Data protection standing of lawyers and companies and sufficiency of cassation grounds regarding misapplication of Law No. 677/2001

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Analizând recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei, fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererile depuse la data de 04 mai 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenta-reclamantă A. şi recurenta-intervenientă accesoriu S.C. B. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 114 A/2020 din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 iunie 2020 şi repartizate, aleatoriu, spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

1. Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a sentinţei pronuntaţe la fond şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut că data de 14 noiembrie 2014, când a fost expediată notificarea la domiciliul reclamantei, este ulterioară datei de 18 iunie 2015, dată la care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a comunicat pârâtei C. un set de 125 de pagini de înscrisuri referitoare la operatorul economic S.C. B. S.R.L., această contradicţie reieşind din conţinutul considerentelor deciziei curţii de apel, aflate la filele x, în cuprinsul cărora se face referire la "situaţia de fapt" şi la adresa emisă nr. 235569 din 18 iunie 2015, emisă de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

De asemenea, decizia atacată este contradictorie şi din prisma faptului că înscrisurile emise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului referitoare la S.C. B. S.R.L. nu conţin datele personale ale reclamantei, având în vedere că aceasta nu a avut calitatea de profesionist, administrator, asociat sau cenzor în cadrul S.C. B. S.R.L., nici anterior şi nici ulterior datei de 14 noiembrie 2014.

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001 şi a art. 22 din Legea nr. 51/1995 privind statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 25/2017, precum şi a art. 77 din C. civ., din perspectiva în care, în mod nelegal, s-a reţinut că pârâtul D., în calitate de avocat şi apărător convenţional al pârâtei C., nu are calitatea de operator de date cu caracter personal, şi, deci, că nu justifică, în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă.

Din aceeaşi perspectivă, în mod nelegal, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 3 lit. a), b), c), g) şi h) din Legea nr. 677/2001, instanţa de apel a reţinut că nici pârâta C. nu are calitate procesuală pasivă deşi, conform dispoziţiilor legale, aceasta avea obligaţia de a indica sursa de la care proveneau datele personale ale reclamantei, iar până la data de 14 noiembrie 2014, acesteia din urmă i-a fost comunicată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală declaraţia informativă 205 nr. x, depusă la 7 noiembrie 2013 de către operatorul economic S.C. B. S.R.L., în care se preciza exclusiv numele expertului contabil, E., fără nicio referire la datele personale ale reclamantei.

Prin urmare, recurenta a opinat că se impune, ca în rejudecare, instanţa de apel să administreze proba cu interogatoriul pârâţilor pentru a determina circumstanţele de fapt prin care aceştia au intrat în posesia datelor cu caracter personal ale reclamantei.

În continuarea motivelor de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (2) şi alin. (3) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanţei admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de F., în cauză fiind îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 67 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, în raport de prevederile art. 480 alin. (3) teza finală şi art. 494 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs dezlegarea unor probleme de drept, de care instanţa de apel să ţină cont în rejudecarea cauzei şi care vizează următoarele aspecte:

Orice operator economic, inclusiv S.C. B. S.R.L. care, începând cu data de 29 iunie 2005, a prelucrat datele cu caracter personal ale reclamantei, are calitatea de operator de date cu caracter personal, şi ca atare, justifică un interes propriu în formularea, în prezenta cauză, a cererii de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei.

Astfel, se justifică interesul intervenientului accesoriu S.C. B. S.R.L. de a interveni în prezenta cauză în sprijinul apărării reclamantei, întrucât, în perioada 14 noiembrie 2014 - 25 mai 2018, oricărui operator economic stabilit pe teritoriul României, inclusiv societăţii B. S.R.L. i s-au aplicat prevederile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 677/2001.

