Vindication of nationalized apartment upheld; appeal dismissed and procedural bar lifted

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2017, la data de 21 iunie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor B. şi C. să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul proprietatea sa situat în Bucureşti, str. x, sector 2 şi în, subsidiar, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti str. x, ap. nr. 3. Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 11 iulie 2017 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri egale cu valoarea de piaţa a imobilului, având în vedere decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

La data de 25 iulie 2017, pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare solicitând, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia.

De asemenea, au chemat în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, S.C. D. S.A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea chemaţilor în garanţie să plătească preţul apartamentului nr. x, situat în imobilul din str. x, Bucureşti, care urmează a fi stabilit la valoarea de circulaţie a imobilului, precum şi plata tuturor cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâţilor B. şi C. de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primar General, S.C. D. S.A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pe reclamant la plata către pârâţii B. şi C. a sumei de 7.000 RON, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

I.3 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 1032A di data de 19 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelantul-reclamant A. şi de apelanţii-pârâţi B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 462 din data de 28 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar şi S.C. D. S.A.

A anulat sentinţa apelată şi, în consecinţă, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

I.4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1032A din data de 19 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii B. şi C., cale de atac care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 februarie 2020, sub nr. x/2017.

I.5. Cererea de recurs:

Recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea deciziei civile recurate, trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti şi obligarea intimatului-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât se reţine, pe de o parte, că prima instanţă a soluţionat în fond acţiunea în revendicare (comparând titlurile), iar, pe de altă parte, la finalul motivării, în justificarea soluţiei de anulare a sentinţei, instanţa de apel a arătat că acţiunea a fost soluţionată prin admiterea unei excepţii procesuale.

Recurenţii-pârâţi au arătat că prima instanţă a soluţionat cauza în temeiul excepţiei procesuale a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pe care au invocat-o în mod legal prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată.

În opinia recurenţilor-pârâţi, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, în mod corect Tribunalul Bucureşti a făcut aplicarea prevederilor deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel nu a motivat de ce este fondată critica apelantului-reclamant, potrivit căreia respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii nu reflectă considerentele exprimate în motivarea soluţiei şi că nu s-a procedat la o analiză reală a condiţiilor acţiunii în revendicare bazată pe compararea de titluri.

Au subliniat că instanţa de apel s-a mulţumit doar să afirme această critică a părţii adverse, fără, însă, a arăta care este, sub acest aspect, propriul raţionament.

Totodată, au menţionat că aceasta a fost practica instanţei în tot cuprinsul deciziei pronunţate, curtea de apel copiind exhaustiv susţinerile intimatului-reclamant şi neindicând deloc sau reţinând sumar argumentele pe care le-au formulat.

Printr-o altă critică adusă hotărârii recurate, recurenţii-pârâţi au subliniat că instanţa de apel doar a afirmat că ar exista o contradicţie între considerentele şi dispozitivul sentinţei instanţei de fond şi nu a motivat şi nici nu a indicat care sunt în concret statuările obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care sunt considerentele primei instanţe cu care vine în contradicţie soluţia menţionată în dispozitivul sentinţei.

Au apreciat că simpla afirmaţie potrivit căreia un fapt rezulta din actele de la dosar nu se circumscrie exigentelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenţii-pârâţi au arătat că prima instanţă a invocat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătând că, în situaţii de excepţie, dacă sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, există posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Au susţinut că instanţa de apel a omis să arate că tribunalul a motivat, în cuprinsul sentinţei pronunţate, de ce admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului lor de proprietate şi securităţii raporturilor juridice.

Au mai susţinut recurenţii-pârâţi că instanţa de apel a amintit faptul că dreptul de proprietate al intimatului-reclamant a fost confirmat prin două hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă aceste considerente, nedezvoltate printr-un raţionament juridic clar, nu vin să explice de ce motivarea primei instanţe este contradictorie.

Totodată, au învederat că instanţa de apel nu arată dacă tribunalul trebuia să analizeze pe fond acţiunea în revendicare sau dacă, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, este greşită doar soluţia de respingere a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor.

