Land sale contract nullity for illicit cause: appellate decision quashed and remanded for changing procedural framework by applying subsecutive act doctrine

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând să se constate nulitatea absolută parţială (în ceea ce priveşte suprafaţa de teren înstrăinată) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, încheiat între pârâta B. şi bunicii săi D. şi E. pentru cauză ilicită, în temeiul art. 948 şi 966 C. civ., cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 948, 966 vechiul C. civ. aplicabil în cauză conform Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Reclamanta A. a formulat o precizare, prin care a arătat că solicită nulitatea absolută parţială în ceea ce priveşte suprafaţa de 200 m.p., dar şi o cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a numitei F..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1178/15.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată şi modificată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi cu pârâta F. şi a fost o obligată reclamanta la plata către pârâţii B. şi C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000,00 de RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 19.10.2018, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă au declarat apel apelanta-reclamantă A. şi apel incident apelanţii-pârâţi B., C. şi F..

Prin decizia civilă nr. 1629A din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii din 19 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. şi de apelanţii-pârâţi B., C. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 1178/15.06.2018 a aceleiaşi instanţe şi, pe cale de consecinţă a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că a fost admisă cererea precizată şi a fost constatată nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, pentru suprafaţa de teren de 200 mp din imobilul situat în Bucureşti, str. x. Au fost obligaţi intimaţii să plătească apelantei suma de 11.160 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pârâţii B. şi C. au declarat recurs, în cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au formulând următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat principiul nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 din acelaşi act normativ.

Se susţine că încălcarea acestor reguli de procedură s-a produs, în principal, prin faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe Rezoluţia nr. 4304/P/2005 din 8 martie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4, în condiţiile în care această rezoluţie a fost emisă într-o cauză penală care nu i-a vizat pe recurenţii din prezenta cauză.

Se mai arată că acest înscris nu a fost pus în discuţia părţilor, dar a fost opus recurenţilor, deşi aceştia nu au putut formula apărări în cauză sau ataca rezoluţia întrucât nu au fost părţi în dosar, iar prin decizia atacată, instanţa de apel conferă înscrisului în discuţie valoarea juridică a unei hotărâri judecătoreşti definitive, opozabile erga omnes şi cu autoritate de lucru judecat, ceea ce încalcă prezumţia de nevinovăţie din dreptul penal şi constituţional. Arată că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 264 C. proc. civ. prin faptul că motivarea soluţiei a fost făcută de instanţa de apel exclusiv în baza rezoluţiei Parchetului, căreia i-a conferit valoare probatorie absolută.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorului care impun obligaţia judecătorului de a pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă aceasta nu a fost menţionată de părţi şi să dispună administrarea probelor necesare pentru elucidarea cauzei. Invocă o decizie de speţă şi susţin că nicio probă nu are valoare absolută, prestabilită, ci trebuie coroborată cu alte probe şi arată că prin soluţia pronunţată de organul de urmărire penală nu s-a stabilit în sarcina numiţilor G. şi E. săvârşirea falsului material în înscrisuri oficiale, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

De asemenea se invocă o decizie de speţă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi cauza CEDO Cutean contra României în susţinerea argumentelor privind încălcarea principiului nemijlocirii şi al contradictorialităţii şi arată că instanţa de apel, cu încălcarea rolului activ instituit în sarcina sa de art. 22 C. proc. civ., nu a dispus administrarea unui probatoriu complet prin care era imperativ să verifice situaţia de fapt în cauză.

Arată că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor valoarea juridică şi cele reţinute de parchet în rezoluţia la care se face referire în decizia atacată şi nu a dispus administrarea, în cadrul procesului civil, a unui probatoriu suplimentar pentru aflarea adevărului, în ceea ce priveşte existenţa în sarcina vânzătorilor a faptei de alterare a sentinţei civile, folosirea eventualului înscris alterat la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care, potrivit rezoluţiei parchetului, acesta a fost doar menţionat în contract, precum şi existenţa unei eventuale cauze ilicite comune a contractului.

Prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 249 C. proc. civ. cu privire la sarcina probei, instanţa de apel considerând, în mod greşit, că recurenţii sunt cei care trebuie să facă dovada că nu a fost utilizată copia alterată a sentinţei de uzucapiune la încheierea contractului de vânzare-cumpăre, şi nu intimata care nu a dovedit că a fost utilizată copia alterată, deşi a susţinut acest fapt. Cu încălcarea principiilor enunţate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel nu a administrat nicio probă cu privire la cunoaşterea sau necunoaşterea de către recurenţi a condiţiilor privitoare la dobândirea prin uzucapiune a imobilului de către autorii lor, dacă şi când au luat cunoştinţă de exemplarul alterat al sentinţei.

Instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al recurenţilor, reglementat de art. 6 şi art. 13 pct. 3 C. proc. civ., precum şi art. 24 din Constituţia României. Susţine că nu s-a stabilit, în condiţii de contradictorialitate, cadrul procesual cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată.

Arată recurenţii că a fost încălcat dreptul la apărare al recurenţilor prin invocarea în hotărârea recurată a unui probatoriu administrat într-o cauză la care aceştia nu au participat, în care nu au putut formula apărări şi propune probe în apărarea lor pentru că nu au fost parte, precum şi prin invocarea în prezenta cauză a unor probe care s-ar fi administrat într-o altă cauză şi care nu au fost arătate, invocate, puse în dezbaterea părţilor, fiind supusă dubiului rezonabil însăşi existenţa lor în dosarul penal, atât timp cât procurorul precizează că a dispus măsurile analizând actele premergătoare. Dreptul la apărare a fost încălcat şi prin faptul că instanţa a reţinut ca fiind dovedită în cauză o situaţie de fapt presupus a fi fost constatată într-o altă procedură în care recurenţii nu au fost parte şi fără ca acest aspect să fie pus în discuţia părţilor.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 15 C. proc. civ. pronunţând o hotărâre cu încălcarea principiului disponibilităţii şi al oralităţii, precum şi pe cele ale art. 478 din acelaşi act normativ privitoare la limitele efectului devolutiv al apelului. Se susţine că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, nu a fost constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare pentru ca la încheierea lui s-a utilizat o copie alterată a sentinţei de uzucapiune sau nulitatea actului subsecvent ca urmare a nulităţii actului principal, astfel cum se reţine de către instanţa de apel, care a pronunţat astfel o hotărâre cu depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului pe motive noi, invocate direct în apel.

Arată că schimbarea obiectului cererii nu a fost pusă în discuţia părţilor de instanţa de apel, iar prin pronunţarea pe o cerere cu un alt obiect, pentru care nu s-au administrat probe la fond, recurenţii au fost lipsiţi de o fază procesuală şi a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie. Mai susţine că temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată a fost art. 948, 966 C. civ., respectiv cauza ilicită, iar în apel a solicitat anularea actului subsecvent, ceea ce echivalează cu schimbarea cadrului procesual de la fond.

Citând pasaje din considerentele deciziei recurate, arată recurenţii că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, iar situaţia de fapt nu a fost lămurită pe deplin şi nu a fost determinată pe baza probatoriului de la dosar, sens în care invocă încălcarea dispoziţiilor art. 6, art. 249 şi urm., art. 264 şi art. 425 din C. proc. civ., hotărârea fiind întemeiată pe supoziţii şi aprecieri subiective şi nu pe probele de la dosar, în cauză nefiind administrat un probatoriu complet.