De asemenea, până la 25 mai 2018, data intrării în vigoare a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016 şi a Legii nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului Uniunii Europene, orice operator economic avea obligaţia, conform art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 677/2001, protejării datelor personale pe care le prelucra în cadrul activităţii comerciale şi obligaţia de a se înregistra la Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Ulterior acestei date, obligaţia ce le incumba agenţilor economici, operatori de date cu caracter personal, inclusiv S.C. B. S.R.L., a fost reglementată prin art. 78 din preambulul Regulamentului nr. 679 din 27 aprilie 2016 şi ca atare, aceasta din urmă avea obligaţia protejării datelor personale ale tuturor persoanelor fizice de care a luat cunoştinţă în derularea activităţii sale comerciale, inclusiv protejarea datelor personale ale angajaţilor, obligaţie impusă prin art. 6 alin. (2) din Codul muncii, dar şi prin art. 88 din Regulamentul Uniunii şi art. 5 din Legea nr. 190/2018.

Pârâtul D., în calitate de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 51/1995 şi în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, este operator de date cu caracter personal, având în vedere activitatea profesională pe care o desfăşoară, împrejurare în raport de care se poate aprecia că justifică calitate procesuală pasivă în cauză.

Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, prin adresa din 4 septembrie 2018, a atestat că, la data de 14 noiembrie 2014, pârâtul D. desfăşura exclusiv activităţi de reprezentare convenţională în fata instanţelor de judecată, or, activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici, astfel cum rezultă şi din Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a statuat că nu este permisă înfiinţarea societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică.

În continuare, în temeiul dispoziţiilor art. 267 alin. (1) lit. 1) şi alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi art. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a se pronunţa cu privire la interpretarea art. 7, art. 8 şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 16 şi art. 54 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi cu privire la următoarele întrebări preliminare:

1. Dacă anterior intrării în vigoare a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016, respectiv dacă până la 25 mai 2018, orice operator economic, astfel cum este definit de art. 54 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, care desfăşoară activitate comercială, astfel cum aceasta este definită de art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, avea sau nu, calitatea de operator de date cu caracter personal?

2. Dacă orice operator economic, având calitatea de operator de date cu caracter personal, avea sau nu, până la data de 25 mai 2018, obligaţia respectării prevederilor art. 7 şi art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în legătură cu datele personale ale persoanelor fizice despre care operatorul economic a luat cunoştinţă exclusiv în procesul derulării activităţilor sale comerciale?

3. Dacă orice persoană fizică care este înregistrată în statele membre în tabloul avocaţilor, are sau nu calitatea de operator de date cu caracter personal, similar cu calitatea instanţelor de operator de date cu caracter personal?

2. Cererea de recurs formulată de recurenta-intervenientă accesoriu S.C. B. SRL

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., intervenienta S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 501 din 20 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel; de asemenea, a solicitat admiterea cererii de intervenţie accesorie pe care a formulat-o în cauză.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a arătat că instanţa de apel a reţinut că data de 14 noiembrie 2014 este ulterioară datei de 18 iunie 2015, dată la care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a comunicat pârâtei C. un set de 125 de pagini de înscrisuri referitoare la operatorul economic S.C. B. S.R.L..

Această contradicţie, în opinia recurentei-interveniente, reiese din conţinutul considerentelor deciziei curţii de apel, aflate la filele x, în cuprinsul cărora se face referire la adresa din 18 iunie 2015, emisă de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

În argumentarea aceleiaşi critici, recurenta-intervenientă a susţinut că înscrisurile emise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului referitor la S.C. B. S.R.L. nu conţin datele personale ale reclamantei, având în vedere că, nici anterior şi nici ulterior datei de 14 noiembrie 2014, reclamanta A. nu a avut calitatea de profesionist, administrator, asociat sau cenzor în cadrul S.C. B. S.R.L..

În susţinerea motivului de casare, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a învederat următoarele:

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001 şi a art. 22 din Legea nr. 51/1995, privind statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 25/2017, precum şi a art. 77 din C. civ., din perspectiva în care, în mod nelegal, a reţinut că pârâtul D., în calitate de avocat şi apărător convenţional al pârâtei C., nu justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Prin urmare, recurenta a opinat că se impune, ca în rejudecare, instanţa de apel să administreze proba cu interogatoriul pârâţilor pentru a determina circumstanţele de fapt prin care aceştia au intrat în posesia datelor cu caracter personal ale reclamantei.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a precizat că se impune ca, în rejudecarea cauzei, să se tranşeze cu privire la modalitatea prin care pârâţii au accesat, de la ANAF, anterior datei de 14 noiembrie 2014, datele cu caracter personal ale recurentei-reclamante referitoare la nume, prenume şi domiciliu.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a invocat aplicarea şi interpretarea greşită de către curtea de apel a prevederilor art. 77 din C. civ.

