Administrative rights over natural lake basin in public domain; res judicata from administrative judgment precluding civil claimant's standing

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/2011, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a formulat acţiune în revendicare a dreptului de administrare privind domeniul public al statului, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională pentru Pescuit si Acvacultură, Agenţia Domeniilor Statului si Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, restituirea dreptului de administrare privind imobilul-lacul natural Taşaul, în suprafaţă totală de 2335 ha, situat pe raza localităţilor Năvodari şi Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa.

Prin sentinţa nr. 1838 din 8 februarie 2012, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa nr. 2471 din 23 mai 2013, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Domeniilor Statului şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acţiunea reclamantei Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral. A obligat-o pe pârâta Compania Naţională pentru Pescuit si Acvacultură să restituie reclamantei dreptul de administrare asupra imobilului-lac Taşaul, în suprafaţă de 2335 ha, situat pe raza localităţilor Năvodari şi Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. 93/C din 13 noiembrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva sentinţei tribunalului.

S-a reţinut că prin acţiunea formulată, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" prin Administraţia Bazinală de Apă "Dobrogea-Litoral" a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, recunoaşterea dreptului său de administrare asupra lacului Taşaul, situat pe raza localităţilor Năvodari şi Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa şi restituirea acestui drept de către pârâtă, drept care a fost încălcat prin înscrierea lui în cartea funciară nr. x a unităţii administrativ teritoriale Mihai Kogălniceanu având ca titular pârâta.

S-a constatat că, ceea ce se dispută în cauză este dreptul de administrare asupra lacului Taşaul, în suprafaţă de 2335 ha, respectiv cine este titularul acestui drept, în mod incontestabil dreptul de proprietate asupra acestui lac natural aparţinând, potrivit art. 135 alin. (4) din Constituţia României, art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, Statului Român, imobilul fiind menţionat, de altfel, ca aparţinând domeniului public al statului şi prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, în anexa 12, poziţia 63932.

Fiind un drept derivat din dreptul de proprietate publică şi nu un dezmembrământ al acestuia, dreptul de administrare poate fi constituit doar de către titularul dreptului de proprietate publică, între titularii celor două drepturi existând raporturi de subordonare ce se nasc din acte administrative cu caracter individual, acte administrative care sunt, de fapt şi sursa dreptului de administrare. În virtutea acestui raport juridic, titularul dreptului de proprietate poate retrage sau revoca dreptul de administrare, printr-un act de putere, fără ca titularul dreptului de administrare să se poată apăra prin mijloace de drept civil, actul administrativ de revocare sau retragere putând fi cenzurat numai de către instanţa de contencios administrativ, la sesizarea titularului dreptului de administrare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Spre deosebire de raportul administrativ, de subordonare, dintre titularul dreptului de proprietate al unui bun din domeniul public al statului şi titularul dreptului de administrare, în cazul raporturilor dintre titularii dreptului de administrare şi terţi, dreptul de administrare are o natură civilă, este opozabil erga omnes şi poate fi protejat prin mijloacele de drept comun, inclusiv prin acţiunea în revendicare, astfel cum s-a formulat în prezenta cauză. Astfel, prin acţiunea în revendicare formulată, reclamanta urmăreşte recunoaşterea dreptului său de administrare asupra imobilului lac Taşaul, în suprafaţă de 2335 ha, imobil aflat în proprietatea publică a statului.

Deşi apelanta - pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură nu neagă apartenenţa lacului Taşaul în domeniul public al statului şi inventarierea sa în cadrul acestui domeniu prin înscrierea imobilului la poziţia 63932 din anexa 12 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, fără să fi atacat în contencios administrativ această hotărâre de Guvern cu privire la menţiunea atribuirii imobilului lac Taşaul în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române", pârâta contestă dreptul de administrare al reclamantei şi susţine că îi aparţine acest drept, dobândit prin protocol de predare-preluare de la Administraţia Domeniilor Statului ca efect al Legii nr. 317/2009 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura şi al Hotărârii Guvernului nr. 545/2010 privind organizarea, structura şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.

