Territorial jurisdiction for civil liability claims against a defendant judge and court via the special prorogation rule for judicial impartiality.

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 15 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul de Finanţelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii, Tribunalul Vâlcea şi C., în temeiul dispoziţiilor art. 1357 din C. civ. să li se comunice online şi prin poştă, sentinţa civilă nr. 920 din 21 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017; să se constate că pârâţii au săvârşit infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti respectiv, decizia civilă nr. 216 din 27 septembrie 2004, că au săvârşit infracţiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen., înşelăciune în formă continuată, sancţionată şi pedepsită de art. 244 C. pen., inducerea în eroare a reclamanţilor, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, respectiv că transmiterea sentinţei civile nr. 920 din 21 iunie 2019, nesemnată de judecător, ar avea putere executorie, cu forţă probantă, obligatorie şi opozabilă, şi că s-ar fi realizat dezînvestirea instanţei, iar infracţiunea de înşelăciune a fost săvârşită în scopul vădit de a sprijini pe pârâţi şi grupurile de interese infracţionale care vor să intre în posesia terenului La Plopi I Duncon pentru care se judecă de 26 de ani, şi care face obiectul dosarului nr. x/2015 şi la care sunt ataşate: actul de punere în posesie nr. 35 din 03 septembrie 1993, emis pe numele autorului petenţilor D., actul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 februarie 1923, emis pe numele autoarei petenţilor E., document depus la Comisia de Aplicare a Legilor Fondului Funciar în 1993, alături de alte înscrisuri care au stat la baza eliberării actului de punere în posesie a terenului care se situează pe vechiul amplasament şi care îndeplineşte cerinţele Legii nr. 247/2005 şi a figurat înscris în evidenţele Primăriei Popeşti, iar autorul petenţilor D., în registrul agricol 1959-1962 la fila nr. x, adeverinţa nr. x din 12 noiembrie 1991 prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7 ha, din care face parte şi terenul în litigiu; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe, ca urmare a nerespectării hotărârii judecătoreşti să achite, conform art. 12 din C. proc. civ., jumătate din suma de 127200 RON, reprezentând daune moratorii pentru prejudiciul creat, plus suma de 5000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la 20 februarie 2020, în contul indicat pe numele B.; cealaltă jumătate din suma arătată, în contul indicat pe numele A., sume care reprezintă daune moratorii pentru prejudiciul adus prin nerespectarea deciziei nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea; sesizarea Parchetului şi comunicarea numărului dosarului penal şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentinţa civilă nr. 36/2020 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii A. şi B., în favoarea Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că faţă de obiectul pricinii deduse judecăţii care vizează obţinerea de despăgubiri civile în temeiul dispoziţiilor art. 1349, art. 1359, şi art. 1364 din C. civ., în raport de dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. k), art. 96, art. 106, art. 107, art. 112 şi art. 131 din C. proc. civ., competenţa după materie, revine judecătoriei.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, curtea de apel a reţinut că în temeiul prevederilor art. 112 din C. proc. civ., aceasta aparţine Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, ca instanţă în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază una dintre persoanele împotriva căreia este îndreptat demersul judiciar.

Învestită prin declinare, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 4246 din 23 octombrie 2020, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Novaci.

Pentru a pronunţa această soluţie, această instanţă a reţinut că reclamanţii au sesizat, în primă instanţă, Curtea de Apel Craiova care, deşi necompetentă material, prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată indicată de reclamanţi prin cererea introductivă de instanţă, este o instanţă aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea pârâta C. - judecător la Tribunalul Vâlcea, precum şi în a cărei circumscripţie se află pârâtul Tribunalul Vâlcea.

În aceste condiţii, în conformitate cu art. 116 şi art. 127 alin. (2) C. proc. civ., reclamanţii au uzat de posibilitatea pusă la dispoziţia acestora de către C. proc. civ., sesizând una dintre instanţele în privinţa căreia a operat prorogarea legală de competenţă, din punct de vedere teritorial.

Astfel, deşi dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. au caracter de ordine privată, totuşi reclamanţii, prin sesizarea Curţii de Apel Craiova, au ales o instanţă învecinată Curţii de Apel Piteşti, în circumscripţia căreia se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea pârâta C. - judecător la Tribunalul Vâlcea, precum şi în a cărei circumscripţie se află sediul pârâtului Tribunalul Vâlcea.

Având în vedere că prin prisma art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. Judecătoria Râmnicu Vâlcea nu este competentă teritorial să soluţioneze pricina, în raport de calitatea unora dintre pârâţi, competenţa aparţine Judecătoriei Novaci ca instanţă aflată în circumscripţia curţii de apel învecinate, Curtea de Apel Craiova.

Judecătoria Novaci, prin încheierea nr. 944 din 08 decembrie 2020, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului ivit.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Novaci a reţinut că, în temeiul prevederilor art. 107 şi art. 112 din C. proc. civ., Judecătoria Novaci nu este competentă teritorial în raport cu niciunul din pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul Vâlcea şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Pe de altă parte, în temeiul prevederilor art. 107 şi art. 112 din acelaşi act normativ, Judecătoria Râmnicu Vâlcea este competentă teritorial.