De asemenea, în raport de prevederile art. 480 alin. (3) teza finală şi art. 494 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a solicitat instanţei de recurs "dezlegarea unor probleme de drept, de care instanţa de apel să ţină cont în rejudecarea cauzei" şi care vizează următoarele aspecte:

Orice operator economic, inclusiv S.C. B. S.R.L. care, începând cu data de 29 iunie 2005 a prelucrat datele cu caracter personal ale reclamantei, are calitatea de operator de date cu caracter personal, şi ca atare, justifică un interes propriu în formularea, în prezenta cauză, a cererii de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei.

De asemenea, până la 25 mai 2018, data intrării în vigoare a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016 şi a Legii nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului Uniunii, orice operator economic, conform art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 677/2001, avea obligaţia protejării datelor personale pe care le prelucra în cadrul activităţii comerciale şi obligaţia de a se înregistra la Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Ulterior acestei date, obligaţia ce le incumba agenţilor economici, operatori de date cu caracter personal, inclusiv S.C. B. S.R.L., a fost reglementată prin art. 78 din preambulul Regulamentului nr. 679 din 27 aprilie 2016 şi, ca atare, aceasta din urmă avea obligaţia protejării datelor personale ale tuturor persoanelor fizice de care a luat cunoştinţă în derularea activităţii sale comerciale, inclusiv protejarea datelor personale ale angajaţilor, obligaţie impusă prin art. 6 alin. (2) din Codul muncii, dar şi prin art. 88 din Regulamentul Uniunii şi art. 5 din Legea nr. 190/2018.

Recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. avea calitate de operator economic, atât la data de 14 noiembrie 2014, cât şi la momentul formulării cererii de intervenţie accesorie şi exercitării prezentului recurs şi deci, îi incumba obligaţia protejării datelor personale fizice de care a luat cunoştinţă pe parcursul derulării activităţii sale economice, în acord de prevederile art. 6 alin. (2) din Codul muncii.

Pârâtul D., în calitate de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 51/1995 şi în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, este operator de date cu caracter personal, având în vedere activitatea profesională pe care o desfăşoară, împrejurare în raport de care se poate aprecia că justifică calitate procesuală pasivă în cauză şi că se impune ca acesta să fie tras la răspundere cu privire la modul în care a intrat în posesia datelor cu caracter personal ale reclamantei.

Prin urmare, prin interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, se impune ca instanţa de judecată să tranşeze cu privire la obligaţia ce le incumbă pârâţilor de a indica sursa obţinerii datelor cu caracter personal ale recurentei-reclamante şi legătura pe care au stabilit-o între datele personale ale acesteia şi cele ale societăţii S.C. B. S.R.L..

Autoritatea Naţională privind Supravegherea Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, prin adresa din 4 septembrie 2018, a atestat că, atât anterior, cât şi ulterior datei de 14 noiembrie 2014, pârâtul D. nu a desfăşurat şi activităţi comerciale care să fi impus înregistrarea acestuia ca operator de date cu caracter personal. Astfel, din conţinutul adresei reiese că pârâtul D. avea exclusiv activităţi de reprezentare convenţională în fata instanţelor şi activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici, astfel cum rezultă şi din Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a statuat că nu este permisă înfiinţarea societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică.

În acest context, în temeiul dispoziţiilor art. 267 alin. (1) lit. 1) şi alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi art. 4 din C. proc. civ., recurenta- intervenientă S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a se pronunţa cu privire la interpretarea art. 7, art. 8 şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a art. 16 şi art. 54 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, precum şi cu privire la următoarele întrebări preliminare:

1. Dacă anterior intrării în vigoare a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016, respectiv dacă până la 25 mai 2018, orice operator economic, astfel cum este definit de art. 54 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, care desfăşoară activitate comercială, astfel cum aceasta este definită de art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, avea sau nu, calitatea de operator de date cu caracter personal?