În procedura de verificare a drepturilor de administrare invocate de către părţile din prezentul litigiu, curtea de apel a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 107/1996, care stabilesc că aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime. Alin. 2 stabileşte că albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2 pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg, precum şi că proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.

În raport de criteriul mărimii bazinului hidrografic menţionat la art. 3 din Legea nr. 107/1996, lacul Taşaul face parte din categoria apelor din domeniul public al statului şi, potrivit art. 2 alin. (2) şi (5) coroborat cu art. 3 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002, cuveta lacului, în stare naturală sau amenajată, se află în administrarea, exploatarea şi întreţinerea Administraţiei Naţionale "Apele Române". De asemenea, aşa cum s-a arătat, lacul Taşaul a fost nominalizat în mod expres în Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, anexa 12, poziţia 63932, fiind dat în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române", potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2006.

Domeniul dreptului de administrare conferit reclamantei Administraţia Naţională "Apele Române" prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, conform art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002, actualizată, este acela stabilit prin art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată şi Legea nr. 213/1998.

Reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" deţine, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României şi dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, un drept de administrare asupra malurilor şi cuvetelor lacurilor care aparţin domeniului public al statului, acest drept fiind distinct de dreptul de administrare a fondului piscicol şi amenajărilor piscicole care aparţine pârâtei Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Curtea de apel a constatat că această distincţie a existat anterior anului 1990, iar legiuitorul de după 1990, prin legislaţia adoptată, a înţeles să păstreze împărţirea atribuţiilor privind administrarea cuvetei lacurilor, care se face de către o regie autonomă şi activitatea de piscicultură, care se face de către societatea comercială.

Prin urmare, şi înainte de 1989, activitatea de piscicultură era exercitată separat de activitatea de administrare a cuvetei lacurilor, astfel că administrarea lacurilor se făcea de către instituţii publice, organe ale administraţiei de stat în timp ce activitatea de comercializare a peştelui se realiza de către întreprinderi de producţie.

După 1989, s-a păstrat împărţirea atribuţiilor privind administrarea cuvetei lacurilor, care se făcea de către Regia Autonomă "Apele Române" şi activitatea de piscicultură, care se făcea de S.C. A. S.A..

Prin Hotărârea Guvernului nr. 981/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale "Apele Române" S.A., Regia Autonomă "Apele Romane" se desfiinţează, fiind reorganizată drept companie naţională, în subordinea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Conform art. 6 alin. (1) din acest act normativ, compania naţională preia în concesiune bunurile din domeniul public al statului, aflate anterior în patrimoniul regiei, printre aceste bunuri fiind menţionate în mod expres cuvetele lacurilor (pct. l din anexa 3).

Pe de altă parte, în anul 1999 apare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă. Prin acest act normativ se stabileşte cadrul legislativ pentru privatizarea societăţilor comerciale de tipul S.C. A. S.A. şi se înfiinţează în acest scop Agenţia Domeniilor Statului. S-a subliniat că Agenţia Domeniilor Statului, nou constituită, are atribuţii strict delimitate în domeniul concesionării terenurilor din domeniul public al statului, aceasta putând exercita dreptul de concesiune numai în ceea ce priveşte terenurile aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice, a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, a companiilor şi societăţilor naţionale din domeniul de activitate al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (art. 4 alin. (1) lit. b). În plus, aceasta exercita dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate sub luciul de apă din domeniul privat al statului, care nu fac obiectul cauzei de faţă.

Prin urmare, s-a observat că legiuitorul, atunci când a declanşat procesul de privatizare a societăţilor cu profil agricol, a ţinut seama de logica actelor normative în vigoare, astfel că terenurile reprezentând cuvetele lacurilor nu au fost date în administrarea ADS, fiind date printr-un alt act normativ în administrarea CN Apele Române S.A..

Astfel, în continuare, Administraţia Domeniilor Statului, indiferent prin câte transformări a trecut, nu a avut în patrimoniu decât ceea ce a avut de la început, respectiv terenuri aflate sub luciul de apă şi terenuri din domeniul public al statului, aflate în administrarea institutelor de cercetări sau a altor companii din subordinea Ministerului Agriculturii.