Prin urmare, faţă de argumentele prezentate mai sus, recurenţii-pârâţi au solicitat să se constate că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu cuprinde raţionamentul care a determinat instanţa să pronunţe soluţia statuată, fiind încălcate, în opinia acestora, exigenţele regăsite în conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la consistenţa juridică a unei motivări.

De asemenea, recurenţii-pârâţi au subliniat că o motivare superficială, redusă la un silogism de tipul teză (motivarea tribunalului este contradictorie) şi argument (tribunalul, prin soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, contrazice statuările obligatorii cuprinse în menţionata decizie, precum şi propriile argumente), nu este de natură a explicita soluţia admiterii apelului şi anulării sentinţei instanţei de fond, fiind nesocotite astfel dispoziţiile procedurale privitoare la motivarea soluţiei, nesocotire care se reflectă chiar în nelegalitatea deciziei astfel pronunţate

Făcând trimitere la decizia nr. 3338 din data de 11 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au arătat că instanţa supremă a reţinut că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, precum şi că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurenţii-pârâţi au susţinut şi că instanţa de apel a arătat că "Imobilul în speţă nu face parte din categoria menţionată în respectiva decizie", dar nu motivează de ce nu face parte din aceasta şi, mai mult, din motivarea lapidară a instanţei de apel nu pot cunoaşte cu certitudine dacă instanţa apreciază că nu există posibilitatea aducerii bunului în patrimoniul revendicatorului, sens în care ar putea fi admisă doar o acţiune în despăgubiri.

Au menţionat că, potrivit practicii judiciare, obligaţia de motivare a hotărârilor reprezintă un aspect al echităţii procedurii, regăsindu-se în dreptul părţilor posibilitatea de a-şi expune argumentele, care trebuie să fie luate în considerare de judecător în motivarea hotărârii sale, iar motivarea reprezintă o dovadă că aceste argumente au fost cu adevărat ascultate.

Reţinând că Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu garantează drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, au subliniat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate în mod corespunzător de instanţa de judecată.

Astfel, au precizat că, în cauza Virgil Ionescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că art. 6 din Convenţie atribuie instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor şi argumentelor părţilor.

În concluzie, recurenţii-pârâţi au apreciat că, în prezenta cauză, lipsa argumentelor din decizia atacată, prin raportare la motivele concrete care au fost prezentate instanţei de apel, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au criticat decizia recurată, arătând că, în mod greşit, instanţa de apel a dat eficienţă unei norme generale, în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel nu este de acord cu motivarea Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii prin raportare la prevederile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă imobilului care face obiectul prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 165/2013, precum şi statuările obligatorii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinse în decizia nr. 33/2008, iar, prin raportare la dispoziţiile incidente, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, au precizat că imobilul str. x a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, trecând astfel în proprietatea statului, iar apartament 3 al acestuia l-au cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 5 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti.

Au menţionat că locuiau în apartament încă din anul 1985, astfel cum reiese din contractul de închiriere nr. x din 5 decembrie 1985, iar, după achiziţionarea apartamentului, au înscris bunul în registrul de transcripţiuni imobiliare sub nr. x din data de 3 iunie 1997, începând cu 7 mai 2001 fiind proprietari tabulari.

Au mai arătat şi că intimatul-reclamant nu a introdus nicio acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare, în termenul de prescripţie specială de un an şi 6 luni menţionat de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 (art. 45 în prezent), şi nu contestă nici în prezent valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, au susţinut că dreptul la acţiunea în anularea contractului, indiferent de motivul de nulitate invocat, s-a prescris la data de 14 iulie 2002, iar, de la data expirării termenului special de prescripţie prevăzut de legea specială, valabilitatea dreptului lor de proprietate s-a consolidat şi nu mai poate fi pusă la îndoială.

De asemenea, au învederat că, în speţă, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (11), art. 18 lit. c), art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, intimatul-reclamant nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului.

Cu privire la această împrejurare, au apreciat că un prim impediment derivă din faptul că actul translativ de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x din data de 5 decembrie 1996) a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, nefiind admisă nicio acţiune în anularea contractului.