2. Dacă orice operator economic, având calitatea de operator de date cu caracter personal, avea sau nu, până la data de 25 mai 2018, şi obligaţia respectării prevederilor art. 7 şi art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în legătura cu datele personale ale persoanelor fizice despre care operatorul economic a luat cunoştinţă exclusiv în procesul derulării activităţilor sale comerciale?

3. Dacă orice persoană fizică, care este înregistrată în statele membre în tabloul avocaţilor, are sau nu calitatea de operator de date cu caracter personal, similar cu calitatea instanţelor de operator de date cu caracter personal?

În continuare, în susţinerea admiterii cererii de intervenţie formulate, recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a menţionat că datele cu caracter personal sunt stocate în baza de date a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Ministerul Justiţiei, precum şi la instituţia bancară la care intervenienta are deschise conturile bancare.

Cererile de recurs au fost comunicate pârâţilor la data de 10 iulie 2020, conform dovezilor aflate la filele x, care la data de 10 august 2020, au formulat întâmpinări.

3. Cereri incidentale şi apărările formulate în cauză

La data de 04 mai 2020, numita F. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea recurentei-reclamante A..

În susţinerea cererii formulate, numita F. a susţinut că decizia civilă nr. 365 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal probează calitatea de operator de date cu caracter personal a pârâtului D. la momentul la expedierii notificării, respectiv la 14 noiembrie 2014.

În continuare, a arătat că, din conţinutul înscrisurilor ataşate cererii de intervenţie, reiese că, la data de 14 noiembrie 2014, exista posibilitatea tehnică, automatizată, ca ANAF Satu Mare, pornind de la datele personale ale expertului contabil E., să acceseze şi datele personale ale recurentei-reclamante, având în vedere gradul de rudenie între cei doi, tată-fiică. Cu toate acestea, în declaraţia informativă 205 nr. x, depusă la data de 07 noiembrie 2013 de intervenienta S.C. B. S.R.L., nu sunt menţionate datele personale ale recurentei-reclamante.

De asemenea, în cuprinsul aceleiaşi cereri, în temeiul dispoziţiilor art. 267 alin. (1) lit. 1) şi alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi art. 4 din C. proc. civ., numita F. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a se pronunţa cu privire la interpretarea art. 7, art. 8 şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a art. 16 şi art. 54 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene precum şi cu privire la următoarele întrebări preliminare:

1. Dacă anterior intrării în vigoare a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016, respectiv dacă până la 25 mai 2018, orice operator economic, astfel cum este definit de art. 54 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, care desfăşoară activitate comercială, astfel cum aceasta este definită de art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, avea sau nu, calitatea de operator de date cu caracter personal?

2. Dacă orice operator economic, având calitatea de operator de date cu caracter personal, avea sau nu, până la data de 25 mai 2018, şi obligaţia respectării prevederilor art. 7 şi art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în legătura cu datele personale ale persoanelor fizice despre care operatorul economic a luat cunoştinţă exclusiv în procesul derulării activităţilor sale comerciale?

3. Dacă orice persoană fizică, care este înregistrată în statele membre în tabloul avocaţilor, are sau nu calitatea de operator de date cu caracter personal, similar cu calitatea instanţelor de operator de date cu caracter personal?

Conchizând, numita F. a solicitat admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.C. B. S.R.L. precum şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea formulată în raport de prevederile art. 32, art. 36, raportat la art. 458 din C. proc. civ., pârâtul D. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L. în exercitarea recursului, calea de atac formulată vizând o hotărâre judecătorească care nu îi este opozabilă.

Pe de altă parte, a susţinut că, în mod corect, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de S.C. B. S.R.L., aceasta fiind formulată cu eludarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi art. 458 din C. proc. civ.. Soluţia privind respingerea cererii de intervenţie principală formulată de S.C. B. S.R.L., pronunţată prin încheierea din data de 13 martie 2019, nu a fost atacată. Or, în acest context, în recurs, aceasta nu poate să figureze în calitate de intervenient accesoriu, aşa cum, în mod greşit, se solicită.

