Creditor’s revocatory action fails; insolvency-collusion claim unproven, appeal rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra - Neamţ, la data de 02 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., să se dispună:

- revocare/declararea ca fiind inopozabil faţă de societate a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/05.01.2017 încheiat între pârâţi cu privire la imobilul situat în intravilanul judeţul Neamţ, compus din terenul în suprafaţă de 3.783 m.p., cota indiviză din terenul în suprafaţă de 2.017 m.p. având categoria de folosinţă arabil, cu destinaţie de drum şi construcţie CI-locuinţă P+M şi garaj, în suprafaţă desfăşurată de 210.10 m.p. şi înscrise în CF x a UAT Comuna Dobreni, jud. Neamţ;

- radierea dreptului de proprietate al pârâţilor F. şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâţilor G..

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 1562-1565 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 150 din 10 ianuarie 2018, Judecătoria Piatra - Neamţ, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de instanţă, din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a scos cauza de pe rolul secţiei I civile şi a trimis-o, spre competentă soluţionare, secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ.

Prin încheierea din 08 martie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia a II - civilă, de contencios administrativ şi fiscal a scos cauza de pe rol şi a trimis-o, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a Tribunalului Neamţ. Totodată, a constatat invit conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bacău.

Prin sentinţa nr. 6 C. civ. din 22 martie 2018, Curtea de Apel Bacău a stabilit în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Neamţ competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. prin administrator judiciar H. Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 981 din 28 august 2018, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea oblică formulată de reclamanta S.C. A., prin administrator judiciar H., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., având ca obiect revocare contract şi rectificare carte funciară şi a obligat reclamanta să plătească pârâţilor suma de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Bacău:

Prin decizia nr. 509 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. - prin administrator special I., împotriva sentinţei civile nr. 981/28.08.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C., D. şi E., ca nefondat şi a obligat pe apelantă să plătească intimaţilor-pârâţi suma de 3500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A., prin administrator special I., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivarea recursului a fost structurată pe patru argumente de nelegalitate (de la B.1 la B.4).

În dezvoltarea primului dintre acestea (menţionat la punctul B.1 din motivele de recurs) se arată că instanţa de apel a interpretat eronat condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii prevăzute în art. 1562-1653 din C. civ. întrucât în cauză a fost făcută dovada complicităţii la fraudă a terţilor cumpărători F. prin faptul că preţul plătit de aceştia este unul derizoriu, mult inferior valorii de piaţă a acestuia, care era de 3 ori mai mare, aspect cunoscut şi asumat de către cumpărători, în realitate tranzacţia reprezentând o liberalitate pentru care nu mai este necesară îndeplinirea condiţiei privind complicitatea la fraudă a terţilor.

În opinia recurentei, sunt irelevante aspectele privind necunoaşterea faptului emiterii biletelor la ordin, întrucât momentul care prezintă relevanţă în cauză este momentul încheierii contractului de vânzare, iar nu un moment anterior. Contrar susţinerilor instanţei de apel, art. 1.562 şi art. 1.563 C. proc. civ. nu impun cunoaşterea de către terţ a existenţei creanţei, cum acreditează instanţa de apel, ci cunoaşterea faptului că debitorul, prin operaţiunea încheiată, îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate. Or, faptul că terţii au consimţit să achiziţioneze un bun la un preţ de cel puţin 3 ori mai mic, dovedeşte în mod evident că intimaţii-pârâţi D. şi E. au avut reprezentarea subiectivă a faptului că soţii B. şi C. primesc în schimb o valoare mult inferioară valorii terenului şi construcţiei, deci au avut reprezentarea subiectivă că debitorul îşi creează sau îşi micşorează o stare de insolvabilitate.

Complicitatea la fraudă a pârâţilor D. şi E. rezultă şi din relaţia de prietenie pe care o au cu vânzătorii C. şi B., aspect confirmat de către probatoriul administrat, dar şi din împrejurarea că au permis vânzătorilor să locuiască în continuare în acel imobil ceea ce, desigur, acreditează ideea unei vânzări simulate.

Complicitatea la fraudă rezultă şi din modalitatea de plată a preţului stabilită prin contractul de vânzare, respectiv în 10 rate egale, fără a solicita nici un avans şi nici dobânzi pentru preţul neachitat. O atare conduită indică nu numai o fraudă a debitorului, dar şi o conivenţă a terţilor dobânditori. Orice referiri la stingerea unei datorii anterioare, de altfel nedovedită, sunt inopozabile faţă de societatea recurentă. De altfel, intimaţii-pârâţi s-au contrazis la interogatoriu, făcând referire la o serie de probleme medicale, nicidecum la intenţia de a stinge o datorie mai veche. Însă, chiar această ultimă afirmaţie denotă complicitatea la fraudă a soţilor F., contrar susţinerilor instanţei de judecată.