În opinia recurenţilor-pârâţi, un al doilea impediment izvorăşte din faptul că intimatul-reclamant este doar un succesor cu titlu particular al persoanelor fizice deposedate de bun, E. şi F., şi nu un moştenitor legal sau testamentar al acestora.

Au mai arătat şi că intimatul-reclamant a declanşat procedura reglementată de legea specială de reparaţie, prin notificarea înregistrată sub nr. x la Primăria Municipiului Bucureşti, astfel că, în momentul de faţă, dosarul său se află la Comisia internă pentru Legea nr. 10/2001, pentru analiza notificării, aşadar, chiar intimatul-reclamant a apreciat că legea specială reprezintă un remediu eficient pentru realizarea dreptului său.

Au apreciat că, din analiza prevederilor art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 reiese că intimatul-reclamant avea la dispoziţie un remediu eficient pentru a obţine soluţionarea notificării sale şi au menţionat că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele de judecată, a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.).

Recurenţii-pârâţi au susţinut şi că prin respingerea acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte dreptul intimatului-reclamant de a-i fi analizată cererea de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin măsurile reparatorii reglementate de legile speciale, Legea nr. 10/2001 oferind acestuia atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă.

Au arătat că această procedură este în măsură să conducă la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, iar intimatul-reclamant a avut şi are şi în prezent la dispoziţie procedura prevăzută de legile speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013), prin care îşi poate valorifica dreptul la despăgubire.

Recurenţii-pârâţi au menţionat şi că, la data formulării cererii de chemare în judecată ce a generat prezenta cauză, intimatul-reclamant avusese deja un termen de 6 luni (1 ianuarie 2017 - 1 iulie 2017) pentru a întreprinde un demers judiciar în vederea obligării Primăriei Municipiului Bucureşti la soluţionarea notificării prin acordarea de măsuri compensatorii, însă a ales să nu utilizeze demersul judiciar efectiv oferit de legea specială de reparaţie şi să încerce să eludeze imposibilitatea de restituire în natură a imobilului rezultată din aplicarea legii.

Invocând decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la data de 29 aprilie 2014 în cauza Preda şi alţii contra României, a arătat că instanţa europeană a respins, ca inadmisibile, acţiunile ce i-au fost adresate, pentru neepuizarea căilor de atac interne, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - mecanism care este eficient şi adecvat, asigurând, nu numai la nivel teoretic dar şi practic, posibilitatea remedierii vătămărilor.

Prin urmare, consideră că Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013 reprezintă remedii efective şi eficiente pentru intimatul-reclamant în vederea obţinerii de măsuri compensatorii.

Pe de altă parte, au invocat că dispozitivul deciziei nr. 33/2008 stipulează că:

"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

Recurenţii-pârâţi au făcut trimitere şi la cele reţinute în decizia dată în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-au statuat următoarele:

"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim. Cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoane care au dobândit bunuri cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri".

Au susţinut că principiul securităţii raporturilor juridice civile se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate şi, prin aplicarea acestuia la circumstanţele concrete ale speţei - în care titlul acestora, obţinut în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a consolidat ca urmare a neformulării acţiunii în anulare de către intimatul-reclamant, care a declanşat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în scopul obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie - admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil şi ar aduce atingere dreptului lor de proprietate, echivalând cu încălcarea securităţii raporturilor juridice şi creând o nedreptate disproporţionată.

Recurenţii-pârâţi au apreciat că, şi dacă s-ar sesiza neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (considerându-se că prima nu reprezintă un remediu efectiv în vederea valorificării de către intimatul-reclamant a dreptului pretins), prioritatea acesteia din urmă nu poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât, din circumstanţele concrete ale cauzei, reiese că s-ar aduce atingere dreptului lor de proprietate, precum şi securităţii raporturilor juridice.

Aşadar, au considerat că soluţia instanţei de apel este greşită în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare, întrucât instanţa a dat eficienţă unei norme generale, în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile.