Mai se susţine că, deşi s-a invocat art. 1203 C. civ., instanţa de apel a încălcat regulile de procedură cu privire la aplicarea prezumţiilor, arătând că, pentru a fi opusă părţilor, o prezumţie trebuie să fie suficient de caracterizată încât să contureze probabilitatea faptului ce se doreşte a fi dovedit, ceea ce nu se verifică în speţă. Prezumţiile trebuie puse în discuţia părţilor, iar utilizarea raţionamentului inductiv şi deductiv specific prezumţiilor simple doar în motivarea hotărârii judecătoreşti, fără ca o dezbatere contradictorie să fi existat anterior, sunt contrare dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO.

Sub aspectul nemotivarii hotărârii, învederează că nu sunt indicate textele de lege de drept material pe care se întemeiază aceasta şi nu se poate stabili dacă instanţa de apel a avut în vedere o altă versiune a C. civ. decât cea incidentă în raport de data întocmirii actului, iar singura referire la un text legal vizează art. 1203 C. civ. de la 1864 cu privire la prezumţiile legale.

Hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 948 şi art. 966 C. civ. de la 1864, texte care reglementează cauza ilicită ca o condiţie de validitate a unei convenţii, cu precizarea că versiunea C. civ. aplicabil în cauză este cea în vigoare până la 25 iulie 1993 în care art. 966-969 reglementează cauza ilicită.

Instanţa de apel, în interpretarea şi aplicarea textelor legale menţionate, nu a verificat scopul mediat urmărit de părţi prin încheierea contractului, respectiv intenţia reală şi determinantă a părţilor, ci a analizat scopul imediat - ce acte au fost folosite la autentificarea contractului ca dovezi ale proprietăţii. Susţine că instanţa de apel, în mod nelegal, a decis că există cauză ilicită pentru ca la momentul încheierii actului în formă autentică ar fi fost prezentat notarului un act alterat, fapt nedovedit în cauză, iar această situaţie ar da şi scopul mediat.

Arată că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 966-968 C. civ. de la 1864 s-a făcut întrucât scopul părţilor la încheierea contractului trebuia stabilit prin raportare la intenţia lor comună, iar, în condiţiile în care cauza a fost reală, efectivă legală şi morală, analizarea condiţiilor de valabilitate a cauzei prin orice altă prismă reprezintă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel nu a analizat existenţa cauzei ilicite prin raportare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, arătând că toate aspectele invocate în hotărârea atacată şi toate actele pe care îşi întemeiază deducţiile şi opiniile sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nu concomitente sau preexistente. De asemenea, nu a fost analizată ponderea unei cauze ilicite în decizia de a încheia actul, respectiv dacă a fost determinantă sau nu la încheierea acestuia.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

Apreciază că recursul este inadmisibil, apărarea fiind invocată omisso medio direct în recurs şi de asemenea nefondat deoarece nu ţine seama de autoritatea de lucru judecat a rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2005.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1629A din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de nelegalitate încadrabil în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează unul din cazurile în care se poate dispune casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului.

Se susţine că s-a încălcat principiul nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ. dat fiind faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 din data de 08.03.2006, pronunţată în dosarul nr. x/2005, în condiţiile în care, această rezoluţie a fost emisă într-o cauză penală care nu i-a vizat pe recurenţii-pârâţi de faţă, ce nu au putut formula apărări în acea cauză finalizată cu neînceperea urmăririi penale şi în cadrul căreia nu s-a stabilit întrunirea elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni şi nici existenţa vreunei forme de vinovăţie în sarcina persoanelor implicate în încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a consemnat la pagina 17 paragraful 3 al deciziei atacate că, în ceea ce priveşte valoarea juridică a acestei rezoluţii, "ea nu este un act jurisdicţional, neavând aşadar ataşat efectul autorităţii lucrului judecat, specific unei hotărâri judecătoreşti, civile sau penale. Totuşi, acest act procesual penal, pronunţat de parchetul competent în urma administrării de probe şi a evaluării situaţiei factuale şi juridice din dosarul penal, are valoarea unui mijloc de probă, susceptibil desigur de probă contrară, dar care în speţă nu a fost făcută".