Un al doilea argument de nelegalitate (menţionat la punctul B.2 din motivele de recurs) se referă la faptul că reclamanta S.C. A. este titulara unei creanţe certe, aspect reţinut cu autoritate de lucru judecat.

Recurenta consideră că una dintre condiţiile pentru admiterea acţiunii revocatorii presupune existenţa unei creanţe certe în patrimoniul creditorului, condiţie ce este îndeplinită în situaţia de faţă.

Actualul C. civ. reglementează o singură condiţie pe care trebuie să o îndeplinească creanţa creditorului, şi anume caracterul cert al acesteia. Noua reglementare se detaşează astfel de opinia unanimă a doctrinei juridice care susţine că. pentru promovarea acţiunii revocatorii, creanţa creditorului trebuie să fie certă, lichidă şi, în principiu, anterioară actului a cărui inopozabilitate este cerută. Concepţia noului C. civ. este în acord cu noile orientări din dreptul francez care militează pentru lărgirea aplicabilităţii acţiunii revocatorii, cu consecinţa flexibilizării condiţiilor de admisibilitate şi a renunţării la caracterul lichid şi exigibil al creanţei. Neprecizarea în textul legal a condiţiei anteriorităţii creanţei lasă fără obiect discuţiile controversate referitoare la necesitatea datei certe a creanţei. Ca atare, Noul C. civ. nu mai cere condiţia anteriorităţii creanţei.

În acest sens, este relevant şi faptul că societatea este titulara unei creanţe certe faţă de pârâtul C., acesta datorând societăţii suma de 505.477 RON, având deci calitatea de debitor, potrivit prevederilor art. 33, art. 34 alin. (3), art. 35 alin. (1) şi alin. (2), art. 106 alin. ultim din Legea nr. 58/1934, art. 1.718 C. civ., art. 187 din Norma-cadru nr. 6/1994.

Cadrul legal menţionat, în mod evident reclamanta S.C. A. S.R.L.are calitatea de creditor al lui C..

Un al treilea argument de nelegalitate (menţionat la punctul B.3 din motivele de recurs) susţine şi îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a acţiunii revocatorii, aceea ca vânzarea să fi creat societăţii reclamante un prejudiciu, prin crearea unei stări de insolvabilitate.

Recurenta consideră că actul atacat a creat creditorului un prejudiciu, ce constă în faptul că debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate. Prejudiciul suferit de societate este dovedit prin refuzul de plată a biletelor la ordin din lipsă totală de disponibil, astfel cum rezultă din menţiunile aplicate de unităţile bancare pe instrumentele de plată, iar, în contextul iniţierii executării silite împotriva intimatului-pârât C., până la acest moment, a fost recuperată numai suma de 2.200 RON, starea de insolvabilitate a debitorului fiind mai mult decât evidentă, în acest sens fiind adresa emisă de B.E.J. J..

Ca atare, este de la sine înţeles că intimatul-pârât C. a cauzat societăţii un prejudiciu, spoliindu-şi realmente patrimoniul, câtă vreme acesta a înţeles să-şi înstrăineze singurele imobile pe care le deţinea în proprietate şi care puteau fi valorificate efectiv. Acesta nu are alte bunuri în proprietate care să poate fi valorificate sau alte surse de venit, context în care nu poate fi pusă la îndoială îndeplinirea condiţiei ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu.

Astfel cum rezultă din adresa emisă de B.E.J. J., imobilul constând într-un spaţiu comercial la care se referă prima instanţă era ipotecat în favoarea unei unităţi bancare, care, în urma vânzării silite, şi-a recuperat suma garantată, societatea primind numai suma de 2.200 RON. La fel, celelalte bunuri care mai sunt în proprietatea intimatului-pârât nu pot fi valorificate.

Contrar susţinerilor primei instanţe, în patrimoniul intimatului-pârât, nu există bunuri de valoare care să acopere creanţa pe care o avem de recuperat.

Insolvabilitatea intimatului-pârât C. rezultă şi din faptul că intimatul-pârât C. nu a înţeles să achite benevol biletele la ordin pe care le-a avalizat, respectiv le-a garantat cu patrimoniul propriu, că terenurile la care se referă prima instanţă nu au putut fi valorificate de către executorul judecătoresc, intimatul-pârât C. nedeclarând la interogatoriu că ar mai deţine şi alte bunuri în proprietate care să poată fi urmărite.

Recurenta arată că nu poate fi obligată să producă alte probe în dovedirea stării de insolvabilitate câtă vreme debitorul societăţii manifestă o atitudine pur pasivă.

