Absolute annulment of administrative order: lack of interest due to prior res judicata establishing absence of restitution rights

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 27 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 3391/28.09.2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti pentru fraudarea Legii nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 498/2003.

În drept, acţiunea civilă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi următ. C. civ., coroborate cu cele ale art. 1373 din acelaşi act normativ.

2. Apărările formulate la fond

La 20 decembrie 2016, pârâta C. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, aceasta din urmă fiind anulată prin încheierea din 19 ianuarie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, lipsei de interes, autorităţii de lucru judecat, de netimbrare, prescripţiei, tardivităţii, lipsei calităţii de reprezentant a lui A., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamaţilor, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La 27 martie 2017, D. a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul pârâtei C., prin care a solicitat anularea cererii de chemare în judecată, faţă de insuficienţa cuantumului taxei de timbru achitate de reclamanţi, raportat la obiectul acţiunii - evaluabil în bani - şi al prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013; a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, autorităţii de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 9758 din 2 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2007; pe fond, a cerut respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 15 iunie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis în principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie.

3. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 8551 din 9 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

4. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 372 din 28 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestuia.

5. Hotărârea asupra conflictul negativ de competenţă

Prin sentinţa nr. 57F din 13 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 10 mai 2018, sub nr. x/2018.

6. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa nr. 1358 din 10 iulie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a reclamantului A., autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate.

A admis excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta C., prin întâmpinare şi a respins, ca fiind lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., Primarul General al Municipiului Bucureşti şi intervenientul D., obligându-i pe reclamanţi la plata către pârâta C. a sumei de 2.380 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată. A luat act că intervenientul voluntar accesoriu va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

7. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia nr. 1916 din 3 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a calificat excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 1314 din 21 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012, ca apărare de fond.

A respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1358 din 10 iulie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

8. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1916 din 3 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au invocat incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., susţinând lipsa de imparţialitate a instanţei de apel în înfăptuirea actului de justiţie şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, reglementat prin art. 1 şi 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Arată că, deşi acţiunea dedusă judecăţii este de drept comun, constatarea nulităţii absolute a unei dispoziţii emise de primar pentru frauda la lege, instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, străină de coordonatele legale şi juridice ale speţei, încălcând accesul la justiţie şi la un proces echitabil.

Învederează că inechitatea şi imparţialitatea instanţei de apel rezultă din decizia recurată, ce conţine vădite omisiuni şi elemente noi, inexistente (precum că intervenientul a depus întâmpinare) sau validarea unor prezumţii presupus legale.

Curtea a ignorat un aspect relevant, rămas neschimbat şi definitoriu în speţă, anume că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a statuat, ca element substanţial de schimbare a competentei pentru o acţiune în constatarea nulităţii absolute pentru frauda la lege, că recurenţii au calitatea de persoane îndreptăţite, în sensul că există un dosar administrativ de reconstituire a dreptului de proprietate actual, nefinalizat şi în conexiune cu beneficiara dispoziţiei atacate, datorită gradului de rudenie, considerând că este competent să judece cauza Tribunalul Bucureşti.

La primul termen de judecată din 25 septembrie 2019, deşi intimaţii nu au depus întâmpinare prin care să invoce excepţii, respectiv excepţia de netimbrare ori a insuficientei timbrări, instanţa de apel a stabilit, la sesizarea intervenientului, o taxă judiciară de timbru mai mare decât cea comunicată iniţial.

Curtea a ignorat invocarea, de către recurenţi, a prezumţiei autorităţii de lucru judecat, referitoare la gradul succesoral al cedentului şi acceptarea de către acesta a succesiunii după tată, E., mamă, F., unchi, G., şi mătuşă, H., proprietara imobilului din Bucureşti, str. x, evidenţiat de hotărârile judecătoreşti care certifică acest aspect şi de notificare.

Arată că, deşi au invocat, în conformitate cu art. 430 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru aspectele mai sus menţionate, în raport de sentinţa civilă nr. 1314 din 21 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2012, instanţa de apel a refuzat să primească hotărârea, pe motiv că reprezintă un mijloc de probă nou şi învederând că numai în condiţiile în care ar fi avut calitatea de intimaţi ar fi putut invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, aceste aspecte rezultând din cuprinsul încheierii din 12 noiembrie 2019.

Instanţa de apel a eludat normele de procedură, prezentând în cuprinsul încheierilor, simplificat şi inexact, modalitatea în care s-a desfăşurat şedinţa de judecată, aspect ce denotă o profundă lipsă de imparţialitate şi chiar de sugerare către intimate a chestiunilor pe care acestea trebuie să le invoce pentru a evita efectul excepţiei prezumţiei de lucru judecat (tardivitatea).