Au arătat că instanţa de apel, chiar dacă a constatat că intimatul-reclamant este titularul unui bun actual, ce intră sub protecţia art. 1 al Primului protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, analizând realităţile situaţiei litigioase, trebuia să constate că acţiunea intimatului-reclamant trebuie analizată strict ca o acţiune în despăgubiri, întrucât nu este posibilă restituirea în natură a bunului, pentru a nu se aduce atingere dreptului lor de proprietate şi securităţii raporturilor juridice.

Ca atare, recurenţii-pârâţi au solicitat să se constate că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

I.6. Apărările formulate în cauză:

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că, pentru a se dispune nulitatea hotărârii, recurenţii-pârâţi ar fi trebuit să dovedească, în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, însă nu au făcut nicio dovadă în acest sens.

A precizat că instanţa de apel a admis ambele apeluri şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de fond să se pronunţe asupra fondului cauzei, considerând că acţiunea în revendicare nu este, în această situaţie, inadmisibilă, pentru considerentele expuse în motivele de apel.

Totodată, a apreciat că motivele contradictorii pot fi dovedite de existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea duce la o altă soluţie, dar şi de considerente contradictorii, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, având în vedere că a fost admis apelul principal şi apelul provocat, formulate de ambele părţi.

Raportat la motivul de recurs prin care s-a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că în cauză nu se impune aplicarea Legii nr. 10/2001, având în vedere că este proprietarul imobilului de înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a intrat în posesia acestuia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 ianuarie 1994 de Notariat sector 2, act care nu a fost anulat, fiind respinsă acţiunea formulată de Primăria Municipiului Bucureşti.

A menţionat că nu a fost afectat de decizia nr. 2050 din data de 20 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care a fost admis recursul în anulare formulat de Parchetul General împotriva hotărârii de restituire a imobilului, întrucât nu a fost parte în proces.

Având în vedere faptul că a obţinut imobilul printr-un act de vânzare-cumpărare care nu a fost niciun moment anulat, care a fost întărit printr-o hotărâre judecătorească (prin care a fost obligat Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul), consideră că există putere de lucru judecat.

Totodată, a arătat că, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a confirmat în repetate rânduri jurisprudenţa instanţelor inferioare care au apreciat că au competenţa de a se pronunţa în cauze care au ca obiect bunuri imobile naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950 (spre exemplu decizia nr. 518 din data de 9 martie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie).

A învederat că, referitor la imobilul din str. x, s-a plâns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi, în observaţiile depuse, a învederat Curţii Europene faptul că Legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabilă, iar cerere a fost admisă cu privire la apartamentul nr. x din acest imobil.

În termen legal, recurenţii-pârâţi B. şi C. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de către intimatul-reclamant, prin care au apreciat că susţinerile părţii adverse sunt neîntemeiate.

Astfel, în esenţă, au arătat că obligaţia motivării unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi condiţionată de soluţia pronunţată într-o cauză, iar motivele de casare ale unei hotărâri judecătoreşti reprezintă cauze de nulitate ale acesteia, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. stipulând în mod expres că se poate solicita casarea unei hotărâri dacă aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau dacă cuprinde motive contradictorii.

Din acest motiv, în opinia recurenţilor-pârâţi, vătămarea drepturilor părţilor este prezumată, nefiind necesară dovedirea acesteia, iar, din motivarea deciziei recurate, nu se poate şti dacă instanţa de apel a considerat că prima instanţă a soluţionat cauza pe fond sau în temeiul unei excepţii procesuale, în sensul dispoziţiilor art. 245 C. proc. civ., deoarece considerentele acesteia sunt contradictorii.

De asemenea, au susţinut că, în cauză, între soluţia dată apelului principal, în privinţa capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, şi primul paragraf al considerentelor deciziei, există o contradicţie.

Au precizat că apelul provocat pe care l-au promovat a fost admis întrucât cerere de chemare în garanţie, rămasă fără obiect în primă instanţă ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată, trebuie soluţionată în rejudecare alături de aceasta din urmă, iar sub acest aspect nu au criticat decizia recurată.