Ca atare, Curtea de apel a calificat în mod expres care este valoarea juridică dată acestui mijloc de probă, anume a unui înscris şi nu a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt act jurisdicţional care să confere putere de lucru judecat celor statuate în cuprinsul său cu încălcarea principiului nemijlocirii şi contradictorialităţii, aşa cum susţin recurenţii.

De asemenea, nu se poate aprecia că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 264 C. proc. civ. care instituie în sarcina judecătorului obligaţia de a examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, întrucât instanţa de apel nu a conferit o valoare probatorie absolută rezoluţiei parchetului, ci doar a constatat că din cuprinsul acesteia a rezultat o anumită situaţie factuală, care, în contextul probator administrat de părţi nu a fost răsturnată, deşi era susceptibilă de proba contrară.

Referitor la susţinerile privind încălcarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. în sensul că instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menţionate în cerere sau în întâmpinare şi să dispună administrarea probelor necesare pentru elucidarea cauzei, Înalta Curte constată că trebuie luate în considerare şi limitele impuse de principiul disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează, de asemenea, procesul civil.

Acesta este enunţat de art. 9 C. proc. civ., potrivit căruia procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.

Ca atare, principiul sus enunţat reprezintă posibilitatea legală oferită părţii de a dispune atât de obiectul procesului, cât şi de mijloacele legale de apărare şi presupune o serie de drepturi care aparţin părţilor implicate în raportul dedus judecăţii, astfel cum ar fi dreptul persoanei interesate de a renunţa la susţinerea unor apărări sau excepţii deja invocate, atât în mod expres printr-o cerere distinctă, cât şi în mod tacit, atunci când legea o permite.

Sub acest aspect se constată că art. 22 C. proc. civ., referitor la exercitarea rolului activ de aflare a adevărului, subliniază responsabilitatea primordială a părţilor privind administrarea procesului, precum şi faptul că rolul activ al instanţei în materie probatorie are un caracter facultativ şi subsidiar.

Faptul că judecătorii nu pot suplini lipsa de interes a părţilor litigante în desfăşurarea procesului este statuat şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranşa un litigiu, tribunalele au nevoie să obţină cooperarea părţilor, care sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate şi să şi le probeze.

Or, câtă vreme recurenţii nu au solicitat administrarea unor probe suplimentare sau nu critică faptul că ar fi propus probatorii cu respectarea normelor procedurale care, în mod nelegal, să nu fi fost administrate de către instanţele anterioare, nu se poate aprecia că instanţa de apel ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ.

De altfel, nu se constată că această instanţă ar fi reţinut existenţa în sarcina numiţilor G. şi E. a falsului material în înscrisuri oficiale, conferind procurorului rolul judecătorului (aşa cum se susţine în cadrul cererii de recurs) ci, doar că din Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 din data de 8.03.2006 rezultă, în esenţă, că exemplarul original al sentinţei civile nr. 2388/27.05.1991 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost alterat în perioada dintre data pronunţării acesteia şi data transcrierii (6.03.1992), transcrierea fiind operată cu privire la un exemplar falsificat, care cuprindea în fals menţiunea suprafeţei de 1.500 mp teren.

Pe de altă parte, susţinerile că în cuprinsul deciziei ce face obiectul prezentului control judiciar s-a reţinut că forma alterată a sentinţei a fost folosită şi în cadrul autentificării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 la Notariatul de Stat sector 1 Bucureşti, dar şi în cadrul autentificării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.07.1993 de către Notariatul de Stat sector 6 Bucureşti, prin care făptuitorii G. şi E. au înstrăinat fiicelor lor B. 700 mp (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 la Notariatul de Stat sector 1 Bucureşti, dedus prezentei judecăţi) şi F. 500 mp din terenul respectiv aspect care nu rezultă însă din conţinutul respectivei rezoluţii a Parchetului (care ar face referire doar la faptul că sentinţa în discuţie a fost menţionată în cuprinsul contractelor) şi că nu a fost valorizat contractul de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia nu se face nicio referire la copia alterată a sentinţei de uzucapiune, reprezintă o problemă de interpretare a probatoriilor administrate în cauză, deci un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii instanţei de recurs.

