Collective management of musical works: VAT liability for remuneration of broadcasting rights under EU Directive 2006/112/CE

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2016 din data de 28.11.2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiei in cuantum de 20.448 RON, reprezentând drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale de către pârâtă pe postul Radio C., în trimestrele 1 2015- III 2016, plata către A. a sumei de 4.747,20 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1%lzi de întârziere, calculate până la data de 03.11.2016 pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor restante în cuantum de 20.448 RON, aferente trimestrelor 1 2015- III 2016, plata către A. a penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere, pentru perioada cuprinsă între data de 04.11.2016 şi data plăţii efective, aferente remuneraţiilor restante în suma de 20.448 RON, datorate pentru trimestrele 1 2015 - III 2016, plata cheltuielilor de judecată privind prezenta cauză.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1251 din 22.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 20.448,00 RON, cu TVA inclus, reprezentând remuneraţie minimă pentru radiodifuzarea pe postul de radio a operelor muzicale Radio C. în perioada trimestrele I 2015- III 2016, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi de întârziere aferente acestei sume, în cuantum de 4.747,20 RON, calculate până la data de 03.11.2016, precum şi în continuare, începând cu data de 04.11.2016 şi până la plata efectivă a remuneraţiei; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în suma de 100 RON.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 583/A/16.05.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 16.800 RON şi la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,1% pe zi de întârziere, de la scadenţă până la plata efectivă a debitului principal.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 583A din data de 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă decizii au declarat recurs ambele părţi.

II.1. Motivele de recurs formulate de reclamantă

Recurenta-reclamantă A. a întemeiat generic recursul pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu există o decizie pronunţată potrivit dispoziţiilor art. 519-521 C. proc. civ. prin care să se fi dezlegat chestiunea de drept privind aplicabilitatea art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru colectarea, de către organismul de gestiune colectivă, a remuneraţiilor datorate de utilizatori pentru dreptul de autor de radiodifuzare a operelor muzicale, reglementat de art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996. Contrar hotărârii atacate, Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi nu dezleagă această problemă, instanţa de apel aplicând prin analogie această decizie, şi altor drepturi patrimoniale decât cele cu privire la care a fost dezlegată chestiunea de drept;

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 10 C. civ., care interzice aplicarea prin analogie a legii, instanţa de apel soluţionând cauza din această perspectivă, fără a realiza o interpretare şi aplicare proprie a normelor de drept material incidente în această speţă;

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv a dat o interpretare prea restrictivă acestor texte legale atunci când a stabilit că ele nu se aplică în cazul autorizării folosirii dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale. Prin Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi, pronunţată în mecanismul hotărârii prealabile, s-a reţinut că pentru cele două drepturi conexe nu există un drept de a autoriza sau de a interzice folosinţa drepturilor, ci doar un drept la o remunerare echitabilă. În condiţiile în care, în absenţa dreptului de autorizare, nu are loc o transmitere a folosinţei drepturilor conexe, sumele datorate în acele situaţii sunt, în fapt şi în drept, despăgubiri iar nu remuneraţii, datorate în schimbul autorizării (transmiterii folosirii drepturilor). Prin derogare de la prevederile art. 126 şi art. 129, prin dispoziţiile exprese ale Legii nr. 571/2003, se statuează că nu există o prestare de serviciu şi nu se datorează TVA în cazul despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească. În prezenta cauză însă, este vorba de o altă situaţie litigioasă, şi anume de un drept de autorizare reglementat expres de art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996, în temeiul căruia a fost încheiată între părţi autorizaţia licenţă neexclusivă care a permis intimatei folosinţa neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, în limitele autorizaţiei acordate. Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare la data utilizării operelor muzicale, autorizaţia licenţă neexclusivă se acordă în schimbul unei remuneraţii;