Recurenţii-pârâţi au solicitat a se observa că, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant nu a formulat apărări concrete cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul căruia şi-au fundamentat recursul.

Cu referire la apărările părţii adverse cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, au arătat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu, nu se afla nici în proprietatea şi nici în posesia intimatului-reclamant şi nici a Statului Român.

Au subliniat că imobilul se afla şi se află în proprietatea şi posesia lor, fiind dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare care nu a fost niciodată contestat în termenul legal şi, de altfel, intimatul-reclamant nu contestă şi nici nu poate contesta valabilitatea acestui titlu.

Recurenţii-pârâţi au apreciat şi că, în prezenta cauză, nu este incidentă puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3695/1997 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/1997, în cauza respectivă, intimatul-reclamant judecându-se exclusiv cu un neproprietar - Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar instanţa de judecată nu a cunoscut şi nu a analizat deloc situaţia proprietarilor cumpărători de bună-credinţă ai apartamentului nr. x din imobil.

Totodată, au susţinut că lipsa de identitate dintre bunul deţinut de autorii intimatului-reclamant şi bunul revendicat a fost constatată de către Curtea de Apel Bucureşti, într-un dosar care viza revendicarea apartamentului nr. x, deţinut de G..

Astfel, au precizat că, prin decizia 84A din data de 11 ianuarie 2001, instanţa de judecată a constatat că "nu există identitate între imobilul pretins de reclamant şi cel restituit în natură", aspect confirmat de probele administrate în cauză, iar, din conţinutul deciziei civile nr. 361A din data de 18 martie 2019, depuse de intimatul-reclamant, se poate observa că autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 84A din data de 11 ianuarie 2001 este opusă şi în prezent, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare formulată de intimatul-reclamant.

Au menţionat că, aşa cum rezultă din actele dosarului, autorii intimatului-reclamant, E. şi F., au edificat un imobil compus din parter, etajul nefiind edificat, şi au închiriat acest imobil nefinalizat şi necompartimentat lui H., în vederea folosirii imobilului cu destinaţie de atelier auto. În anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul din str. x, aflat încă în construcţie, a fost naţionalizat, trecând în proprietatea statului, iar construcţia imobilului a fost finalizată de Statul Român în perioada 1950-1955.

În ceea ce priveşte decizia nr. 518/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, invocată de către intimatul-reclamant, au solicitat să se observe că, la momentul pronunţării acesteia, Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare, instanţele de judecată pronunţându-se în cauze care aveau ca obiect acţiuni în revendicare formulate în temeiul dreptului comun; în plus, această decizie nu este pronunţată într-un recurs în interesul legii, ci într-o cauză obişnuită de drept comun, neavând, prin urmare, caracter de izvor de drept.

Totodată, recurenţii-pârâţi au apreciat că nu este relevantă în prezenta pricină hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Cîrstoiu împotriva României, întrucât aceasta se referă la apartamentul nr. x de la parterul imobilului, pe când prezenta cauză se referă la apartamentul nr. x, aflat la etajul imobilului.

În plus, solicită a se avea în vedere faptul că instanţa europeană nu a arătat în mod expres faptul că Legea nr. 10/2001 nu ar fi aplicabilă situaţiei intimatului-reclamant, ceea ce a statuat aceasta, la nivelul anului 2008, fiind faptul că mecanismul de acordare a despăgubirilor instituit prin prevederile legilor speciale nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 nu era unul eficient, statuare care nu mai are valabilitate în prezent, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

I.7. Încheierea de admitere în principiu:

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 noiembrie 2020, prezentul recurs a fost admis în principiu şi s-a fixat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării pe fond a căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului:

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat, pe de o parte, că motivarea instanţei de apel este contradictorie, iar, pe de altă parte, că hotărârea atacată este criticabilă din perspectiva lipsei motivării unor aspecte reţinute sau a unei motivări sumare cu privire la acestea.

Criticile recurenţilor-pârâţi subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii, raportat la faptul că aceasta a reţinut că "prima instanţă a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi în acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., ce a fost respinsă, însă, ca inadmisibilă", iar, cu toate acestea, în penultimul paragraf al motivării a arătat că "prima instanţă a soluţionat procesul în temeiul unor excepţii procesuale".