Pentru aceleaşi considerente, a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, şi a cererii de intervenţie accesorie formulată de numita F., având în vedere că nu sunt întrunite exigenţele legale impuse de prevederile art. 61 din C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului exercitat de recurenta-reclamantă, aspectele de nelegalitate invocate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aşa cum, în mod greşit, se susţine în cuprinsul memoriului de recurs.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

Prin întâmpinarea formulată la aceeaşi dată, pârâta C. a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de recurenta-reclamantă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, conform înscrisurilor aflate la dosar.

În continuare, în raport de prevederile art. 32, art. 36, raportat la art. 458 din C. proc. civ., pârâta C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L., în exercitarea recursului, calea de atac formulată vizând o hotărâre judecătorească care nu îi este opozabilă.

Privitor la cererile de intervenţie accesorie formulate în prezenta cale de atac de S.C. B. S.R.L. şi F., a solicitat respingerea acestora, ca inadmisibile.

De asemenea, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru neîntrunirea condiţiilor impuse de art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Întâmpinările formulate în cauză au fost comunicate la data de 17 august 2020, conform dovezilor aflate la filele x.

La data de 28 august 2020, recurenta-reclamantă A. şi S.C. B. S.R.L., ambii reprezentaţi prin acelaşi mandatar, şi numita F., au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate în cuprinsul întâmpinărilor depuse în cauză, şi cerere de intervenţie accesorie formulată de S.C. G. S.R.L., prin consilier juridic F., în sprijinirea apărării recurentei-reclamante A..

În continuare, recurenta-reclamantă A., S.C. B. S.R.L., numita F. şi S.C. G. S.R.L. au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) teza iniţială din Legea nr. 47/1992, a prevederilor art. 64 alin. (3) şi alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară cât şi ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, a art. 65 şi art. 255 alin. (1) teza finală din C. proc. civ.

De asemenea, au solicitat suspendarea judecării recursului, în raport de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate.

La data de 15 decembrie 2020, recurenta-reclamantă A., S.C. B. S.R.L., numita F. şi S.C. G. S.R.L. au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 451 alin. (2) şi art. 452 C. proc. civ., având în vedere existenţa reglementării secretului fiscal din art. 11 alin. (3) lit. d) Codul de procedură fiscală.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, părţile au deschisă calea de atac a recursului, recursurile sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, sunt formulate în termen legal şi îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, s-a reţinut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate în dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Recurenta-reclamantă A., S.C. B. S.R.L., numita F. şi S.C. G. S.R.L. au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea în principiu a recursurilor declarate şi fixarea termenului pentru judecata pe fond a acestora, cu citarea părţilor.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L., invocată de intimaţii-pârâţi C. şi D., Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 03 decembrie 2018, S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie principală, în temeiul art. 62, art. 64, art. 65 şi art. 66 C. proc. civ.

Prin încheierea din 04 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de intervenţie principală formulată de S.C. B. S.R.L., această încheiere nefiind atacată în termenul prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, în calea de atac a apelului, la data de 14 octombrie 2019, S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul apărării apelantei-reclamante A..

Prin încheierea din 07 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. B. S.R.L., şi a fost amânată pronunţarea la data de 21 ianuarie 2020 şi apoi la 04 februarie 2020.

Încheierea din 07 ianuarie 2020, fiind o încheiere de amânare a pronunţării, respectiv cea prin care s-au consemnat susţinerile părţilor şi s-a respins cererea de intervenţie accesorie a S.C. B. S.R.L., ca inadmisibilă, face corp comun cu hotărârea pronunţată, în speţă, decizia civilă nr. 114A/2020 din 04 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin urmare, recursul declarat de S.C. B. S.R.L. împotriva acesteia din urmă se consideră promovat şi faţă de încheierea de amânare a pronunţării, care face integrantă din hotărâre, şi prin care s-a soluţionat cererea de intervenţie accesorie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că S.C. B. S.R.L. are calitate procesuală activă în cauza dedusă judecăţii şi va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestei societăţi, invocată de intimaţii-pârâţi C. şi D..