Susţin că imparţialitatea Curţii a culminat cu menţionarea, în conţinutul deciziei a faptului că intervenientul a depus întâmpinare (pag. 5 din 9 final, practica), când, în realitate, acesta nu a îndeplinit acest act de procedură, aspect ce poate fi verificat din modalitatea de realizare a procedurii de regularizare, în baza art. 471 alin. (6) C. proc. civ., în cauză, nefăcându-se vorbire despre această chestiune.

Recurenţii nu au beneficiat de dreptul legal la apărare, întrucât, nefiind formulată întâmpinare de către intervenient, s-au născut pentru intimaţi posibilităţi abuziv inechitabile, anume de reluare a unor excepţii anterioare respinse de instanţa de fond, prin prisma cărora instanţa de apel să statueze existenţa autorităţii de lucru judecat, nediscutată şi nedezbătută conform C. proc. civ.

Instanţa de apel a creat presupuse prezumţii legale asupra cărora a statuat, în lipsa dezbaterii şi fără a respecta egalitatea de tratament, sens în care arată că, deşi instanţa de fond a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a constatat că se poate reţine autoritatea de lucru judecat şi că, astfel, s-ar putea argumenta lipsa de interes şi respingerea apelului recurenţilor.

Susţine lipsa completă de analiză şi argumentare a motivelor de apel (art. 479 C. proc. civ.), inexistenta unei motivări logico-juridice, raportate la susţinerile formulate de recurenţi în cererea de apel, astfel încât recurenţilor li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanţa nerespectând dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., înrăutăţindu-le situaţia în propriul apel.

Arată că, deşi nu au formulat întâmpinare, intimaţilor li s-a permis, din punct de vedere procedural, ridicarea excepţiilor, solicitarea de probatorii şi valorificarea unei prezumţii.

Instanţa de apel s-a referit la aspectele invocate de intimaţi la fond, care nu au fost reiterate prin întâmpinare în apel.

În apel au fost reţinute aspecte procedurale neaplicabile, prejudiciind demersul juridic şi transformându-l în denegare de dreptate. Astfel, o serie de acte procedurale sunt lovite de nulitate absolută, întrucât nu îndeplinesc condiţiile esenţiale de concepere şi conţinut, prin raportare la procedura derulată şi la ce s-a stabilit: încheierea din 25 septembrie 2019, prin care a fost modificat timbrajul fixat iniţial, şi încheierea din 12 noiembrie 2019, în care nu se evidenţiază corect ce s-a dezbătut.

Recurenţii au invocat nulitatea absoluta a deciziei nr. 1916 A/2019, care reprezintă corolarul nelegalităţilor procedurale preexistente de la termenele anterioare şi cuprinde aspecte nederulate în plan real (întâmpinări inexistente depuse de intervenient, afirmaţii distorsionate ale recurenţilor, existenţa falsă a unei prezumţii de lucru judecat, motive de respingere a apelului bazate pe efectele rezultate dintr-o excepţie menită să valideze prezumţia de mai sus, care nu a fost invocată şi dezbătută niciodată).

9. Procedura de filtru

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înregistrat dosarul ca recurs şi a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 28 septembrie 2020, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţii A. şi B. au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 21 ianuarie 2021 pentru soluţionarea acestuia.

10. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare la recursul părţii adverse, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsididar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale a arătat că soluţia privind excepţia lipsei de interes este legală întrucât contestarea Dispoziţiei nr. 3391/2004 nu poate aduce niciun beneficiu reclamanţilor, cât timp printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că autorul reclamanţilor nu deţine niciun drept asupra imobilului ce face obiectul dispoziţiei contestate.

Invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la aspectul vizând calitatea de recurenţilor reclamanţi de persoane îndreptăţite la restituire, în raport de considerentele decisive ale deciziei nr. 9758 din 2 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007.

Referitor la invocarea de către reclamanţi, în faza procesuală a apelului, a efectelor sentinţei civile nr. 1314 din 21 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în dosarul nr. x/2012, arată că nu poate fi reţinut efectul negativ al autorităţii de lucru judecat întrucât acesta presupune stoparea unui litigiu pentru că acesta a fost deja tranşat, ceea ce nu este real, dar nici efectul pozitiv deoarece nu există identitate de chestiuni litigioase şi nici de părţi între cele două dosare, intimatul intervenient şi intimata C. nefiind părţi în dosarul invocat de reclamanţi.

Susţine că hotărârile judecătoreşti depuse în apel de reclamanţi nu contrazic cele statuate prin decizia nr. 9758 din 2 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chestiunea litigioasă referitoare la cine deţinea drepturi privind imobilul rezumându-se la analiza unei eventuale transmisiuni de drepturi de la proprietarul originar H..