Or, nu se poate reţine că aceste considerente ar fi contradictorii, întrucât curtea de apel a arătat, pe de o parte, în ce a constat analiza efectuată de către prima instanţă, iar, pe de altă parte, care a fost soluţia pronunţată de către aceasta, iar, raportat la aceste constatări, a reţinut contradicţia dintre raţionamentul tribunalului şi soluţia pronunţată de către acesta.

Prin urmare, contradicţia susţinută de către recurenţii-pârâţi nu se regăseşte în considerentele deciziei recurate, ci în sentinţa pronunţată în cauză, contradicţie reţinută chiar de către instanţa de apel.

Precizarea instanţei de apel, din finalul hotărârii, în sensul că prima instanţă a soluţionat procesul în temeiul unor excepţii procesuale, s-a realizat în justificarea soluţiei de anulare a hotărârii apelate şi de trimitere spre rejudecare a cauzei, prin raportare la dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., care permit o atare soluţie în situaţia în care se constată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, iar părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare, curtea de apel reţinând solicitarea expresă formulată de apelantul-reclamant în acest sens.

Pe de altă parte, concluzia că prima instanţă a soluţionat procesul în temeiul unor excepţii procesuale este una corectă raportat la dispozitivul sentinţei apelate, în care se arată în mod clar că cererea reclamantului este respinsă ca inadmisibilă, iar cererea de chemare în garanţie este respinsă ca rămasă fără obiect.

De asemenea, contradicţia constată de către instanţa de apel, rezultă fără echivoc din faptul că, deşi a respins acţiunea ca inadmisibilă, prima instanţă a efectuat o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, specifică acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., la pagina 16 a sentinţei apelate, tribunalul arătând, că "va da preferinţă titlului de proprietate al pârâţilor persoane fizice în condiţiile în care actele lor de proprietate nu au fost desfiinţate...", or, o astfel de analiză nu poate determina soluţia pronunţată de tribunal.

Printr-o altă critică formulată în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut nemotivarea deciziei instanţei de apel, arătând, în esenţă, că hotărârea recurată nu cuprinde raţionamentul care a determinat instanţa să pronunţe soluţia statuată, fiind încălcate exigenţele regăsite în conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la consistenţa juridică a unei motivări.

Sub acest aspect, contrar celor susţinute de către recurenţii-pârâţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a motivat de ce a apreciat fondată critica apelantului-reclamant potrivit căreia soluţia tribunalului nu reflectă cele reţinute în considerentele sentinţei, arătând în mod clar faptul că, deşi instanţa de fond a invocat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca temei al posibilităţii de a recurge la acţiunea în revendicare chiar în condiţiile existenţei legii speciale de reparaţie, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

De menţionat este faptul că decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanţii într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această situaţie, se impune a analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Curtea de apel a arătat că reprezintă premisă în analiza acţiunii în revendicare împrejurarea că reclamantul a invocat un drept de proprietate ce a fost confirmat în justiţie înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin intermediul sentinţei civile nr. 4811/1993 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în favoarea autorilor săi, E. şi F. (desfiinţată prin admiterea recursului în anulare), iar ulterior în favoarea sa, prin sentinţa civilă nr. 3695/1997 pronunţată de aceeaşi judecătorie.

Ca atare, nu se poate constata că instanţa de apel nu a dat îndrumări tribunalului cu privire la judecata ce va fi realizată ca urmare a anulării sentinţei şi a retrimiterii cauzei spre rejudecare, din perspectiva acţiunii în revendicare, în condiţiile în care aceasta a arătat în mod clar aspectul care trebuie analizat de către prima instanţă, în rejudecarea capătului principal de cerere.

Astfel, sunt nefondate susţinerile recurenţilor-pârâţi prin care aceştia au invocat că instanţa de apel nu a arătat dacă tribunalul trebuia să analizeze pe fond acţiunea în revendicare sau dacă este greşită doar soluţia de respingere a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor.

