Reinstatement of unjust enrichment claim where lower courts failed to concretely identify the alternative contractual basis negating subsidiarity

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 3 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea care se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la achitarea sumei de 88.000 euro (contravaloarea în RON de la data introducerii acţiunii fiind de 408.971 RON, la cursul BNR de 4,6474 RON/euro din 28 august 2018), sumă datorată de pârâţi reclamantului, cu titlu de împrumut nerambursat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 17 din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 209 A/2019 din 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 17 din 17 octombrie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2018.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, recurentul A. a declarat recurs.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă refuzul instanţelor de fond de a da curs solicitării reclamantului ca intimaţii-pârâţi să demonstreze măsura în care şi-au îndeplinit obligaţiile corelative, respectiv măsura în care au finalizat construirea pensiunii D. şi au pus în funcţiune compania de transport "A noastră Bunica şi Bunicul". Se susţine imposibilitatea dovedirii neexecutării obligaţiilor de către intimaţii-pârâţi care au primit suma de 88.000 euro, fără administrarea acestor probe.

În temeiul art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel trebuia să stăruie în aflarea adevărului şi să dispună administrarea probelor solicitate, a dovezilor de înfiinţare a societăţii de transport şi actelor de construire şi finalizare a pensiunii D., ulterior stabilirii faptului că transferurile bancare dintre părţi nu s-au făcut cu titlu de împrumut, având în vedere probele administrate din care a rezultat că părţile au avut obligaţii corelative.

Se arată că aspectul privind imposibilitatea fizică şi morală de a preconstitui un înscris constatator al contractului de împrumut, pretins încheiat între părţi, nu a fost invocat pentru prima dată în apel. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că suferă de un grad ridicat de handicap, astfel încât, având încredere în pârâţi, nu a considerat necesar să întocmească înscrisuri constatatoare ale ajutorului financiar oferit acestora pentru finanţarea planurilor lor de afaceri, respectiv pentru construirea pensiunii şi înfiinţarea societăţii de transport, în scopul de a obţine profit din investiţii.

Recurentul susţine că, în situaţia în care instanţele de fond nu au reţinut existenţa unui raport juridic convenţional între părţi, trebuia analizată îndeplinirea condiţiilor legale ale îmbogăţirii fără justă cauză. Sunt invocate dispoziţiile art. 1346 şi art. 1347 alin. (2) C. civ., arătându-se că nu s-a făcut dovada existenţei vreunei cauze de îmbogăţire justificată, intimaţii-pârâţi fiind cei cărora le incumbă sarcina probei în acest sens.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8.10.2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 26.11.2020 în şedinţă publică.

6. Apărările formulate în cauză

Nu au fost formulate apărări în recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, litigiul poartă asupra solicitării reclamantului de restituire a unor sume de bani pe care acesta le-a acordat pârâţilor, respectiv suma de 64.000 Euro virată în contul bancar al pârâtei B., reprezentând împrumut fără dobândă pe termen nedeterminat, din care pârâta i-a restituit suma de 38.500 Euro, rămânând un rest de 25.500 Euro şi suma de 62.500 Euro virată în contul bancar al pârâtului C., reprezentând împrumut fără dobândă pe termen nedeterminat.

Reclamantul a susţinut că niciunul dintre scopurile acordării împrumuturilor nu s-a realizat, astfel că pârâţii au fost notificaţi în vederea rezilierii contractelor şi că aceştia au obligaţia rambursării sumelor în conformitate cu prevederile art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, dar şi în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză prevăzut de art. 1345 C. civ.

Instanţa de fond a respins acţiunea, considerând că reclamantul a dovedit doar virarea sumelor, nu şi existenţa unui contract de împrumut. Referitor la îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta a fost respinsă în temeiul dispoziţiilor art. 1348 C. civ., pe considerentul că reclamantul are la dispoziţie o acţiune în răspundere contractuală şi că nu s-a dovedit că îmbogăţirea, respectiv însărăcirea pârţilor sunt lipsite de o justă cauză, adică de un temei juridic care să le justifice.

Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul, susţinând, între altele, că instanţa a omis să analizeze scopul transferurilor realizate de reclamant, dar şi susţinerile privind imposibilitatea fizică şi morală de preconstituire a înscrisului, reclamantul având un grad de handicap de peste 80%. A susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să califice natura juridică a acestor transferuri, odată ce a stabilit că nu reprezintă împrumuturi.