Având în vedere că art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. nu este incident în cauză deoarece ipoteza acestuia presupune ca reclamantul să sesizeze "una din instanţele de acelaşi grad’’ cu cea competentă de pe raza unei curţi de apel învecinate, ceea ce nu este cazul în speţă, reclamanţii sesizând o curte de apel, devin incidente prevederile care reglementează competenţa de drept comun, respectiv art. 107, coroborat cu art. 112 C. proc. civ., conform cărora competenţa revine Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul pricinii deduse judecăţii, astfel cum a fost precizată la data de 20 februarie 2020, vizează obligarea pârâţilor Tribunalul Vâlcea, C., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, şi Consiliul Superior al Magistraturii la plata de despăgubiri civile către reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 1349, art. 1359, art. 1364 din C. civ., în cuantum de 127.200 RON, reprezentând daune moratorii pentru prejudiciul adus pentru nerespectarea deciziei civile nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 5000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la 17 februarie 2020.

Conform prevederilor art. 98 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. "(1) Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.".

De asemenea, potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., "Judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;"

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 94 alin. (1) lit. k) şi ale) art. 98 din C. proc. civ., raportat la valoarea obiectului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că din punct de vedere material, competenţa aparţine judecătoriei.

Cu privire la competenţa teritorială, se reţin următoarele:

Cererea de sesizare a instanţei a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Normele procesual civile care reglementează competenţa teritorială în materia acţiunii în răspundere civilă delictuală sunt cuprinse în art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., conform cărora:

"În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

Fapta pretins ilicită este reprezentată de nerespectarea deciziei nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, a necomunicării deciziei civile nr. 920 din 21 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Vâlcea, respectiv săvârşirea de către pârâţi a unor fapte de natură penală în legătură cu soluţionarea mai multor dosare aflate pe rolul instanţei de judecată.

Având în vedere că pretinsa faptă ilicită este reprezentată de nerespectarea/necomunicarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de către Tribunalul Vâlcea, care, în pricina dedusă judecăţii, corespunde cu sediul instanţei Tribunalului Vâlcea, în aplicarea prevederilor legale arătate şi faţă de obiectul pricinii deduse judecăţii, competenţa materială aparţine oricăreia dintre judecătoriile în a cărei circumscripţie îşi au domiciliul sau sediul pârâţii sau unde a fost săvârşită fapta ilicită, printre care şi Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

Înalta Curte reţine însă, că unul dintre pârâţi este o instanţă judecătorească, respectiv Tribunalul Vâlcea, căruia i-ar reveni compenţa de soluţionare a pricinii în calea de atac. De asemenea, Înalta Curte reţine că pârâta C. are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea.

În atare situaţie, Înalta Curte apreciază că devin incidente prevederile art. 127 C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."

Este adevărat că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant/pârât, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Înalta Curte constată, de asemenea, că, de principiu, competenţa facultativă este o expresie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 124, iar caracterul facultativ rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă doreşte să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege.

Cu toate acestea însă, în respectarea exigenţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la "o instanţă independentă şi imparţială", raportat la calitatea debitorului, pârâtul din prezenta pricină, respectiv Tribunalul Vâlcea, instanţă căreia i-ar reveni competenţa de soluţionare a căii de atac, Înalta Curte reţine că Judecătoria Râmnicu Vâlcea, din oficiu, poate invoca excepţia de necompetenţă, în considerarea respectării dreptului părţilor la un proces echitabil.

În atare context, Înalta Curte constată că interesul ocrotit prin norma legală reprezentată de art. 127 C. proc. civ. este unul general, şi anume apărarea prestigiului şi imparţialităţii justiţiei, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, văzând că printre persoanele chemate în judecată este şi o instanţă judecătorească, respectiv Tribunalul Vâlcea, dar şi un judecător, respectiv pârâta C., judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia pentru a opera prorogarea legală de competenţă teritorială specială în favoarea Judecătoriei Novaci, instanţă judecătorească de acelaşi grad, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Craiova, învecinată Curţii de Apel Piteşti, în a cărei circumscripţie se află Judecătoria Râmnicu Vâlcea, instanţă care ar fi fost competentă să judece cererea, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a menţionat anterior.

Faţă de cele arătate, în stabilirea instanţei competente să judece cererea, nu pot fi avute în vedere prevederile art. 112 din C. proc. civ., deoarece, în această cauză, trebuie avută în vedere calitatea unora dintre pârâţi de instanţă care ar urma să soluţioneze calea de atac, în pricina în care are calitatea de parte, respectiv de judecător la instanţa competentă să judece calea de atac, or, în atare împrejurare, trebuie aplicate cu prioritate dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., pentru a garanta părţilor dreptul la un proces echitabil.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în speţă competenţa de soluţionare a pricinii revine Judecătoriei Novaci şi va stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Consiliul Superior al Magistraturii prin Preşedinte, Tribunalul Vâlcea reprezentat prin Preşedinte şi C., având ca obiect obligaţie de a face, în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de petenţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Vâlcea, C., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, şi Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect "obligaţia de a face", în favoarea Judecătoriei Novaci.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2021.