În acest sens, Legea nr. 268/2001, care a abrogat şi a înlocuit Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 198/1999, a menţinut în art. 4 alin. (1) lit. c) circumstanţierea terenurilor aflate în domeniul public al statului care se dau în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, la terenurile aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de agricol şi silvic.

În ceea ce o priveşte pe pârâtă, Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol se înfiinţează prin Legea nr. 192/2001, în scopul administrării fondului piscicol; astfel, la data înfiinţării, pârâta nu avea ca atribuţii administrarea terenurilor de niciun fel, ci doar, precum fostele întreprinderi piscicole, administrarea fondului piscicol.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2002 s-a modificat Legea nr. 192/2001, în sensul că pârâta a primit atribuţii suplimentare, administrarea exercitată asupra amenajărilor piscicole fiind extinsă şi asupra terenurilor aferente. Însă, şi de această dată, terenurile la care se face referire sunt cele aflate anterior în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului. Prin urmare, pârâta nu putea prelua decât ceea ce Agenţia Domeniilor Statului avea în administrare, iar aceasta nu avea în administrare cuvetele lacurilor, aşa cum s-a arătat.

Preluarea din nou a prerogativelor Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol de către Agenţia Domeniilor Statului prin emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura şi retransmiterea lor de la Administraţia Domeniilor Statului către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură prin Legea nr. 317/2009 au fost considerate de către instanţa de apel ca fără relevanţă sub aspectul dreptului de administrare invocat de către reclamantă pentru că aceste acte normative nu au extins drepturile şi obligaţiile, respectiv activităţile şi atribuţiile instituţiilor publice pentru reglementarea cărora au fost adoptate, între acestea existând numai o subrogare legală în drepturile şi obligaţiile deja existente la momentul adoptării lor.

Dimpotrivă, prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2009 s-a stabilit domeniul de aplicare al acestui act normativ la "protecţia, conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea şi comercializarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură", fără să se includă şi administrarea cuvetei şi malurilor lacurilor, care a rămas, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002, la Administraţia Naţională "Apele Române".

În condiţiile în care în domeniul drepturilor conferite pârâtei Agenţia Naţională de Pescuit şi Acvacultură nu este inclus şi dreptul de administrare privind cuvetele şi malurile lacurilor proprietate publică a statului şi nici în unul dintre actele normative care atribuie reclamantei Administraţia Naţională "Apele Române" acest drept nu a fost modificat ori abrogat, fie prin actele normative de înfiinţare a pârâtei (a instituţiilor antecesoare), fie prin alt act normativ, menţiunea din Hotărârea Guvernului nr. 545/2010 privind organizarea, structura şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, în sensul că această agenţie are printre funcţii şi pe aceea de concesionare a terenurilor pe care sunt amplasate amenajările piscicole şi alte terenuri aferente acestora din domeniul public al statului, în condiţiile legii, ori aceea de încheiere a contractelor în vederea exploatării terenurilor pe care sunt amplasate amenajările piscicole, precum şi a altor terenuri aferente acestora din domeniul privat al statului, în condiţiile legii, a fost găsită fără relevanţă de curtea de apel în privinţa dreptului de administrare invocat de către reclamantă, pe de o parte pentru că aceste prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 545/2010 excedează domeniului circumscris prin Legea nr. 317/2009, în aplicarea căreia a fost emisă hotărârea de Guvern şi, pe de altă parte, pentru că titularul dreptului de administrare arătat prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 nu a fost schimbat prin Hotărârea Guvernului nr. 545/2010. În fine, dreptul de a concesiona terenul pe care este amplasată o amenajare piscicolă nu este identic şi nu se confundă cu dreptul de administrare al cuvetei şi malurilor, astfel că, potrivit instanţei de apel, menţiunea de la art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 545/2010 nu conferă pârâtei un drept de administrare, astfel cum greşit a susţinut prin motivele de apel.