În final, a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât pârâţii nu au făcut dovada, potrivit art. 1346 C. civ., a îmbogăţirii justificate. Cât timp instanţa a reţinut că nu a fost dovedită existenţa unui contract de împrumut, era obligată să analizeze capătul de cerere subsidiar celui în răspundere contractuală, respectiv dacă acţiunea este întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei, pentru care sunt îndeplinite toate condiţiile legale.

Instanţa de apel a respins calea de atac, reţinând că deşi reclamantul pretinde că sumele au fost acordate cu titlu de împrumut, acestea au fost virate cu un scop precis determinat de părţi, respectiv construirea unui imobil, care urma să aibă destinaţia de pensiune, şi înfiinţarea unei firme de transport comune, din care urmau să obţină beneficii toate părţile implicate. O astfel de înţelegere a părţilor, nescrisă şi nenumită, nu poate reprezenta un veritabil împrumut, ci are o natură juridică mai complexă, prin care părţile şi-au stabilit deopotrivă drepturi şi obligaţii, legate de realizarea obiectivelor fixate de ele. Motivul pentru care reclamantul s-a adresat instanţei de judecată este tocmai acela că pârâţii nu au realizat scopul pentru care au fost acordate sumele de bani de către reclamant, respectiv nu au respectat înţelegerea părţilor. Ca atare, convenţia nescrisă şi nenumită existentă între părţi nu reprezintă un contract unilateral, cum este contractul de împrumut, ci dimpotrivă un contract bilateral în care fiecare parte a avut stabilite drepturi şi obligaţii. Angajarea răspunderii contractuale a pârâţilor în cadrul acestei convenţii presupune dovedirea neîndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina acestora, astfel că acţiunea fundamentată pe răspunderea civilă contractuală derivând din contractul de împrumut, nu reflectă raporturile juridice reale existente între părţi.

Cum în cauză reclamantul a efectuat plăţile în temeiul unui raport juridic prestabilit de părţi, nu există o îmbogăţire fără justă cauză a pârâţilor cu aceste sume, reclamantul prevalându-se, în realitate, de o neexecutare a obligaţiilor contractuale de către pârâţi. Întrucât nu a materializat în scris convenţia părţilor, reclamantului îi revine sarcina să dovedească în ce a constat înţelegerea concretă a părţilor cu privire la obiectivele fixate, în executarea căreia a remis pârâţilor mai multe sume de bani.

Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat raţionamentul instanţei susţinând, într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., lipsa de rol activ a instanţelor care nu au dat curs solicitării ca intimaţii-pârâţi să demonstreze măsura în care şi-au îndeplinit obligaţiile corelative, respectiv măsura în care au finalizat construirea pensiunii D. şi au pus în funcţiune compania de transport "A noastră Bunica şi Bunicul".

Critica este nefondată întrucât ceea ce a reţinut instanţa ca temei pentru respingerea acţiunii nu a fost împrejurarea executării sau nu a obligaţiilor corelative, ci faptul că înţelegerea părţilor nu reprezintă un contract de împrumut, ci o altă convenţie cu analiza căreia nu a fost învestită, lipsind cadrul procesual pentru a statua asupra îndeplinirii acestor obligaţii.

Prin urmare, această împrejurare nu reprezintă o lipsă a rolului activ al instanţei, ci ţine de respectarea, în accepţiunea instanţei, a limitelor învestirii, astfel că susţinerile recurentului reclamant nu pot fi analizate din perspectiva pretinsă de el.

Într-o altă critică, se arată, prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că, ulterior stabilirii scopului transferurilor bancare dintre părţi care nu s-ar fi făcut cu titlu de împrumut, instanţa de apel nu a dispus administrarea probelor privind neexecutarea obligaţiilor corelative, ţinând cont şi de imposibilitatea fizică şi morală a reclamantului de a preconstitui un înscris constatator al contractului de împrumut, dar şi de faptul că suferă de un grad ridicat de handicap, astfel încât, având încredere în pârâţi, nu a considerat necesar să întocmească înscrisuri constatatoare ale ajutorului financiar oferit acestora pentru finanţarea planurilor lor de afaceri.

Această critică este, de asemenea, nefondată, în condiţiile în care recurentul reclamant nu indică norma de drept substanţial încălcată, ci critică refuzul instanţei de a administra probele necesare din care să rezulte modalitatea în care pârâţii au înţeles să îşi execute obligaţiile referitoare la învestirea sumelor de bani remise de reclamant. Or, aşa cum s-a arătat anterior, cât timp instanţa a considerat că nu a fost învestită cu analiza acestei convenţii, nu avea a analiza susţinerile referitoare la modalitatea de executare.

