferit de reclamant, adică au respectat principiul proporţionalităţii.

Stabilirea de către instanţa de recurs a unui cuantum mai mare sau mai mic nu este posibilă deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ţine de aprecierea judecătorilor instanţelor de fond şi de apel convingerea că acest cuantum este necesar şi suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamanţi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 462 A din 05.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 462 A din 05.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 martie 2020.