În concluzie, s-a constatat de către curtea de apel că, de la înfiinţare şi până în prezent, pârâta nu a deţinut în administrare conform legii cuvetele lacurilor, care au rămas, potrivit actelor normative in vigoare, în administrarea instituţiei reclamante (înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 prin reorganizarea Companiei Naţionale "Apele Romane") şi având ca atribuţii administrarea cuvetei lacurilor (art. 2 alin. (2) coroborat cu anexa 3).

Lucrările hidrotehnice realizate pe un lac natural în scopul exploatării sale piscicole, cum ar fi canale, stăvilare, cât şi alte lucrări de reglare a nivelului apei în funcţie de necesităţile amenajării piscicole nu conduc, în opinia instanţei de apel, la schimbarea caracterului de lac natural care este conferit de modul de formare a lacului şi nu de modificările realizate în vederea exploatării fondului piscicol.

S-a observat că amenajarea piscicolă de pe lacul Taşaul are natura unui edificiu artificial, o lucrare ce nu poate fi confundată cu cuveta lacului, pârâta ANPA având în administrare numai amenajarea piscicolă (lucrările de la suprafaţa lacului), iar nu şi cuveta şi malurile lacului Taşaul, ce se află în administrarea reclamantei conform legislaţiei mai sus menţionate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, solicitând admiterea acestuia şi modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

A criticat hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., apreciind că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au interpretat eronat actul dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre cu încălcarea legii.

Astfel, s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că amenajarea piscicolă de pe lacul Taşaul are natura unui edificiu artificial, ceea ce duce la concluzia existenţei unei amenajări piscicole.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 2 lit. e) din Legea nr. 317/2009, amenajarea piscicolă este acea unitate de bază a acvaculturii reprezentată de lacuri de acumulare în care se practică acvacultura.

În opinia recurentei, instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut faptul că Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura exercită numai dreptul de administrare asupra terenurilor aflate sub luciu de apă din domeniul privat al statului.

A arătat că instanţa de apel a trecut cu vederea faptul că la momentul subrogării în drepturi şi obligaţii a Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultura s-a procedat la încheierea de procese-verbale de predare-preluare încheiate cu Agenţia Domeniilor Statului, procese-verbale aprobate la acel moment prin Ordin MADR.

A mai arătat că, aşa cum a fost precizat prin cererea introductivă de instanţă, obiectul acţiunii priveşte apărarea dreptului de administrare prin acţiune reală, însă reclamanta recunoaşte la pct. 3 din cererea introductivă că nu posedă, nu foloseşte şi nu dispune de bunul revendicat.

În ceea ce priveşte conţinutul dreptului de administrare, recurenta s-a prevalat de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, susţinând că folosinţa bunului primit în administrare conferă titularului acestuia posibilitatea dar şi obligaţia de a-l utiliza pentru realizarea scopului activităţii sale, cu respectarea uzului şi interesului public.

Aşadar, Agenţia Naţionala pentru Pescuit si Acvacultură nu poate restitui dreptul său de administrare dacă acesteia nu i se recunoaşte acest drept şi nici nu poate lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul ce face obiectul litigiului atâta timp cât, în prezent, Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral nu posedă, nu foloseşte si nu dispune de bun.

Recurenta a precizat că natura juridică a dreptului de administrare este conturată de faptul că acesta se constituie şi este exercitat pe toată durata existenţei sale în regim de drept administrativ.

A menţionat faptul că, în urma apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, prerogativele Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol au fost preluate de Agenţia Domeniilor Statului, care s-a subrogat legal în toate drepturile şi obligaţiile companiei.

Ulterior, în baza prevederilor Legii nr. 317/2009, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile Agenţiei Domeniilor Statului, preluând astfel toate drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia.

A considerat că, în lumina dispoziţiilor art. 2 şi art. 7 lit. F) din Hotărârea Guvernului nr. 545/2010, rezultă fără echivoc că, în prezent, titular al dreptului de administrare asupra amenajărilor piscicole, a terenurilor pe care sunt amplasate aceste amenajări piscicole, precum şi asupra altor terenuri din domeniul public al statului este Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura.