Recurentul mai susţine, tot în aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că, în situaţia în care instanţele de fond nu au reţinut existenţa unui raport juridic convenţional între părţi, trebuia analizată îndeplinirea condiţiilor legale ale îmbogăţirii fără justă cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 1346 şi art. 1347 alin. (2) C. civ., invocate în cauză.

Critica este întemeiată. Astfel, reclamantul a solicitat ca în ipoteza în care nu este reţinută răspunderea contractuală a pârâţilor izvorâtă din contractul de împrumut, să fie analizate pretenţiile sale prin prisma faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

Deşi a constatat că în cauză nu s-a dovedit existenţa unui contract de împrumut, prima instanţă a respins această solicitare, cu caracter subsidiar.

Instanţa de apel, a respins, de asemenea, solicitarea analizării faptului juridic licit pe motivul caracterului subsidiar al actio de in rem verso, considerând că în cauză a existat o convenţie nenumită, dar pe care nu a analizat-o, pe motiv că a fost învestită exclusiv cu o acţiune în răspundere contractuală izvorâtă din contractul de împrumut.

Raţionamentul instanţei este eronat şi contradictoriu, având efectul unei denegări de dreptate în condiţiile în care nu a procedat la analiza pe fond a pretenţiilor reclamantului exclusiv pentru motivul că raporturile juridice între părţi nu corespund unui act juridic unilateral cum este contractul de împrumut, imputând reclamantului că a calificat greşit convenţia ce a intervenit între părţi.

Astfel, în cauză s-a reţinut şi nu s-a contestat faptul că reclamantul a remis pârâţilor sumele de bani pretinse. De asemenea, s-a reţinut, necontestat, faptul că acestea nu au fost remise cu titlu gratuit, pentru a-i gratifica pe pârâţi, întrucât liberalităţile nu au fost explicite.

Cauza juridică a faptului material al remiterii sumelor de bani nu a fost analizată corect şi complet de către instanţe, pentru ca în ipoteza identificării ei, acestea să respingă capătul de cerere privind îmbogăţirea fără justă cauză pentru caracterul său subsidiar.

Astfel, instanţa de apel a considerat că pârâţii şi-ar fi asumat anumite obligaţii pe care nu le-au executat, astfel că răspund contractual, însă nu a identificat în concret în ce constă respectiva convenţie şi în ce calitate a participat reclamantul la încheierea sa, respectiv care sunt drepturile de care acesta s-ar fi putut prevala din derularea respectivei convenţii, corelativ obligaţiei asumate de remitere a sumelor de bani, pentru a putea afirma cu certitudine că există un temei juridic contractual în baza căruia părţile şi-au asumat drepturi şi obligaţii reciproce ferme.

În această modalitate s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1.348 C. civ., potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat, fără a se identifica care este acea acţiune pe care reclamantul o avea în mod efectiv şi cu şanse de reuşită la dispoziţie pentru a se desocoti cu pârâţii.

Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite. Subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege, putând fi primită însă în cazul în care un obstacol de drept o împiedică pe aceasta din urmă să fie exercitată.

Caracterul subsidiar al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire, deşi există temei juridic pentru ambele.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în speţa de faţă instanţele anterioare au apreciat că temeiul însărăcirii reclamantului derivă dintr-un contract nenumit, fără însă a identifica, în concret, dacă, în baza acestuia, reclamantul avea dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat, astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile art. 1.348 C. civ.

Este adevărat că, în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogăţitului, fie împotriva unei terţe persoane, mecanismul îmbogăţirii fară justă cauză nu este funcţional, dar pentru ca solicitarea întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ. să primească un fine de neprimire, trebuie identificată în concret care este acţiunea pe care o are la dispoziţie reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în speţa de faţă.

Faţă de reţinerea necontestată a remiterii banilor ceea ce a dus la sporirea patrimoniului pârâţilor pe seama diminuării corespunzătoare a patrimoniului reclamantului, necesitatea statuării asupra acestor aspecte prezintă relevanţă juridică din perspectiva admisibilităţii capătului subsidiar de cerere, întrucât, în lipsa unei analize concrete a existenţei unui raport juridic obligaţional convenit de părţi, se impune verificarea condiţiilor cerute de lege pentru a opera îmbogăţirea fără justă cauză, inclusiv a celor menţionate la art. 1.346 C. civ., potrivit căruia îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea identificării corecte a izvorului raporturilor juridice între părţi ca fiind contract sau fapt juridic licit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 209 A din 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.