Arată că, în dosarul nr. x/2007, s-a constatat că I. nu avea niciun drept cu privire la imobil şi nu a notificat redobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia în calitate de succesor în drepturile proprietarului H., ci a notificat doar imobilele aflate în proprietatea părinţilor săi. Hotărârile judecătoreşti din dosarul nr. x/2012, prin care s-a constatat că I. este succesorul în drepturi al lui E. şi F., nu schimbă cele deja constatate, respectiv că I. nu are niciun drept asupra imobilului. Constatarea potrivit căreia autorul recurenţilor este îndreptăţit la măsuri reparatorii cu privire la bunurile părinţilor săi, nu presupune că acelaşi lucru şi în legătură cu drepturile de la H..

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor A. şi B. este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată în cadrul întâmpinării, aceasta a fost constatată nefondată în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., considerându-se că există motive de recurs care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum va rezulta din analiza ce urmează.

Cu caracter preliminar, Înalta Curte reţine că, prin cererea transmisă prin poştă electronică la 17 martie 2021, recurenţii au arătat că renunţă la invocarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât se reţin spre analiză criticile încadrate în motivele de recurs prevăzute de pct. 5, 6 şi 7 ale articolului anterior menţionat.

Decizia recurată a fost criticată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură şi care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Motivând lipsa de imparţialitate a instanţei de apel în înfăptuirea actului de justiţie, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 1 şi 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6,7,8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia recurată conţine vădite omisiuni şi elemente inexistente şi validează prezumţii presupus legale, exemplificând prin menţionarea în conţinutul deciziei a faptului că intervenientul a depus întâmpinare (pag. 5), deşi în realitate, acesta nu a îndeplinit actul de procedură menţionat.

Raportat tot la lipsa de imparţialitate a instanţei de apel arată că, la primul termen de judecată din 25 septembrie 2019, deşi intimaţii nu au depus întâmpinare prin care să invoce excepţia de netimbrare ori a insuficientei timbrări, instanţa de apel a stabilit, la sesizarea intervenientului, o taxă judiciară de timbru mai mare decât cea comunicată iniţial.

Mai arată că, deşi nu au formulat întâmpinare, intimaţilor li s-a permis, din punct de vedere procedural, ridicarea excepţiilor, solicitarea de probatorii şi valorificarea unei prezumţii, iar instanţa de apel s-a referit la aspectele invocate de intimaţi la fond, care nu au fost reiterate prin întâmpinare în apel.

Din examinarea actelor dosarului, se constată că, la 12 aprilie 2019, a fost formulată întâmpinare de intimatul intervenient D., prin care a combătut criticile apelanţilor vizând calitatea acestora de persoane îndreptăţite cu privire la imobilul în litigiu, invocând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 9758 din 2 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007, reţinut de instanţa de fond ca argument al soluţiei pronunţate, de admitere a excepţiei lipsei de interes.

În acest context, se reţine că întreaga argumentaţie a recurenţilor cu privire la lipsa imparţialităţii instanţei de apel, întemeiată pe lipsa depunerii întâmpinării de către intimaţi în apel, este lipsită de fundament.

Sub un alt aspect, se reţine că excepţia de netimbrare sau insuficientă timbrare are caracter de ordine publică fiind o excepţie absolută, în raport de caracterul imperativ al timbrajului, prevăzut de art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât poate fi invocată de către intimaţi chiar şi în lipsa formulării întâmpinării.

O altă critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează eludarea normelor de procedură, susţinându-se de către recurenţi că instanţa de apel a prezentat în cuprinsul încheierilor, simplificat şi inexact, modalitatea în care s-a desfăşurat şedinţa de judecată, aspect ce denotă o profundă lipsă de imparţialitate şi chiar de sugerare către intimaţi a chestiunilor pe care acestea trebuie să le invoce pentru a evita efectul excepţiei prezumţiei de lucru judecat (tardivitatea). În apel au fost reţinute aspecte procedurale neaplicabile, prejudiciind demersul juridic şi transformându-l în denegare de dreptate, apreciind că o serie de acte procedurale sunt lovite de nulitate absolută întrucât nu îndeplinesc condiţiile esenţiale de concepere şi conţinut, prin raportare la procedura derulată şi la ce s-a stabilit: încheierea din 25 septembrie 2019 prin care a fost modificat timbrajul fixat iniţial şi încheierea din 12 noiembrie 2019 în care nu se evidenţiază corect ce s-a dezbătut. Recurenţii au invocat nulitatea absolută a deciziei nr. 1916 A/2019, care reprezintă corolarul nelegalităţilor procedurale preexistente de la termenele anterioare şi cuprinde aspecte nederulate în plan real (întâmpinări inexistente depuse de intervenient, afirmaţii distorsionate ale recurenţilor, existenţa falsă a unei prezumţii de lucru judecat, motive de respingere a apelului bazate pe efectele rezultate dintr-o excepţie menită să valideze prezumţia de mai sus, care nu a fost invocată şi dezbătută niciodată).