În condiţiile în care instanţa, interpretând înscrisul aflat la dosarul cauzei a constatat că din cuprinsul acestuia rezultă că a fost utilizată copia alterată a sentinţei de uzucapiune la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ., potrivit cărora cel care face o susţinere în cursul procesului civil trebuie să o dovedească şi că instanţa încalcă prevederile procedurii civile atunci când reţine că era în sarcina recurenţilor-pârâţi să facă dovada contrară.

Valorizând ca şi "înscris" rezoluţia parchetului şi interpretând această probă existentă la dosar şi pusă în dezbaterea părţilor, nu se poate aprecia că au fost încălcate art. 6 şi art. 13 pct. 3 C. proc. civ. şi art. 24 din Constituţia României, respectiv dreptul la apărare al recurenţilor şi principiile nemijlocirii, contradictorialităţii şi oralităţii procesului civil.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, astfel încât se constată că nu este incident, sub aspectele anterior analizate, motivul de casare încadrat în art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată însă că sunt fondate criticile recurenţilor referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ. şi ale art. 478 C. proc. civ. privitoare la încălcarea principiului disponibilităţii şi la limitele efectului devolutiv al apelului, prin prisma identificării cauzei juridice de nulitate invocate prin intermediul cererii de chemare în judecată supusă judecăţii în faţa primei instanţe.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei, să se constate nulitatea absolută parţială (în ceea ce priveşte suprafaţa de teren înstrăinată) a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 decembrie 1992 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, încheiat între pârâţii B. şi C. şi D. şi E. pentru cauză ilicită, în temeiul art. 948 şi 966 C. civ.

Obiectul şi cauza acţiunii au fost precizate prin cererea depusă la dosarul de fond la data de 04.04.2019, în cadrul căreia reclamanta indică în mod expres că solicită nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 în ceea ce priveşte suprafaţa de teren înstrăinată, autorii pârâţilor având în proprietate o suprafaţă de teren de 500 m.p. însă au înstrăinat suprafaţa de 700 m.p. solicitându-se nulitatea absolută parţială în ceea ce priveşte suprafaţa de 200 mp.

Instanţa de apel a reţinut că din expunerea motivelor în fapt şi în drept din cadrul cererii de chemare în judecată rezultă că exemplarul (falsificat prin adăugarea suprafeţei) sentinţei civile a fost folosit la încheierea contractului, iar această descriere comportă în drept calificarea juridică a principiului enunţat, explicitat de apelanţi clar abia în apel, respectiv nulitatea actului subsecvent ca o consecinţă a nulităţii actului principal şi că art. 478 alin. (4) noul C. proc. civ. permite însă explicitarea pretenţiilor cuprinse implicit în cererea introductivă de instanţă, iar aceasta nu echivalează cu o cauză nouă în apel.

Ceea ce susţin recurenţii este că din formularea şi motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că intimata-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu constatarea nulităţii totale parţiale a contractului de vânzare-cumpărare pentru că autorii lor nu ar fi deţinut în proprietate suprafaţa de 700 mp, ci doar pe cea de 500 mp şi că, pe cale de consecinţă, au vândut mai mult decât deţineau, susţinere dovedită de menţiunea expresă din cuprinsul cererii precizatoare şi anume: "autorii pârâţilor având în proprietate o suprafaţă de teren de 500 mp, însă au înstrăinat suprafaţa de 700 mp" şi invocarea expresă de către intimata-reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată a principiului de drept nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate să transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are).