Lacul Taşaul face parte dintr-o amenajare piscicolă care nu poate fi administrată separat şi cu atât mai mult exercitată separat prin activităţi de acvacultură de către Agenţia Naţională pentru Pescuit si Acvacultură şi activităţi de administrare a cuvetei lacului de către Administraţia Naţională Apele Române.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, în temeiul Legii Apelor, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 şi Legii nr. 213/1998, lacul Taşaul a fost nominalizat în mod expres în Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului (anexa 12 număr MF 63932) ca fiind imobil aflat în domeniul public în administrarea Administraţiei Naţionale Apele Române, prin urmare, este titularul dreptului de administrare a terenului (cuvetei) lacului.

A subliniat că prevederile Legii nr. 317/2009, invocate de către recurenta - pârâtă, se referă la subrogarea în drepturi şi obligaţii care derivă din contracte, nu şi la transferul dreptului de administrare asupra cuvetei lacului.

Agenţia Domeniilor Statului şi Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol nu pot preda către Administraţia Naţională Apele Române mai mult decât deţin conform legii, iar Agenţia Naţionala pentru Pescuit şi Acvacultura nu poate primi altceva decât face obiectul său de activitate.

A concluzionat că de la înfiinţare şi până în prezent, recurenta - pârâtă nu a deţinut în administrare, conform legii, cuvetele lacurilor, care au rămas, conform actelor normative în vigoare, în administrarea sa (înfiinţata prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 prin reorganizarea Companiei Naţionale "Apele Române"), care are atribuţii în administrarea cuvetei lacurilor.

Prin urmare, recurenta - pârâtă are în administrare, conform legii, numai fondul piscicol din apă şi nu terenul-cuveta lacului.

În plus, în opinia intimatei - reclamante recurenta mai are în administrare şi amenajările piscicole construite pe lacuri.

A conchis că amenajările piscicole nu schimba caracterul de lac natural al unui lac şi nici regimul juridic al acestuia şi că recurenta - pârâtă încearcă să întreţină aceasta confuzie, în sensul ca lacul Taşaul ar fi o amenajare piscicolă, exceptată de la administrarea sa.

A mai arătat că amenajarea piscicolă are natura unui edificiu artificial şi nu poate fi confundată cu terenul (cuveta) aferent lacului, iar lucrările hidrotehnice realizate pe un lac natural în scop piscicol (diguri, stăvilare/canale, etc.) nu schimbă caracteristica de lac natural a acestuia. Potrivit intimatei - reclamante execuţia unor lucrări de amenajare a lacurilor, indiferent de scopul şi utilitatea acestora (inclusiv lucrările specifice activităţilor de piscicultură), nu conduc la schimbarea caracteristicii de lac natural, care este conferit de modul de formare şi nu de transformările ulterioare, sub influenţa factorilor antropici.

A mai precizat că toate lacurile naturale cu apă dulce din România sunt exploatate din punct de vedere piscicol şi că dacă susţinerile recurentei - pârâte ar fi întemeiate nu ar mai exista lacuri naturale, ci numai amenajări piscicole.

Recursul declarat de pârâtă este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin promovarea acţiunii în justiţie, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române a tins la recunoaşterea şi "restituirea" dreptului său de administrare asupra Lacului Tasaul, în suprafaţă de 2335 ha, situat pe raza localităţilor Năvodari şi Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa.

Pentru a-şi justifica legitimarea procesuală şi în continuare, justeţea pretenţiilor sale, reclamanta s-a prevalat de Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, hotărâre în a cărei Anexă 12, la poziţia 63932 figurează lacul Tasaul, dat în administrarea Agenţiei Naţionale Apele Române, în conformitate cu Legea apelor nr. 107/1996 şi Hotărârea Guvernului nr. 981/1998 (în prezent Administraţia Naţională Apele Române potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002).