În plus, chiar recurenţii-pârâţi, deşi au susţinut că motivarea este neclară, superficială şi deficitară în argumente, au arătat că "se poate observa că instanţa de apel nu este de acord cu motivarea Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii prin raportare la prevederile deciziei nr. 33/2008", astfel încât nu se poate reţine că din motivarea curţii de apel ar putea rezulta că este greşită doar soluţia dată capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

Tot nefondată este şi susţinerea potrivit căreia, din perspectiva capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, curtea de apel nu a arătat de ce imobilul nu face parte din categoria celor la care se referă decizia nr. 27 din data de 14 noiembrie 2011 a instanţei supreme.

Sub acest aspect, instanţa de apel a arătat că, respingând, ca inadmisibil, capătul de cerere vizând despăgubirile, tribunalul s-a întemeiat pe decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care vizează acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, or, reţinând că imobilul nu face parte din categoria avută în vedere de respectiva decizie, rezultă că instanţa de apel a constatat acest aspect prin raportare la dispoziţiile legii speciale vizate de decizia menţionată.

Prin urmare, instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, din perspectiva criticilor formulate de recurenţii-pârâţi, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

În plus, obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să determine soluţia dată.

Prin urmare, faţă de cele invocate prin cererea de recurs, în speţă, nu se confirmă absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată de instanţa de apel, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

Nefondate sunt şi criticile formulate de către recurenţii-pârâţi în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceştia au arătat că instanţa de apel a dat în mod greşit eficienţă unei norme generale, în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile.

Apreciind asupra greşitei rezolvări a acţiunii în revendicare pe temeiul inadmisibilităţii, instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior, a reţinut că trebuia să se facă analiza asupra existenţei dreptului pretins de intimatul-reclamant, mai exact asupra pretinsei preferabilităţi a dreptului acestuia în raport de cel invocat de recurenţii-pârâţii cumpărători, dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

Respingerea acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, ar presupune ca instanţa să refuze să se pronunţe asupra cererii reclamantului de recunoaştere a dreptului de proprietate şi, subsecvent, asupra solicitării sale de restituire a acestuia, în considerarea existenţei unei proceduri reglementate de legea specială de reparaţie.

O asemenea limitare a accesului la justiţie nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă şi proporţională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 9 martie 2009, parag. 28). Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigenţe nu sunt de plano îndeplinite în situaţia respingerii unei acţiuni ca inadmisibilă, în considerarea existenţei procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun. Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că:

"Deşi din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii tuturor acţiunilor în revendicare intentate în condiţiile anterior menţionate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluţionat instanţele diferit, în ambele categorii de acţiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994".

Înţelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privit şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului amintite, este acela că instanţa nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenţei unei proceduri speciale, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamant în cadrul raţionamentului său. În schimb, instanţa trebuie să stabilească apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu care stă la baza tuturor regulilor care configurează regimul juridic al acţiunii în revendicare, ţinând însă seama şi de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă aşadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanţial.

Decizia anterior menţionat a stabilit că, în ceea ce priveşte acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".

Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Împrejurările de care s-au prevalat recurenţii-pârâţi, vizând necontestarea de către intimatul-reclamant a titlului lor înăuntrul termenului special de prescripţie, validarea acestui titlu, principiul securităţii juridice, calitatea de succesor cu titlu particular a intimatului-reclamant, precum şi împrejurarea că acesta a iniţiat şi procedura reglementată de legea specială de reparaţie vizează aspecte de fond ale judecăţii, iar nu de admisibilitate, astfel că în raport de soluţiile pronunţate în cauză, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

De asemenea, nici susţinerile recurenţilor-pârâţi referitoare la cauza Preda şi alţii contra României şi la respingerea ca inadmisibile a acţiunilor adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru neepuizarea căilor de atac interne, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu pot determina caracterul fondat al recursului, un atare aspect neavând relevanţă din perspectiva analizei efectuate de instanţa de apel care a determinat admiterea apelurilor formulate în cauză.

Ca atare, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul promovat de către recurenţii-pârâţi C. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 1032A din data de 19 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.