Un al patrulea argument de nelegalitate (menţionat la punctul B.4 din motivele de recurs) se referă la faptul că recurenta consideră că este îndeplinită şi condiţia privind frauda produsă de intimatul-pârât C. constând în faptul că acesta şi-a înstrăinat singurul bun din patrimoniu care putea fi efectiv valorificat. Prima instanţă nu a analizat absolut deloc condiţia privind existenţa fraudei în persoana intimatului-pârât C..

Concret, acesta, împreună cu soţia sa, B. şi cei doi cumpărători, D. şi E., au perfectat contractul de vânzare la data de 05.01.2017, cu toate că, până la acea dată, emisese şi avalizase instrumente de plată, fără acoperire, în sumă de 296.109 RON.

Contrar susţinerilor instanţei de judecată, faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare, erau emise numai o parte dintre biletele la ordin (şi anume, 11 bilete la ordin), având scadenţa în lunile februarie, martie şi aprilie 2017, prezintă relevanţă, fiind astfel anticipată imposibilitatea de a plăti creanţa la scadenţă şi inducându-se starea de insolvabilitate. Mai mult, art. 1.563 C. civ. menţionează doar condiţia creanţei certe, nicidecum vreo cerinţă de exigibilitate a creanţei la momentul care intervine actul fraudulos, sens în care faptul că niciun bilet la ordin nu era scadent la momentul perfectării contractului de vânzare nu are niciun fel de eficienţă juridică.

Frauda intimatului-pârât C. rezultă din preţul derizoriu, mult sub valoarea de piaţă, ceea acreditează ideea de fraudă a debitorului C.. De altfel, orice precizări privind "stingerea unei datorii" sunt lipsite de relevanţă în cauză, faţă de absenţa oricăror menţiuni în cuprinsul contractului de vânzare. Prin urmare, având în vedere că este vorba despre plata unei sume de bani de peste 250 RON, în mod eronat, instanţa de judecată a dat relevanţă răspunsului la interogatoriu al intimaţilor-pârâţi F..

Frauda rezultă şi din modalitatea de plată a preţului stabilită prin contractul de vânzare, respectiv părţile au agreat plata în 10 rate egale, fără a solicita nici măcar un avans, fără a plăti dobânzi pentru preţul neachitat

Frauda rezultă din faptul că vânzătorii au renunţat la înscrierea dreptului de ipotecă legală asupra imobilelor vândute pentru preţul datorat de cumpărătorii D. şi E., conform art. 2.428 alin. (2) lit. e) C. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţi C., B., E. şi D. au depus întâmpinări, solicitând, în principal, pe cale de excepţie, anularea recursului şi, în subsidiar, respingerea recursului.

6. Procedura derulată în recurs:

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 09 august 2019.

Prin rezoluţia din 12 august 2019, s-a dispus întocmirea prezentului raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul a fost întocmit la data de 14 octombrie 2019 şi, prin încheierea de şedinţă din data de 23 ianuarie 2020, s-a dispus asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamanta S.C. A., prin administrator special I., împotriva deciziei nr. 509 din 25 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, astfel:

A fost respinsă cererea de amânare a cauzei, formulată de recurenta-reclamantă şi a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi.

S-a constatat că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. şi că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, fixându-se termen pentru judecata recursului la data de 05 martie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul declarat de reclamanta S.C. A., prin administrator special I., împotriva deciziei nr. 509 din 25 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel cum s-a reţinut în încheierea de admitere în principiu a prezentului recurs, din data de 23 01 2020, cu prilejul motivării respingerii excepţiei nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi, recurenta a invocat critici privind nerespectarea dispoziţiilor art. 1562-1563 din C. civ., a prevederilor Legii nr. 58/1934, aspect care permite încadrarea, în mod formal, a argumentelor din recurs în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În analiza prezentului recurs, Înalta Curte pleacă de la premisa că, în calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiect de analiză aspecte care excedează verificărilor de legalitate menţionate expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi cele care depăşesc cadrul legal în care a avut loc controlul realizat de instanţa de apel.

Verificând legalitatea aplicării în cauză a art. 1562-1565 din C. civ., Înalta Curte observă că în mod corect instanţa de apel a circumscris analiza criticilor din apel particularităţii cauzei, determinată de faptul că, prin acţiunea revocatorie, reclamanta, în calitate de creditor, doreşte să fie declarat inopozabil faţă de ea contractul cu titlu oneros, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.01.2017, prin care, în opinia sa, pârâtul C., de conivenţă cu cumpărătorii F., şi-a mărit starea de insolvabilitate prin înstrăinarea singurului bun important din patrimoniul său.

Ipoteza măririi stării de insolvenţă prin vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul debitorului determină incidenţa în cauză a art. 1562 alin. (2) Noul C. civ., potrivit căruia "Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate".

Ca atare, în cazul în care starea de insolvabilitate invocată se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros, astfel cum este cazul în speţă, aplicarea sancţiunii inopozabilităţii este condiţionată de dovedirea conivenţei terţului cumpărător.