În conformitate cu art. 174 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.

Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, în timp ce alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

În sfârşit, art. 176 C. proc. civ. prevede că nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală; competenţa instanţei; compunerea sau constituirea instanţei; publicitatea şedinţei de judecată; alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Referitor la criticile aduse încheierii din 25 septembrie 2019 prin care a fost stabilit în sarcina recurenţilor un cuantum al taxei de timbru mai mare decât cel initial, se reţine că taxa de timbru este o obligaţie fiscală a cărei complinire este obligatorie, aspect în raport de care instanţa poate reveni asupra timbrajului stabilit initial în situaţia în care constată că se impune achitarea acesteia într-un cuantum mai mare. De altfel, recurenţii nu au formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, deşi aveau această posibilitate conform art. 39 alin. (1) C. proc. civ., aspecte în raport de care nu este incidentă sancţiunea nulităţii respectivei încheieri.

Referitor la criticile privind încheierea din 12 noiembrie 2019 şi decizia nr. 1916 A/2019, se reţine că aspectele invocate de recurenţi nu se circumscriu cazurilor în care poate interveni sancţiunea nulităţii, recurenţii neindicând care este cerinţa legală nerespectată de actul de procedură contestat.

Tot pe temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. pot fi analizate criticile referitoare la pretinsa încălcare a drepturilor procesuale ale recurenţilor reclamanţi.

Sub acest aspect, se constată că recurenţii susţin că nu au beneficiat de dreptul legal la apărare, întrucât, nefiind formulată întâmpinare de către intervenient, s-au născut pentru intimaţi posibilităţi abuziv inechitabile, anume de reluare a unor excepţii anterioare respinse de instanţa de fond, prin prisma cărora instanţa de apel să statueze existenţa autorităţii de lucru judecat, nediscutată şi nedezbătută conform C. proc. civ.

Instanţa de apel a creat presupuse prezumţii legale asupra cărora a statuat, în lipsa dezbaterii şi fără a respecta egalitatea de tratament, sens în care arată că, deşi instanţa de fond a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a constatat că se poate reţine autoritatea de lucru judecat şi că, astfel, s-ar putea argumenta lipsa de interes şi respingerea apelului recurenţilor.

Art. 13 C. proc. civ., purtând denumirea marginală Dreptul la apărare stipulează conţinutul juridic al acestui drept după cum urmează: Dreptul la apărare este garantat. Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, desprins din dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., este principiul contradictorialităţii, care presupune obligaţia pentru instanţă de a pune în discuţia contradictorie a părţilor orice împrejurare pe care o consideră utilă sau esenţială pentru justa soluţionare a cauzei.

Acest principiul al contradictorialităţii este în strânsă legătură cu principiul dreptului la apărare, nefiind posibil ca instanţa să pronunţe hotărârea în temeiul unui mijloc procedural pe care nu l-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor, întrucât, într-o asemenea ipoteză s-ar încălca dreptul la apărare al părţii, ori să se pronunţe asupra unei cereri fără ca, în prealabil, să dea părţii care a formulat respectiva cerere posibilitatea de a-şi susţine cererea, respectiv, părţii adverse posibilitatea de a se apăra faţă de această cerere.

În privinţa criticii vizând validarea unor prezumţii presupus legale de către instanţa de apel, se reţine că modalitatea în care Curtea de apel a înţeles să expună considerentele care susţin soluţia pronunţată nu se încadrează în ipoteza legală a textului invocat, care vizează aspecte de ordin procedural referitoare la principiile fundamentale în care are loc judecata, citarea părţilor şi modalitatea de administrarea a probelor, întocmirea actelor de procedură.

Sub un alt aspect, se reţine că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 9758 din 2 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constituit argumentul admiterii excepţiei lipsei de interes de către instanţa de fond, recurenţii combătând acest argument prin motivele de apel. Faptul că această apărare a fost reiterată prin întâmpinarea depusă în apel de intimatul intervenient D., contrar celor susţinute de recurenţi cu privire la lipsa depunerii întâmpinării în această fază procesuală, nu echivalează cu invocarea unei excepţii ce nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

În aceste condiţii nu se poate reţine că, prin măsurile adoptate de instanţă, a fost încălcat dreptul la apărare al recurenţilor, întrucât nu s-a dovedit că instanţa ar fi nesocotit interesele legitime ale părţii formulate cu respectarea normelor procedurale.