- Hotărârea recurată încalcă principiul neutralităţii fiscale care reglementează impozitele indirecte, aşa cum este cazul TVA, în sensul că nu ţine seama de întregul lanţ al activităţii de gestiune colectivă, în cadrul căruia titularii de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale editori, persoane juridice, persoane fizice autorizate şi organisme similare din străinătate, sunt persoane impozabile în scopuri de TVA, respectiv facturează către A. remuneraţiile şi le adaugă TVA-ul aferent, pe care A. este obligată să-1 plătească acestora. Dacă A. nu colectează de la utilizatori acest TVA, va trebui să plătească titularilor de drepturi de autor, din resurse proprii, TVA reprezentând un procent de 19% aplicat asupra remuneraţiilor. Legea nr. 8/1996 interzice însă A. să obţină venituri din gestiunea colectivă care să poată acoperi nivelul de 19% al TVA-ului (art. 134 din lege limitează veniturile A. la maxim 15% din sumele pe care le repartizează individual titularilor de drepturi patrimoniale de autor). Încălcarea principiului neutralităţii fiscale constă în faptul că TVA va fi aplicat numai pe ultima parte a lanţului, adică va fi suportat ca sarcină finală de către A., care nu este consumatorul final şi nu va avea dreptul de a deduce acest TVA, întrucât hotărârea recurată a reţinut în mod nelegal că activitatea A. dedusă judecăţii nu este impozabilă în scopuri de TVA.

II.2. Motivele de recurs formulate de pârâtă

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a întemeiat recursul propriu pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în ceea ce priveşte motivarea hotărârii, respectiv ignoră cu desăvârşire aspectul învederat de recurentă prin întâmpinare privind faptul că pretenţiile intimatei se întemeiază pe o autorizaţie de licenţă neexclusivă, emisă pentru un post de radio diferit de cel ce face obiectul cererii de chemare în judecată, iar în lipsa unei precizări la acţiune formulată în termenul legal, aceasta se impune a fi respinsă, ca nefondată. Instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat aceste apărări şi nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că nu este relevant că recurentei i s-au imputat obligaţii de plată de către reclamantă, în baza unei autorizaţii asumată de către o altă societate.

Instanţa de apel s-a rezumat la a consemna faptul că hotărârea instanţei de fond îndeplineşte condiţiile legale sub aspectul motivării, reţinând, în lipsa unei argumentări potrivit legii, că motivele de apel privind stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, sunt nefondate.

- Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că intimata A. şi-a întemeiat pretenţiile privind obligarea pârâtei la plata remuneraţiei pentru radiodifuzarea operelor muzicale şi a penalităţilor de întârziere aferente, pe prevederile autorizaţiei licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni nr. 10/07.07.2011. Această autorizaţie a fost emisă pentru postul D., în vreme ce acţiunea reclamantei urmăreşte obligarea pârâtei pentru plata remuneraţiei privind postul Radio C..

Chiar dacă în cuprinsul Metodologiei publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 93/06.02.2007, sunt prevăzute, cu titlu general, remuneraţiile procentuale datorate de către utilizatorii care radiodifuzează opere muzicale, acestea se achită în temeiul autorizaţiei licenţă neexclusivă şi nu în temeiul Metodologiei, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurenta conchide în sensul că, în aceste condiţii, acţiunea reclamantei este întemeiată în mod greşit pe prevederile autorizaţiei licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni nr. 10/07.07.2011, aspect ignorat de instanţele anterioare.

II.3. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul reclamantei, prin care au solicitat respingerea recursului acesteia, ca nefondat, şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02 aprilie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 583A din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de la această dată, s-a dispus amânarea cauzei pentru termenul din 17 septembrie 2019, solicitându-se părţilor un punct de vedere cu privire la oportunitatea suspendării judecării recursurilor până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015 cu o chestiune privind interpretarea Directivei TVA, hotărâre care ar putea fi incidentă şi în cauza de faţă, date fiind motivele de recurs formulate de către reclamanta A..

La această solicitare a instanţei a răspuns, prin intermediul unei adrese, recurenta-pârâtă, opinând că este oportună suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii preliminare de către CJUE.

În şedinţa publică de la 17 septembrie 2019, în aplicarea prin analogie a prevederilor art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii până la pronunţarea deciziei preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea Directivei 2006/112/CE (Directiva TVA).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-501/19 asupra trimiterii preliminare adresate de instanţa din România, prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021.

Recurenta-reclamantă, prin cererea formulată la data de 25 ianuarie 2021 a solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii; în acest scop, s-a fixat termen în şedinţa publică de azi, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, înainte de începerea dezbateri asupra recursurilor formulate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. S.R.L. este nefondat, în timp ce recursul reclamantei A. este fondat şi va fi admis, ca efect al pronunţării de către CJUE a deciziei preliminare evocate.