Instanţa de apel a reţinut că această conivenţă nu este dovedită întrucât terţii cumpărători nu au cunoscut existenţa celor 11 bilete la ordin, de vreme ce acestea nu erau înscrise în cartea funciară; nu s-a probat existenţa unui interes mult mai complex decât relaţiile de prietenie dintre vânzători şi cumpărători pentru a argumenta o eventuală complicitate a cumpărătorilor la fraudarea intereselor apelantei şi nici a vreunui pact de răscumpărare (printr-un contraînscris sub semnătură privată), dimpotrivă, în contractul de vânzare-cumpărare fiind stipulată o clauză de punere în întârziere a cumpărătorilor în caz de neplată a ratelor; preţul de 100 000 de euro nu este unul derizoriu, ci lezionar, ceea ce impune alte sancţiuni, potrivit art. 1221-1224 din C. civ.

Combătând aceste argumente, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1562 alin. (2) din C. civ. deoarece acest text nu impune cunoaşterea de către terţ a existenţei creanţei, ci faptul că debitorul îşi creează o stare de insolvabilitate, aspect care ar reieşi din faptul că preţul plătit de către cumpărători a fost de trei ori mai mic decât preţul pieţei, a fost plătit în rate, fără un avans şi fără obligarea la plata de dobânzi, iar vânzătorii continuă să locuiască şi în prezent în imobil.

Verificând legalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării art. 1562 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte observă că acest articol se referă la existenţa unei stări de insolvabilitate.

Insolvabilitatea, ca situaţie a debitorului de a fi în incapacitate de plată a datorilor, presupune ca cel care dobândeşte bunul să aibă cunoştinţă de calitatea de debitor a celui care îl înstrăinează, deci, implicit, de existenţa unei creanţe împotriva vânzătorului-debitor. Altfel spus, cunoaşterea faptului că debitorul îşi creează o stare de insolvabilitate este indisolubil legat de cunoaşterea existenţei unei creanţe care grevează patrimoniul vânzătorului.

Ca atare, este nefondată critica recurentului privind lipsa de semnificaţie a cunoaşterii de către terţ a existenţei creanţei.

Înalta Curte priveşte acele critici care fac referire la proba inexistenţei altor bunuri în patrimoniul debitorului ca nefiind veritabile argumente de nelegalitate, ci aspecte care ţin de modul de interpretare a probelor, interpretare prin care se tinde a se ajunge la o altă situaţie de fapt decât cea în raport de care ambele instanţe de fond au făcut aplicarea legii.

Or, situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale devolutive şi nu poate fi modificată în faza procesuală a recursului, care este o cale de atac extraodinară, de reformare, circumscrisă numai unor verificări de legalitate, expres şi limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei care prezumă conivenţa cumpărătorilor din existenţa unei relaţii de prietenie între vânzători şi cumpărători, din cuantumul preţului plătit şi lipsa unor rate, din faptul că vânzătorii continuă să locuiască în imobil, de vreme ce, sub acest aspect, instanţa de apel a analizat probele şi, în raport de situaţia de fapt reţinută, a apreciat în sens contrar acestei prezumţii, în interpretarea art. 1562 alin. (2) din Noul C. civ.

Alineatul (2) al art. 1562 din Noul C. civ. reprezintă o aplicare particulară a alin. (1) pentru ipoteza în care prejudiciul se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros sau a unei plăţi făcută în executarea unui asemenea contract şi, astfel cum s-a arătat, condiţionează aplicarea sancţiunii inopozabilităţii de dovedirea conivenţei terţului cumpărător.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel s-a limitat la a analiza, în considerentele hotărârii pe care a pronunţat-o, doar conivenţa la fraudă a cumpărătorilor, întrucât constatarea neîndeplinirii acestei cerinţe făcea de prisos cercetarea celorlalte condiţii cumulative prevăzute în art. 1562 alin. (1) şi art. 1563 din C. civ.

Astfel fiind, în mod just instanţa de apel nu a făcut o analiză a criticilor referitoare la existenţa unei creanţe certe, la dovedirea stării de insolvabilitate şi a fraudei săvârşite de către C..

Recurentul a reiterat aceste critici în recurs, la pct. B.2 - B.4, însă ele nu pot fi analizate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în contextul în care nu au făcut obiectul analizei în apel întrucât, potrivit art. 494 coroborat cu art. 479 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar este ţinută să se pronunţe numai asupra aspectelor de drept care au fost dezlegate de instanţa inferioară.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs invocat, astfel că, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimaţilor-pârâţi, la solicitarea acestora, dovedită cu chitanţa depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A., prin administrator special I., împotriva deciziei nr. 509 din 25 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimaţilor-pârâţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2020.