O altă critică vizează ignorarea de către instanţa de apel a unui aspect relevant, rămas neschimbat şi definitoriu în speţă, anume că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a statuat, ca element substanţial de schimbare a competentei pentru o acţiune în constatarea nulităţii absolute pentru frauda la lege, că recurenţii au calitatea de persoane îndreptăţite, în sensul că există un dosar administrativ de reconstituire a dreptului de proprietate actual, nefinalizat şi în conexiune cu beneficiara dispoziţiei atacate, datorită gradului de rudenie, considerând că este competent să judece cauza Tribunalul Bucureşti.

Se reţine că prin sentinţa civilă nr. 855 din 9 noiembrie 2017 a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de valoarea de impunere a imobilului, astfel cum aceasta rezultă din certificatul de atestare fiscală şi nu în raport de aspectele invocate de recurenţi.

Altă critică vizează faptul că instanţa de apel a ignorat invocarea, de către recurenţi, a prezumţiei autorităţii de lucru judecat, referitoare la gradul succesoral al cedentului şi acceptarea de către acesta a succesiunii după tată, E., mamă, F., unchi, G., şi mătuşă, H., proprietara imobilului din Bucureşti, str. x, evidenţiat de hotărârile judecătoreşti care certifică acest aspect şi de notificare.

Înalta Curte constată că prin decizia atacată au fost analizate susţinerile recurenţilor sub aspectul dovedirii calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în raport de cele reţinute în sentinţa civilă nr. 1314/21.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Astfel, instanţa de apel a constatat că sentinţa civilă nr. 1314/21.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a privit notificarea nr. x/2001 formulată de I. sub aspectul măsurilor reparatorii solicitate pentru un alt imobil, situat în Bucureşti, Bd. x nr. 60-62 (fost Bd. 1 Mai nr. 60) şi a statuat cu privire la calitatea de moştenitor a lui I. după E., tatăl său, chestiune nerelevantă în speţă.

Totodată, s-a reţinut ca dovedită legătura de rudenie a lui I. cu mătuşa lui, H., aspect de fapt ce nu este însă contestat în cauză, în discuţie fiind calitatea de moştenitor a lui I. după mătuşa sa prin raportare directă la bunul imobil din str. x, cât timp în cauza nr. 4388/3/2007 s-a reţinut că acesta nu a acceptat moştenirea mătuşii sale şi nici nu a formulat notificarea în calitate de moştenitor al acesteia (ci ca moştenitor al părinţilor său, E. şi F.), astfel încât nu se poate prevala nici de prezumţia legală de acceptare a succesiunii, cuprinsă în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Concluzia instanţei de apel este corectă având în vedere că hotărârea invocată de recurenţi priveşte imobilul situat în Bucureşti, Bd. x nr. 60-62 (fost Bd. 1 Mai nr. 60), în timp ce asupra imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, str. x, ce a aparţinut defunctei H., I. nu a formulat notificare pentru a fi incidente dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Printr-o altă critică se arată că, deşi acţiunea dedusă judecăţii este de drept comun, constatarea nulităţii absolute a unei dispoziţii emise de primar pentru frauda la lege, instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, străină de coordonatele legale şi juridice ale speţei, încălcând accesul la justiţie şi la un proces echitabil. Se susţine lipsa completă de analiză şi argumentare a motivelor de apel (art. 479 C. proc. civ.), inexistenta unei motivări logico-juridice, raportate la susţinerile formulate de recurenţi în cererea de apel, astfel încât recurenţilor li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanţa nerespectând dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. prin înrăutăţirea situaţiei în propriul apel.

Aceste critici, ce vor fi analizate de instanţa de recurs din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Liberul acces la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar şi reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, dupa libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând obligaţia corelativă a statului ca, prin instanţa competentă, să soluţioneze această acţiune.

Orice condiţionare a accesului liber la justiţie reprezintă o nesocotire a unui principiu constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie reală.

În plan procesual, accesul liber la justitie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.

În realitate, nemulţumirea recurenţilor vizează soluţia pronunţată de către instanţele de fond care au admis excepţia lipsei de interes, însă acest aspect nu poate face obiectul cenzurii din perspectiva dreptului de acces la justiţie care le-a fost asigurat, aceaştia având posibilitatea să promoveze acţiunea în justiţie pe care au considerat-o adecvată intereselor lor, nefiind îngrădiţi în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

O altă critică vizează faptul că soluţia pronunţată este străină de coordonatele legale şi juridice ale speţei având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, constatarea nulităţii absolute a unei dispoziţii emise de primar pentru frauda la lege.

Se reţine că demararea şi purtarea unui proces civil implică o serie de cerinţe impuse reclamantului pentru ca dreptul subiectiv civil pretins să fie recunoscut şi protejat prin concursul forţei coercitive a statului.