Examinând admisibilitatea recursurilor în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu referire la art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 114 A/2020 din 04 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 501 din 20 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi D., reţinându-se, în esenţă, că, în cadrul raportului juridic invocat de către apelanta-reclamantă, aceasta trebuia să justifice, odată cu introducerea acţiunii, calitatea procesuală pasivă a intimaţilor, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispoziţiile Legii nr. 677/2001 şi, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, intimaţii nu au atribuţii de prelucrare a datelor cu caracter personal şi nici nu au divulgat date cu caracter personal referitoare la aceasta, ci doar au solicitat lămurirea unor aspecte legate de calitatea soţului apelantei în cadrul societăţii S.C. B. S.R.L., nesăvârşind prin această solicitare o faptă ilicită de natură a crea un prejudiciu de natura celui solicitat prin cauza dedusă judecăţii.

Prin cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-intervenientă accesoriu S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., au criticat decizia recurată, învederând pe de-o parte că hotărârea cuprinde motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Examinând recursul declarat de recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte reţine că eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, nelegalitatea măsurii dispuse cu privire la cererea de intervenţie accesorie, prin încheierea din 07 ianuarie 2020, şi să combată cele reţinute de instanţă, în sensul că cererea de intervenţie accesorie este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 677/2001, având în vedere obiectul de reglementare a legii şi faptul că societatea recurentă nu are un interes personal în formularea cererii de intervenţie în raport de obiectul cererii de chemare în judecată prin care se protejează drepturile peronale nepatrimoniale.

Or, recurenta intervenientă nu a formulat critici de nelegalitate care să demonstreze îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de intervenţie pe care a formulat-o, ci s-a limitat la a susţine că cererea sa de intervenţie a fost formulată în sprijinul apărării reclamantei, respectiv că intervenientul are obligaţia legală de a proteja datele personale de care ia cunoştinţă, în derularea activităţii sale economice, iar cererea sa de intervenţie nu contravine interesului acesteia.

Înalta Curte reţine, aşadar, că, în speţă, deşi recurenta-intervenientă a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aceasta nu a formulat critici care să se grefeze pe raţionamentul curţii de apel care a determinat respingerea cererii sale de intervenţie şi care să tindă a demonstra nelegalitatea judecăţii finalizate prin decizia recurată, în privinţa acestei cereri.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurenta- interveninentă, care nu sunt circumscrise soluţiei de respingere a cererii de intervenţie, analiza dispoziţiilor referitoare la formularea şi soluţionarea cererilor de intervenţie cuprinse în C. proc. civ. reprezentate de art. 63 - 67 din C. proc. civ. impun concluzia că terţul a cărui cerere de intervenţie nu a fost admisă în principiu nu poate formula, în căile de atac, decât critici referitoare la soluţia dată acestei cereri.

În acest sens, trebuie observat că dispoziţiile art. 64 din C. proc. civ., conferă intervenientului calitatea de parte în proces abia după admiterea în principiu a cererii de intervenţie.

Or, în speţă, cererile de intervenţie formulate de recurenta S.C. B. S.R.L. au fost respinse, astfel că toate aceste critici care vizează soluţia dată cererii principale sunt inadmisibile.

În raport de toate considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Analizând, în cele ce urmează, susţinerile recurentei-reclamante A., în sensul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut că data de 14 noiembrie 2014 este ulterioară datei de 18 iunie 2015, dată la care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a comunicat pârâtei C. înscrisuri referitoare la operatorul economic S.C. B. S.R.L., respectiv că înscrisurile emise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului referitor la S.C. B. S.R.L. nu conţin datele personale ale reclamantei, având în vedere că, nici anterior şi nici ulterior datei de 14 noiembrie 2014, reclamanta A. nu a avut calitatea de profesionist, administrator, asociat sau cenzor în cadrul S.C. B. S.R.L., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat din perspectiva interpretării probelor administrate de către instanţa de apel, această operaţiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa inferioară a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă a învederat că anomalia temporală şi contradicţia rezultă din paragraful "situaţia de fapt" de la pagina 11 din hotărârea recurată şi din paragraful de la pagina 13, care face referire la înscrisul de la ONRC nr. 235569 din 18 iunie 2015.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că recurenta, fundamentându-şi cererea de recurs pe aceste argument, a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi a dedus judecăţii aspecte de netemeinicie, care privesc situaţia de fapt a litigiului, modalitatea de administrare a probatoriului şi de evaluare a acestuia de către instanţa de apel, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac a recursului.