Soluţia de admitere a acţiunii pronunţată de prima instanţă, validată de instanţa de apel, s-a întemeiat, în principal, pe prezumţia de legalitate a acestei hotărâri de Guvern şi pe faptul că imobilul, prin caracteristicile lui, este unul care face parte din domeniul public al statului, putând fi transmis, ca atare, în administrarea reclamantei.

În speţă însă, legalitatea Hotărârii Guvernului nr. 1705/2006 a fost contestată în faţa instanţei de contencios-administrativ (obiect al dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), ceea ce a determinat suspendarea judecăţii prezentei cauzei aflate în faza procesuală a recursului, conform încheierii din 6 noiembrie 2014, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Reluarea judecăţii s-a realizat în contextul pronunţării deciziei nr. 2483 din 12 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care, respingându-se recursul declarat de Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea şi Guvernul Românei, a fost validată soluţia de primă instanţă (sentinţa nr. 3580/16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) potrivit căreia s-au anulat parţial, ca nelegale, mai multe poziţii din Anexa nr. 12 a Hotărârii Guvernului nr. 1705/2006, respectiv: 63900, 63903, 63910, 63911, 63912, 63913, 63913, 63918, 63919, 63920, 63921, 63922, 63932, 63933, 63934, 63936, 63937, 63938, 63939, 63941, 63942 şi 63943, aşadar inclusiv poziţia la care figurează lacul, obiect la prezentului litigiu.

Faţă de acest nou context procesual, se pune problema calităţii procesuale active a reclamantei Administraţia Naţională Apele Române.

Astfel, ceea ce a făcut obiectul judecăţii în faţa instanţei de contencios-administrativ a fost tocmai dreptul de administrare de care se prevalează reclamanta în prezenta cauză atunci când solicită obligarea pârâţilor la respectarea şi restituirea lui.

Or, învestită cu analiza legalităţii dobândirii acestui drept de administrare, instanţa de contencios-administrativ a stabilit că acesta nu poate aparţine Administraţiei Naţionale Apele Române întrucât la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1075/2006, bunurile menţionate în Anexă (poziţiile anulate) se aflau în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi ulterior, în cea a Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol.

S-a reţinut că "prevederile care au reglementat dreptul de administrare al Agenţiei Domeniilor Statului asupra terenurilor aflate permanent sub luciu de apă/terenurilor cu destinaţie agricolă care includ amenajări piscicole au instituit un regim special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 107/1996 şi ale O.U.G. nr. 107/2002, distincţia recurentei-pârâte între dreptul de administrare al cuvetei lacurilor şi cel al fondului piscicol prin prisma titularilor acestor drepturi fiind, în speţă, artificială".

Or, aceste dezlegări ale instanţei de contencios-administrativ sunt intrate în autoritatea lucrului judecat şi se impun ca atare în faţa instanţei civile dat fiind raportul dintre cele două jurisdicţii, atunci când cea civilă suspendă judecata pentru a aştepta să se dea dezlegare unei chestiuni prejudiciale (aflate în competenţa exclusivă a jurisdicţiei contenciosului administrativ) cu repercusiuni asupra soluţionării cauzei civile.

Este vorba despre modalitatea în care se produce efectul pozitiv al lucrului judecat într-un litigiu care are legătură cu ceea ce s-a dezlegat deja jurisdicţional, litigiu a cărui judecată - tocmai în considerarea unei astfel de legături - nu poate ignora şi nici contrazice ceea ce s-a tranşat anterior, în mod definitiv, de către o altă instanţă.

În acest sens, dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reglementând acest aspect al lucrului judecat, statuează că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Or, reclamanta-intimată Administraţia Naţională Apele Române din prezenta cauză este partea în raport cu care s-a stabilit în litigiul desfăşurat în faţa jurisdicţiei de contencios-administrativ că îi lipseşte dreptul de administrare de care se prevalează şi a cărui valorificare o urmăreşte în faţa instanţei civile.