Având în vedere că recursul formulat de către reclamantă priveşte accesorii ale obligaţiei principale, anume acordarea şi a taxei pe valoarea adăugată aferentă remuneraţiilor cuvenite titularilor de drept de autor pentru operele muzicale radiodifuzate de către pârâtă, iar, pe de altă parte constatându-se că pârâta, prin recursul propriu, contestă însăşi obligaţia principală (plata remuneraţiilor), Înalta Curte, subsumat unei ordini logice de analiză, va evalua cu prioritate criticile susţinute de către pârâtă.

Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de recurs, s-a învederat că motivarea deciziei recurate nu corespunde cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., sub aspectul motivării, întrucât instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire aspectul pe care l-a invocat prin întâmpinarea formulată la prima instanţă prin care a susţinut că pretenţiile reclamantei se întemeiază pe o autorizaţie licenţă neexclusivă, emisă pentru un post de radio diferit de cel ce face obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că, în lipsa unei precizări de acţiune făcute de reclamantă, în opinia recurentei, cererea de chemare în judecată se impunea a fi respinsă.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat aceste apărări şi nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că nu este relevant că i s-au imputat obligaţii de plată de către reclamantă, în baza unei autorizaţii asumate de către o altă societate.

Asupra acestor critici, Înalta Curte constată că pârâta a susţinut motive de apel identice, făcând aceleaşi susţineri şi cu privire la motivarea primei instanţe, astfel încât, în recurs era necesar a se raporta la modalitatea de analizare a acestora de către instanţa de apel.

Astfel, se constată că viciul unei motivări necorespunzătoare a fost imputat de către pârâtă şi sentinţei tribunalului, iar aceste susţineri din motivele de apel au fost găsite ca nefondate de către curtea de apel pentru argumente pertinente şi concludente arătate în considerentele deciziei, de natură a finaliza raţionamentul tribunalului şi având aptitudinea de a susţine pe deplin soluţia pronunţată, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În plus, este de precizat că, potrivit normelor procedurale aplicabile în calea devolutivă de atac, prioritatea de analiză în sarcina instanţei de apel operează în privinţa motivelor de apel, iar nu în mod direct cu privire la actele procedurale ale părţilor, efectuate de acestea la prima instanţă; la o astfel de analiză se poate ajunge însă mediat, prin aplicarea limitelor judecăţii în apel, determinate în acord cu prevederile art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ., ca şi prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 479 şi a celorlalte norme care reglementează judecata în apel.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în evaluarea pretinsei nemotivări în cuprinsul sentinţei a unei apărări a pârâtei, invocată prin motivele de apel, a analizat şi a răspuns nemijlocit ea însăşi acesteia, apărare vizând lipsa de identitate între postul de radio menţionat în cererea de chemare în judecată (C.) şi postul de radio pentru care s-a emis autorizaţia licenţă neexclusivă (D.), invocată ca temei al obligaţiilor pretinse de la pârâtă.

Se reţine că, în analiza acestei critici, instanţa de apel s-a raportat şi la probele noi administrate de către intimata-reclamantă în calea de atac, anume proba cu înscrisuri emanând de la pârâta însăşi din care a reieşit că aceasta, la data de 20.03.2012, a procedat notificarea A. cu privire la schimbarea denumirii postului său de radio din D. în C.. Cel din urmă post de radio a fost indicat de reclamanta în cererea de chemare în judecată prin care a solicitat achitarea remuneraţiilor datorate pentru drepturile patrimoniale ale autorilor ale căror opere muzicale au fost radiodifuzate pe acest post de radio, în intervalul cuprins între trimestrul I 2015 - trimestrul III 2016, în baza art. 3.1 din autorizaţia licenţă neexclusivă nr. 10/07.07.2011 şi art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/07.12.2006 în M. Of. nr. 93 din 06.02.2007, adoptată în baza prevederilor Legii nr. 8/1996.