Verificând conţinutul cerererii de chemare în judecată şi a cererii precizatoare, instanţa de recurs constată că la paginile 6-7 ale cererii iniţiale se menţionează că împotriva numiţilor G. şi E. s-a formulat plângere penală pentru falsificarea sentinţei civile nr. 2388/1991 a Judecătoriei Sectoului 1 Bucureşti, de înscrisul falsificat făptuitorii folosindu-se în vederea încheierii a două contracte de vânzare cumpărare, printre care şi cel a cărei nulitate solicită prin prezenta acţiune.

Însemnătatea pe care o dă însă reclamanta acestui fapt nu este însă aceea că sentinţa, fiind falsificată, implică anularea şi a actului subsecvent, pentru cauză ilicită, ci susţine că aceasta reprezintă titlul autorilor pârâţilor, în lipsa căruia aceştia nu ar mai fi putut dobândi acea suprafaţă de teren.

În concluzie, se verifică aserţiunea recurenţilor în sensul că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru cauza ilicită constând în faptul că la încheierea lui s-a utilizat o copie alterată a sentinţei de uzucapiune sau nulitatea actului subsecvent ca urmare a nulităţii actului principal, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci pentru inexistenţa dreptului de proprietate a autorilor pârâţilor asupra suprafeţei de 200 mp teren în privinţa căreia se solicită nulitatea astfel încât nu puteau să vândă mai mult decât aveau în proprietate (paragrafele 3 şi 5 dosar fond).

Ca atare se remarcă faptul că instanţa de apel a modificat cadrul procesual cu care a fost învestită instanţa de fond, încălcând dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Deşi cel mai semnificativ si caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) si tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Ultimul dintre acestea a fost încălcat în speţa de faţă câtă vreme, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (4) noul C. proc. civ. ce permite explicitarea pretenţiilor cuprinse implicit în cererea introductivă de instanţă, s-a apreciat, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, că invocarea nulităţii absolute pentru cauza ilicită derivând din falsificarea sentinţei şi folosirea ei la întocmirea contractelor subsecvente nu echivalează cu o cauză nouă în apel, deşi acest aspect nu fusese invocat prin prisma acestei cauze de nulitate ci pentru lipsa titlului de proprietate asupra a ceea ce s-a vândut.

Obiectul cererii de chemare în judecată a fost indicat prin acţiunea introductivă şi a fost precizat ulterior şi este diferit de cel soluţionat de instanţa de apel care a schimbat cauza de nulitate în baza căreia a desfiinţat actul juridic direct în apel fără ca această nouă calificare a obiectului acţiunii să fi fost pusă în discuţia părţilor, probele administrate fiind propuse şi administrate în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa de fond şi nu prin raportare la noul obiect calificat ca atare de curtea de apel.

În contextul celor explicitate anterior, apare ca fiind străină de natura cauzei motivarea curţii de apel în sensul că "din expunerea motivelor în fapt şi în drept în cadrul cererii de chemare în judecată rezultă că exemplarul (falsificat prin adăugarea suprafeţei) sentinţei civile a fost folosit la încheierea contractului, iar această descriere comportă în drept calificarea juridică a principiului enunţat, explicitat de apelanţi clar abia în apel, respectiv nulitatea actului subsecvent ca o consecinţă a nulităţii actului principal" fiind astfel incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În aceste condiţii nu vor mai fi analizate celelalte critici încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. câtă vreme acestea vizează modul în care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia cu privire la solicitările noi, formulate în apel de către reclamantă cu privire la nulitatea contractului pentru cauza ilicită derivând din falsificarea sentinţei civile nr. 2388/1991a Judecătoriei Sectoului 1 Bucureşti, ca act subsecvent acesteia, cereri ce nu au format obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de fond.

Pe de altă parte, tot din perspectiva analizei cauzei ilicite invocate ca motiv de nulitate a actului juridic, se observă că motivarea hotărârii instanţei de apel nu conţine referire la textele de lege în baza cărora s-a solicitat nulitatea contractului, respectiv art. 948 şi art. 966 C. civ. vechi.