Susţinerea acesteia că demersul său este în continuare justificat şi că îşi demonstrează legitimarea procesuală activă întrucât dreptul său de administrare ar decurge din lege - în temeiul căreia este inclus bunul în domeniul public al statului care, în continuare, îl poate da în administrarea acesteia, astfel încât în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 este "administrator de drept" al lacurilor naturale din România, inclusiv al celor aflate pe teritoriul judeţului Constanţa, - este nefondată şi contrazice flagrant efectele lucrului judecat.

Fiind parte în litigiul anterior, faţă de reclamantă operează relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti sub un dublu aspect: al obligativităţii şi al autorităţii lucrului judecat, ceea ce înseamnă deopotrivă, executarea dispoziţiilor acesteia şi imposibilitatea de a repune în discuţie ceea ce s-a tranşat în prezenţa sa la procedura judiciară anterioară.

Spre deosebire de terţi, faţă de care hotărârea are doar valoare de opozabilitate stricto-sensu (art. 435 alin. (2) C. proc. civ.), partea nu are posibilitatea de a mai pretinde sau de a tinde la a face dovada contrară celor statuate în raport cu aceasta pentru că ar însemna nesocotirea efectelor obligatorii ale autorităţii de lucru judecat.

Astfel fiind, reclamanta nu mai poate pretinde efectuarea altor verificări de către instanţa civilă în legătură cu dreptul său de administrare asupra lacului în litigiu, câtă vreme s-a statuat deja irevocabil că acesta nu se află în patrimoniul său, cu titlu de administrare, ci, potrivit actelor normative speciale în materie, la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1075/2006, administrarea aparţinea Agenţiei Domeniilor Statului şi ulterior, Companiei Naţionale a Fondului Piscicol.

Ca atare, dând valoare efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 2483/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a tranşat, în maniera arătată, chestiunea prejudicială vizând pe titularul dreptului de administrare asupra Lacului Tasaul, obiect al prezentului litigiu, Înalta Curte urmează să constate că reclamanta nu îşi justifică legitimarea procesuală în a solicita obligarea pârâţilor să îi respecte şi să îi "restituie" acest drept.

În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 708/2020, de care s-a prevalat intimata - reclamantă, se constată că aceasta nu influentează prezentul dosar, având în vedere că prin aceasta s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 42/2010 privind darea în administrarea autorităţilor administraţiei publice locale a unor bunuri aflate în domeniul public al statului şi priveşte un alt bun, respectiv lacul Siutghiol, care nu a făcut obiectul deciziei nr. 2483/2020 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi.

În consecinţă, recursul pârâtei va fi admis şi conform art. 314 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vor fi casate, în tot, decizia din apel şi sentinţa primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă (casarea sentinţei fiind una totală, chiar în contextul în care aceasta dăduse dezlegare, prin admitere, excepţiei vizând lipsa calităţii procesuale pasive a ADS, câtă vreme soluţia asupra calităţii procesuale active înseamnă, în realitate, o lipsă de învestire a instanţei, care nu se mai poate pronunţa astfel asupra niciunui alt aspect, de fond sau de procedură).

Referitor la solicitarea intimatei - interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată, această urmează a fi respinsă.

Se constată, astfel, că S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei, al cărei recurs a fost admis.

Cum potrivit art. 274 C. proc. civ., la cheltuieli de judecată poate fi obligată, la cerere, partea care cade în pretenţii, acestea vor fi acordate părţii care a câştigat procesul.

Se mai reţine, totodată, că indiferent de faptul că hotărârea s-a pronunţat sau nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, nu se pot acorda cheltuieli de judecată intervenientului voluntar accesoriu a cărui cerere a fost formulată în recurs, cu consecinţa obligării la plata acestora a părţii aflate în culpă procesuală.

În plus, se reţine că în speţă, intimata - intervenientă nu a făcut decât să formuleze aceleaşi concluzii de admitere a recursului ca partea pentru care a intervenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei nr. 93/C din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează, în tot, decizia şi sentinţa nr. 2471 din 23 mai 2013 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Respinge cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Respinge cererea formulată de intimata - intervenientă S.C. B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.