În consecinţă, a existat un temei contractual valid în baza căruia reclamantă era îndreptăţită să pretindă plata remeunarţiilor datorate şi nechitate de către pârâtă pentru radiodifuzare, sens în care s-a constatat incidenţa art. 8 din autorizaţia licenţă neexclusivă referitor la prorogarea termenului de valabilitate al acesteia, astfel încât, aceasta era în vigoare şi în intervalul de referinţă pentru speţa de faţă, având în vedere că de la acordarea ei, nicio parte nu a notificat celeilalte părţi rezilierea acesteia, în termenii clauzei contractuale invocate.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a stabilit că reclamanta nu avea obligaţia de a emite o nouă autorizaţie licenţă neexclusivă în favoarea pârâtei cu noua denumire a postului său de radio, având în vedere că nu s-a schimbat calitatea acesteia de utilizator al operelor prin radiodifuzare (debitor al obligaţiei pretinse), indiferent de denumirea postului de radio, continuitatea acestui post fiind, de altfel, reţinută în cauză, în mod argumentat, de către curtea de apel.

Ca atare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate susţinerile recurentei-pârâte formulate în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 rap. la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., curtea de apel analizând toate motivele de apel ale pârâtei, reluate de aceasta din cuprinsul întâmpinării formulate la prima instanţă.

Pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă reia susţinerea referitoare la absenţa unei autirizaţii licenţă neexclusivă pentru postul de radio pe care îl deţine, astfel încât pretinde că nu era posibilă obligarea sa la achitarea remuneraţiilor direct în temeiul Metodologiei.

Înalta Curte apreciază că a fot deja analizată şi această critică a pârâtei în cadrul motivului de recurs anterior, având în vedere că recurenta-pârâtă s-a prevalat de aceeaşi critică, din altă perspectivă, şi în susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a menţionat că instanţa de apel a constatat că autorizaţia licenţă neeclusivă nr. 10/07.07.2011, emisă de reclamantă în favoarea pârâtei, pentru un interval de 12 luni a fost prelungită succesiv cu acelaşi termen, astfel încât era pe deplin operantă în intervalul ce interesează pricina de faţă (ianuarie 2015 - 30 septembrie 2016), prin reţinerea incidenţei art. 8 din cuprinsul acesteia.

Faţă de aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarant de pârâtă.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, Înalta Curte că constată reclamanta a dezvoltat critici în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin care tinde la înlăturarea aplicabilităţii în cauză a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a avut efectul neacordării taxei pe valoarea adăugată aferente remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor la a căror plată a fost obligată pârâta, în temeiul autorizaţiei licenţă neexclusivă, pentru radiodifuzarea operelor muzicale.

Prin această decizie, pronunţată într-un mecanism de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte a statuat astfel: "În interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g)^1) şi art. 1065din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

Deşi în speţa de faţă drepturile valorificate de organismul de gestiune colectivă în numele titularilor de drepturi de autor sunt drepturile patrimoniale ale autorilor de opere muzicale de a încasa remuneraţii pentru radiodifuzarea operelor lor, iar nu drepturi patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe, respectiv remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice, în legătură directă cu care s-a pronunţat hotărârea prealabilă menţionată, instanţa de apel a făcut o aplicare prin analogie a raţionamentului dezvoltat de Înalta Curte în această decizie, considerând că, din perspectiva legislaţiei fiscale, organismul de gestiune colectivă din cauza de faţă (reclamanta) nu desăşoară o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Drept urmare, pentru acest motiv de ordine publică, apelul pârâtei a fost admis, iar sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării din cuprinsul obligaţiei stabilite de tribunal în sarcina pârâtei, a sumei corespunzătoare TVA, aplicată la remuneraţiilor restante datorate şi la a căror plată a fost obligată.

Recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs, a reiterat argumentul potrivit căruia Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în cauză, astfel că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

S-a invocat faptul că această decizie nu dezleagă problema de drept incidentă în cauza de faţă, anume desfăşurarea unei operaţiuni impozabile sau neimpozabile din punctul de vedere al TVA de către A., care gestionează colectiv alte drepturi patrimoniale decât cele cu privire la care a fost dezlegată chestiunea de drept, drepturi supuse autorizării de către titularul lor, spre deosebire de drepturile conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora.

S-a susţinut, totodată, că, instanţa de apel, aplicând prin analogie Decizia nr. 48/2017 a încălcat şi prevederile art. 10 din C. civ. care interzic analogia în cazul normelor speciale, instanţa de apel fiind ţinută să facă o evaluare proprie a prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în corelaţie cu art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, direct incidente în cauză.