Articolul 32 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia întruneşte cumulativ cele patru condiţii: capacitate procesuală, în condiţiile legii, calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes.

Art. 40 C. proc. civ. reglementează sancţiunea care intervine în cazul încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, prevăzând în alin. (1) teza finală, că în cazul lipsei interesului în promovarea acţiunii, instanţa va respinge cererea ca lipsită de interes.

Prin urmare, soluţia pe care trebuie să o pronunţe instanţa, în cazul în care o cerere de chemare în judecată a fost promovată cu nerespectarea condiţiei prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi art. 33 din acelaşi act normativ, este imperativ prevăzută de art. 40 alin. (1) teza finală, şi anume, instanţa va respinge cererea ca lipsită de interes, lipsa interesului reclamantului la momentul introducerii cererii de chemare în judecată neputând fi suplinită, acoperită ori confirmată în vreun fel.

Astfel, se constată că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul motivelor străine de natura cauzei, întrucât cerinţa interesului trebuie îndeplinită la momentul introducerii oricărei cereri de chemare în judecată, independent de obiectul acesteia, iar instanţa de apel, verificând îndeplinirea cerinţei interesului, a confirmat soluţia primei instanţe care a statuat în sensul lipsei acestei cerinţe esenţiale de formulare a acţiunii.

O altă critică vizează lipsa completă de analiză şi argumentare a motivelor de apel (art. 479 C. proc. civ.), inexistenta unei motivări logico-juridice, raportate la susţinerile formulate de recurenţi în cererea de apel, astfel încât recurenţilor li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

Astfel, recurenţii reclamanţi invocă nulitatea hotărârii pronunţată de către curtea de apel pentru nemotivarea acesteia, motiv încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, în cauză, instanţa de apel expunând într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor şi de înlăturare a apărărilor acestora formulate prin motivele de apel şi în şedinţa de judecată din 12 noiembrie 2019.

De altfel, recurenţii reclamanţi nu arată care sunt criticile esenţiale din cuprinsul cererii de apel pe care instanţa a omis să le analizeze.

Cu toate acestea, analizând hotărârea atacată din perspectiva acestei critici, se constată că este argumentat motivul pentru care nu au fost reţinute apărările reclamantei, potrivit cărora acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 a fost calificată greşit ca şi contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi nu s-a procedat la analiza dosarelor administrative formate ca urmare a notificărilor lui I. şi C., apreciindu-se că nu se poate valorifica o pretinsă nelegalitate a hotărârilor pronunţate în dosarul anterior menţionat care sunt irevocabile şi se bucură de prezumţia absolută de adevăr cu privire la aspectele de fapt asupra cărora instanţele au statuat şi la dezlegarea lor în drept.

Curtea de apel a respins argumentat şi susţinerea apelanţilor reclamanţi, conform căreia cele reţinute în hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007 cu privire la lipsa de îndreptăţire a reclamantului I. la măsuri reparatorii pentru imobilul ce face obiectul dispoziţiei atacate, sunt considerente considerente de tip extra petita ce nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a arătat că, în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active (a cărei admitere a determinat respingerea acţiunii în dosarul amintit), instanţele de apel şi de recurs au statuat asupra inexistenţei dreptului la reparaţie al reclamantului cu privire la bunul imobil ce făcea obiectul dispoziţiei atacate, pentru a verifica dacă emiterea dispoziţiei poate constitui o vătămare pentru reclamant şi, prin urmare, dacă acesta are deschisă calea contestaţiei cu care a învestit instanţa; cu alte cuvinte, existenţa şi efectele unei notificări proprii cu privire la acelaşi imobil, ce ar fi deschis calea unor măsuri reparatorii atât pentru intimata-pârâtă C., cât şi pentru reclamantul I., au constituit elementele în funcţie de care s-a apreciat în sensul lipsei calităţii procesuale active.

De aceea, văzând că în cauza anterior soluţionată irevocabil considerentele respective au fundamentat soluţia adoptată prin dispozitivul hotărârii, având astfel caracter decizoriu, nu se poate considera, cum susţin apelanţii, că aceste argumente au constituit considerente extra petita şi că, deci, nu se bucură de autoritatea de lucru judecat invocată de intimaţi în cauza pendinte.

Răspunzând celor invocate prin apel, în sensul că se impune a se face o distincţie între persoana care se consideră îndreptăţită - persoana care a formulat şi depus, în termen legal, o notificare nesoluţionată până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în acord cu art. 3 alin. (2) şi (2) din lege - şi respectiv persoana îndreptăţită - persoana căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, instanţa de apel a reţinut irelevanţa unei asemenea distincţii în speţă, deoarece litigiul soluţionat în dosarul nr. x/2007 a fost guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale dreptului comun în vigoare la acel moment, Legea nr. 165/2013 intrând în vigoare ulterior, precum şi faptul că în decizia nr. 9758/2.12.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, s-a reţinut că reclamantului I. îi lipseşte calitatea de persoană îndreptăţită la restituire pentru bunul din str. x, ceea ce a atras lipsa calităţii sale active pentru formularea acţiunii în acea cauză.