Forma acestor texte normative la data încheierii contractului a cărei nulitate se solicită este următoarea: art. 948, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţilor ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită şi art. 966, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Cauza, una dintre aceste condiţii, a fost vizată de către reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată, ea reprezentând prin definiţie prefigurarea mintală a scopului urmărit prin încheierea actului juridic.

Aceasta este anterioară (şi concomitentă) momentului încheierii actului, iar înţelesul ei este dat de sensul juridic, ca scop urmărit a fi atins prin încheierea actului, causa finalis, existenţa cauzei obligaţiei şi caracterul ei real şi licit fiind prezumate prin lege până la proba contrară.

Structura cauzei prezintă două elemente, şi anume scopul imediat si scopul mediat. Scopul imediat (causa proxima) este abstract si invariabil în cadrul anumitor categorii de contracte. Ca atare, în contractele sinalagmatice, cauza constă în prefigurarea mentală a contraprestaţiei, în cele aleatorii, cauza imediata este reprezentata de risc, în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de a gratifica. Scopul mediat (causa remota), element concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice, constă în motivul determinant al încheierii actului juridic.

Potrivit art. 966 C. civ., cauza ilicită nu poate avea niciun efect, iar sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

Cauza este ilicită sau imorală atunci când scopul urmărit de cel care se obligă contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii politice, sociale şi economice a ţării sau regulilor de convieţuire socială, fiind corectă susţinerea recurenţilor că pentru actele juridice civile numite (tipice), cum este cel de faţă, numai scopul mediat poate să fie ilicit.

Conform art. 968 C. civ. "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice".

Ca atare, trebuie a se verifica dacă la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită scopul urmărit de părţi, avea sau nu cauza ilicită imputată de reclamantă, respectiv dacă motivul determinant al încheierii actului juridic contravenea sau nu dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială, în sensul indicat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În condiţiile în care se pretinde că autorii pârâţilor au deţinut o anumită suprafaţă de teren la locul situării imobilului în litigiu (D. ar fi deţinut ca urmare a unui partaj de ascendent un teren în suprafaţă de 692 m.p., iar G. şi E. ca urmare a admiterii cererii de chemare in judecată introdusă contra numitului H., prin sentinţa civilă nr. 2388/27 mai 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1991 - dosar, rămasă definitivă şi irevocabilă, au dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra unui teren situat în municipiul Bucureşti, str. x, sector 1), urmează a se stabili în ce măsură această ultimă sentinţă se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul dobândirii în mod originar, a unui drept de proprietate asupra unui imobil situat la adresa indicată.

Fără a se stabili în mod concret situaţia de fapt, respectiv dacă autorii pârâţilor aveau sau nu în proprietate terenul vândut şi a se cerceta dacă scopul determinant pentru care a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/24.12.1992 (prin care pârâţii B. şi C. au devenit proprietari ai terenului în suprafaţă de 700 m.p. şi ai locuinţei aferente) a fost acela de a se înstrăina un teren care nu aparţinea vânzătorilor nu se poate aprecia că s-a făcut o analiză completă a cererii cu care instanţa a fost învestită.

Ca atare, se confirmă susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt din această perspectivă şi că nu a analizat temeiurile de drept invocate de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, respectiv nu a clarificat dacă scopul mediat (intenţia reală şi determinantă a părţilor de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în discuţie) a avut sau nu la bază cauza ilicită pretinsă de reclamantă şi anume de a înstrăina un teren care nu aparţinea vânzătorilor.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Nefiind stabilită situaţia de fapt corespunzătoare care să conducă la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale analizate anterior, fiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat şi după casarea hotărârii supuse controlului judiciar, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate motivele de apel cu care Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită, prin raportare la cadrul procesual fixat de părţi în condiţiile legii de procedură civilă, după stabilirea în integralitate a situaţiei de fapt dedusă judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1629A din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.