Recurenta a invocat şi încălcarea principiului neutralităţii fiscale care reglementează impozitele indirecte, aşa cum este cazul TVA, în sensul că nu ţine seama de întregul lanţ al activităţii de gestiune colectivă, în cadrul căruia titularii de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale editori, persoane juridice, persoane fizice autorizate şi organisme similare din străinătate, sunt persoane impozabile în scopuri de TVA, respectiv facturează către A. remuneraţiile cărora le adaugă TVA-ul aferent, pe care A. este obligată să-1 plătească acestora.

Având în vedere că dispoziţiile fiscale din legea naţională (fie Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal aplicabil până la 1 ianuarie 2016, fie Legea nr. 227/2015 prin care a fost adoptat noul Codul fiscal, incident după data menţionată), reflectă în dreptul naţional conţinutul (şi) al Directive 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii lor în dreptul intern, se constată că, relevantă din acest punct de vedere, este jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea acestei Directive.

Faţă de intervalul de referinţă relevant pentru cauză (trimestrul I 2015 - trimestrul III 2016), rezultă că interesează în speţă formele succesive ale Codul fiscal, anume dispoziţiilor 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003, cărora în noul Codul fiscal le corespunde prevederile art. 268 alin. (1) lit. a) şi cele de la art. 271 din Legea nr. 227/2015.

În acest context, potrivit celor deja arătate, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor oportunitatea suspendării judecării recursurilor până la pronunţarea deciziei preliminare de către CJUE, urmare a unei întrebări preliminare adresate de această instanţă în dosarul nr. x/2015 pentru interpretarea unor dispoziţii din Directiva menţionată [(art. 2 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi art. 28], chestiune ce interesează şi pricina de faţă; drept urmare, judecata a fost suspendată, iar după pronunţarea hotărârii în cauza C-501/19 de către CJUE, la 21 ianuarie 2021, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Prin această Hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

1)

Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2)

Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligaţi să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestaţia furnizată în temeiul remuneraţiilor primite."

Cum dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern şi corespund prevederilor art. 268 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal [art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal anterior], rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanţele anterior citate din decizia preliminară.

Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeaşi Directivă [sau a prevederilor corespondente din dreptul intern - art. 271 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 ori art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003] şi organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă, fiind citată pentru repunerea pe rol a cauzei după pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-501/19 la 21 ianuarie 2021, a comunicat instanţei de recurs că hotărârea invocată nu este incidentă în cauză, întrucât priveşte comunicarea publică din sfera drepturilor patrimoniale ale titularilor de drept de autor (art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996), iar nu radiodifuzarea, care constituie modalitatea concretă de utilizare a operelor în cazul său, prevăzută de art. 13 lit. g) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte va înlătura ce nefondată această apărare a recurentei pârâte, întrucât mecansmul utilizării drepturilor patrimoniale de autor prin radiodifuzare este identic mecanismului utlizării aceloraşi drepturi prin comunicare publică directă (tipul de utilizare care a generat trimiterea preliminară), din perspectiva calificării ca fiind o prestare de servicii cu titlu oneros a titularilor de drept autor asupra operelor muzicale în beneficiul radiodifuzorilor (utilizator/consumator final), întrucât şi radiodifuzorul este autorizat printr-o licenţă neexclusivă să radiodifuzeze aceste opera, în schimbul plăţii unor remuneraţii, percepute sau colectate de organismul de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestor titulari de drepturi de autor.

Atât dreptul patrimonial de a autoriza sau a interzice comunicarea publică, precum şi cel de a autoriza sau interzice radiodifuzarea sunt supuse gestiunii colective obligatorii, potrivit prevederilor art. 1231 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 8/1996, utilizatorii având obligaţia legală de a solicita, înainte de utlilizarea dreptului patrimonial specific, eliberarea unei autorizaţii licenţă neexclusivă de la organismul de gestiune colectivă desemnat drept colector al remuneraţiilor respective, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile şi cu respectarea Metodologiilor adoptate în aplicarea legii, conform procedurii prevăzute de actul normativ de referinţă.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată de CJUE în Cauza C-501/19 este aplicabilă cauzei de faţă, înlăturând argumentul instanţei de apel privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 497 coroborate cu cele de la art. 496 alin. (1) şi rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru ca instanţa de apel să procedeze la aplicarea la speţă a celor statuate de CJUE în Cauza C-501/19, context în care au devenit inutil de analizat celelalte argumente ale reclamantei din motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 583A din data de 16 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.