Motivând respingerea argumentului dedus din împrejurarea nesoluţionării de către Primarul General al Municipiului Bucureşti a notificării nr. x/2001, prin care I. a cerut acordarea de măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) pentru imobilul din Bucureşti, str. x., invocat în sensul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei de interes, instanţa de apel a arătat că dezlegarea privind inexistenţa dreptului reclamantului la măsuri reparatorii se opune şi municipalităţii, parte în acel litigiu, iar analiza incidentală a acestei chestiuni de către instanţele care au soluţionat irevocabil cauza intră sub acelaşi efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reţinut corect de tribunal.

În continuarea raţionamentului logico-juridic, instanţa de apel a arătat mecanismul după care funcţionează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul că prezumţia absolută de adevăr judiciar ataşată hotărârii judecătoreşti definitive, respectiv irevocabile, permite celui în favoarea căruia a fost tranşat un raport juridic litigios să invoce dezlegarea în fapt şi în drept, împiedicând reluarea dezbaterilor între părţi într-un litigiu ulterior cu privire la aceste aspect şi, în raport de cele dezlegate cu privire la inexistenţa dreptului la măsuri reparatorii al lui I. pentru imobilul ce a făcut obiectul actului juridic atacat în cauză, a considerat corectă soluţia primei instanţe asupra cerinţei interesului reclamat pentru formularea acţiunii, reţinând că folosul practic urmărit de reclamanţi este valorificarea, alături de C. a vocaţiei la restituirea în natură pe care o pretind a izvorî din notificarea nr. x/2001 cu privire la imobilul din Bucureşti, str. x.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1314 din 21 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2012, invocată de apelanţii-reclamanţi la termenul din 12 noiembrie 2019, a fost calificată ca apărare de fond şi înlăturată cu motivarea că, în cadrul demersului judiciar iniţiat de reclamanţi, respectiv de apelanţi, efectul negativ al autorităţii de lucru judecat nu putea fi primit, deoarece excepţia autorităţii de lucru judecat are ca efect respingerea acţiunii prin care se deduce judecăţii aceeaşi cerere, întemeiată pe aceeaşi cauză, între aceleaşi părţi, iar reclamanţii apelanţi urmăresc însă admiterea cererii lor de chemare în judecată, respectiv a apelului pe care l-au declarat, deci instrumentul excepţiei la care se referă art. 432 C. proc. civ., nu le stă la îndemână în cadrul procesual de faţă.

Reţinând spre analiză efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la chestiunile dezlegate favorabil prin hotărârea invocată de apelanţi, ce se manifestă sub forma unei prezumţii legale absolute irefragabile (mijloc de probă) de care partea se poate prevala într-un litigiu ulterior, opunând celor ce au participat în litigiul anterior soluţionat aspectele tranşate favorabil acolo, instanţa de apel a constatat, cu ocazia dezbaterii asupra probelor administrate în apel, că proba cu înscrisuri constând în această hotărâre nu poate fi încuviinţată, în coordonatele art. 478 alin. (2) raportat la art. 470 alin. (1) lit. d), coroborat cu alin. (3) teza întâi C. proc. civ., dacă partea adversă se opune administrării unei probe noi în apel, ce nu a fost cerută în condiţiile normelor legale evocate, prin cererea de apel, în interiorul termenului legal de declarare şi motivare a acestei căi de atac.

Astfel, a apreciat că numai instrumentul de valorificare a efectului negativ al lucrului judecat, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat, are caracter absolut, iar invocarea efectului pozitiv, respectiv al prezumţiei irefragabile de adevăr, urmează regimul juridic al probelor în faza apelului şi a statuat în şedinţa publică din 12 noiembrie 2019 în sensul respingerii acestei probe, ce nu a fost cerută prin cererea de apel.

Cu toate acestea, trecând peste acest impediment, instanţa de apel a analizat susţinerile apelanţilor reclamanţi în sensul că au dovedit calitatea de moştenitor a lui I. după H., deci implicit şi calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului ce face obiectul actului atacat, şi a reţinut că, şi în contextul formulării acestei apărări în limitele art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) şi respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ., argumentele invocate nu ar fi dus la reţinerea unei alte soluţii sub acest aspect.