În ceea ce priveşte susţinerea din recurs referitoare la faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001 şi a art. 22 din Legea nr. 51/1995, privind statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 25/2017, precum şi a art. 77 din C. civ., din perspectiva în care, în mod nelegal, s-a reţinut, în opinia recurentei, că pârâtul D., în calitate de avocat şi apărător convenţional al pârâtei C., nu justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, Înalta Curte constată că, nici prin formularea acestei critici nu s-au adus argumente în susţinerea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deşi pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului este necesar a fi indicat atât textul de lege greşit aplicat de către instanţa de apel, cât şi motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Întrucât obiectul recursului îl constituie decizia prin care s-a menţinut, ca legală şi temeinică, hotărârea primei instanţe, prin care s-a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, în cauză, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra nelegalitatea soluţiei dispuse şi să se combată cele reţinute de instanţă, în sensul că pârâţii au calitate procesuală pasivă cauza dedusă judecăţii.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că intimatul D. are calitate procesuală pasivă ce ar decurge din calitatea acestuia de operator de date cu caracter personal, fără a combate însă consideretele instanţei de apel care a constatat că intimaţii nu au calitatea de operatori, în sensul menţionat de Legea nr. 677/2001, nu au atribuţii de prelucrare a datelor cu caracter personal şi nu au divulgat date referitoare la apelantă, ci doar au folosit datele de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru a obţine lămuriri legate de statutul soţului pârâtei C. în cadrul unei societăţi comerciale.

Astfel, în cauză, prima instanţă a reţinut că, în cauză, o astfel de calitate de operator în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal o poate avea Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care a stocat datele cu caracter personal ca urmare a calităţii reclamantei în societatea S.C. B. S.R.L., aspecte care nu au fost criticate prin cererea de apel.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat că intimatul D. nu a întreprins nicio activitate în nume personal, ci a acţionat în calitate de apărător ales din partea cabinetului avocaţial D., angajat de C., respectiv a întreprins anumite activităţi în raport cu apelanta în calitate de mandatar legal, efectuând un serviciu public în baza Legii nr. 51/1995 şi Statului profesiei de avocat, respectiv că intimaţii au folosit datele obţinute de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru a solicita unele lămuriri şi pentru a recupera un prejudiciu, aşadar pentru realizarea unui scop licit şi nu pentru a crea un prejudiciu reclamantei, astfel că a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 677/2001, pentru a se putea reţine calitatea acestora de operatori.

În acest context, argumentele expuse în dezvoltarea criticilor vizând respingerea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 501 din data de 20.03.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu se convertesc în niciunul dintre motivele de casare reglementate de lege, recurenta reluând o parte din susţinerile formulate în apel şi prezentând situaţia de fapt a speţei, fără a indica în concret aspectele de nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect, deşi a făcut trimitere la mai multe dispoziţii legale sau comunitare.

Tot astfel, deşi această recurentă pretinde, prin cererea de recurs, că, în mod nelegal, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 3 lit. a), b), c), g) şi h) din Legea nr. 677/2001, instanţa de apel a reţinut că nici pârâta C. nu are calitate procesuală pasivă, se constată că argumenetele aduse de recurentă în susţinere, vizează, în esenţă, faptul că pârâta menţionată avea obligaţia de a indica sursa de la care proveneau datele personale ale reclamantei, că până la data de 14 noiembrie 2014, acesteia din urmă i-a fost comunicată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală declaraţia informativă 205 nr. x, depusă la 7 noiembrie 2013 de către operatorul economic S.C. B. S.R.L., în care se preciza exclusiv numele expertului contabil, E., fără nicio referire la datele personale ale reclamantei, respectiv că la data menţionată, nu se formulase nicio cerere adresată Oficiul Naţional al Registrului Comerţului în legătură cu componenţa operatorului economic S.C. B. S.R.L..

În acest sens, se impune a fi observat că, deşi recurenta-reclamantă a indicat normele de drept material pretins încălcate de către instanţa de apel, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Or, argumentele recurentei nu fac decât să prezinte propria viziune a acesteia asupra situaţiei de fapt şi a modalităţii în care instanţele de fond ar fi trebuit să interpreteze probatoriul şi poziţia procesuală a părţii adverse.