Astfel, analizând sentinţa civilă nr. 1314/21.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a reţinut că aceasta a privit notificarea nr. x/2001 formulată de I. sub aspectul măsurilor reparatorii solicitate pentru un alt imobil, situat în Bucureşti, Bd. x nr. 60-62 (fost Bd. 1 Mai nr. 60) şi a statuat cu privire la calitatea de moştenitor a lui I. după E., tatăl său, chestiune nerelevantă în speţă.

Totodată, s-a reţinut ca dovedită legătura de rudenie a lui I. cu mătuşa lui, H., aspect de fapt ce nu este însă contestat în cauză, în discuţie fiind calitatea de moştenitor a lui I. după mătuşa sa prin raportare directă la bunul imobil din str. x, cât timp în cauza nr. 4388/3/2007 s-a reţinut că acesta nu a acceptat moştenirea mătuşii sale şi nici nu a formulat notificarea în calitate de moştenitor al acesteia (ci ca moştenitor al părinţilor său, E. şi F.), astfel încât nu se poate prevala nici de prezumţia legală de acceptare a succesiunii, cuprinsă în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceste considerente nu pot constitui dovada lipsei complete de analiză şi argumentare a motivelor de apel, inexistenţei unei motivări logico-juridice, raportate la susţinerile formulate de reclamanţi în cererea de apel, aşa cum susţin recurenţii reclamanţi.

Din contră, în cadrul considerentelor în discuţie, au fost analizate chiar susţinerile reclamanţilor din cererea de apel, precum şi cele invocate în şedinţa publică din 12 noiembrie 2019.

O altă critică, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea normei de procedură prevăzută la art. 481 C. proc. civ., care reglementează principiul non reformatio in prejus şi care dispune că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, se traduce prin aceea că, în situaţia în care partea a atacat hotărârea primei instanţe, în mod solitar, instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin care să îi creeze acesteia o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată pentru că, altfel, părţile ar putea fi tentate să renunţe la exerciţiul unui drept procesual fundamental de teama că li s-ar putea crea o situaţie mai grea în urma propriei lor plângeri. Însă, pentru a se putea vorbi de înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac este necesar, în mod obligatoriu, ca apelul părţii să fie admis efectiv. Or, situaţia din speţă este total diferită, instanţa de control judiciar a respins apelul reclamanţilor şi a menţinut soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii, ca lipsită de interes, aspect în raport de care Înalta Curte reţine că principiul non reformation in pejus nu a fost nesocotit.

O altă critică invocată se referă la faptul că, în conformitate cu art. 430 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru aspectele mai sus menţionate, în raport de sentinţa civilă nr. 1314 din 21 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2012, instanţa de apel a refuzat să primească hotărârea, pe motiv că reprezintă un mijloc de probă nou şi învederând că numai în condiţiile în care ar fi avut calitatea de intimaţi ar fi putut invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, aceste aspecte rezultând din cuprinsul încheierii din 12 noiembrie 2019.

Prin încheierea anterior menţionată se reţine de către instanţa de apel, ca urmare a manierei în care a fost invocată autoritatea de lucru judecat, că nu este o excepţie procesuală dat fiind poziţia procesuală a apelanţilor reclamanţi care o invocă şi este o apărare prin care se invocă efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarul nr. x/2012, fiind o probă pentru apelanţii reclamanţi în susţinerea interesului pe care îl invocă cu privire la sesizarea instanţei, sens în care a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 432 C. proc. civ., iar în coordonatele art. 470 alin. (1) şi (3) şi art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ, proba trebuia solicitată prin cererea de apel şi ataşată acesteia.

În raport de cele reţinute de instanţa de apel şi fără a avea în vedere considerentele aceleiaşi instanţe cu privire la faptul că nu poate fi invocată o excepţie dacă aceasta nu este în substanţa ei o excepţie, apelantul reclamant a arătat că înţelege să invoce excepţia autorităţii de lucru judecat, în temeiul art. 430 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi a insistat asupra necesităţii punerii în dezbatere a acesteia.

Astfel, solicitarea expresă a apelanţilor, consemnată ca atare în încheierea de şedinţă, a fost în sensul invocării excepţiei autorităţii de lucru judecat, deşi în cadrul motivelor de recurs se critică modalitatea în care a procedat instanţa de apel având în vedere raportarea la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte constată că este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât este îndeplinită condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic la situaţia din speţă, se constată că, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. care vizează situaţia în care s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, critica nu poate fi primită întrucât, prin modul în care a fost formulată, s-ar pretinde a fi operantă funcţia negativă a lucrului judecat (bis de eadem re ne sit actio), cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă, în timp ce invocarea hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2012 a avut drept scop tocmai respingerea excepţiei lipsei de interes, reţinută în prima instanţă, şi admiterea acţiunii introductive de instanţă.

În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1916 din 3 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1916 din 3 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.