În consecinţă, aceste susţineri nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, neputând fi circumscrise motivelor de casare strict reglementate de legiuitor, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Prin urmare, întrucât prin motivele de recurs recurenta reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi la temeiurile de drept care au fundamentat-o, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză nu conţine critici care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În condiţiile în care motivele de fapt ale recursului sunt străine de acelea expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., sancţiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, este cea a nulităţii, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci şi atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Pentru toate considerentele anterior expuse, având în vedere şi împrejurarea că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs deduse judecăţii nu îndeplinesc cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-intervenienta accesorie S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 114 A/2020 din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă vor fi anulate.

În ceea ce priveşte cererile de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în cauză, formulate de A., S.C. B. S.R.L., S.C. G. S.R.L. şi F., Înalta Curte urmează a le respinge pentru următoarele considerente:

Prin încheierea din 17 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul asociat nr. x/2018, s-a dispus respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, formulate de A., S.C. B. S.R.L., S.C. G. S.R.L. şi F., ca inadmisibile.

Or, adoptarea măsurii suspendării judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. depinde de aprecierea instanţei, care este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci şi oportunitatea suspendării judecăţii.

Din acest punct de vedere, în lipsa îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte apreciază că nu se justifică adoptarea unei măsuri care ar avea drept consecinţă temporizarea soluţionării cauzei.

De altfel, trebuie observat că, invocând excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, art. 64 alin. (3) şi alin. (4), art. 65 alin. (1) şi art. 255 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu urmăreşte stabilirea unui drept de care depinde soluţionarea cauzei de faţă, de vreme ce aceasta nu este titulara unei cereri întemeiate pe prevederile art. 64 sau art. 65 din C. proc. civ., ci, are calitatea de reclamantă, poziţie procesuală în care a avut posibilitatea de a formula apărările apreciate a fi corespunzătoare propriului său interes şi de a propune şi administra probatoriul considerat a fi pertinent şi concludent, poziţia sa procesuală nefiind subordonată celei a intervenientului accesoriu. În egală măsură, se constată că, prin cererea de recurs, recurenta reclamantă nu a invocat chestiuni de nelegalitate care să vizeze eventual, o soluţie de respingere a unei cereri de administrare de probe.

Deopotrivă, în speţă, nu s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 121 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv a art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, după cum obligaţia recurentei de a plăti intimaţilor-pârâţi C. şi D. suma de 3888,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată a fost stabilită în sarcina acesteia prin sentinţa primei instanţe, astfel că eventualele critici cu privire la această soluţie a instanţei puteau face obiectul căii de atac a apelului, cale devolutivă de atac, care analizează cauza sub toate aspectele, iar nu prin intermediul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi art. 452 C. proc. civ., având în vedere existenţa reglementării secretului fiscal prin art. 11 alin. (3) lit. d) Codul de procedură fiscală, formulată ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului.

În plus, din coroborarea dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., rezultă cu evidenţă că, măsura suspendării judecăţii, nu ar putea fi dispusă decât dacă se constată că recursul poate fi analizat de instanţă, adică dacă îndeplineşte condiţiile impuse imperativ de legea procesuală, pentru a putea fi soluţionat pe fond.

Aşadar, în condiţiile în care recursul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ, cererea de suspendare a judecăţii, care constituie un incident procedural, indisolubil legat de legalitatea învestirii instanţei de control judiciar cu soluţionarea cererii de recurs, este, pe cale de consecinţă, inadmisibilă.

Cum, în speţă, cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă şi respectiv de recurenta-interveninentă nu îndeplinesc cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ, cererile de suspendare formulate de aceşti recurenţi nu pot fi primite în prezentul cadru procesual.

Deopotrivă, în ceea ce priveşte cererile de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în cauză, formulate de S.C. G. S.R.L. şi F., se impune a fi observat că, aşa cum se va arăta în cele ce urmează, S.C. G. S.R.L. şi F., nu au calitatea de părţi în litigiul de faţă, cererile de intervenţie formulate de aceştia neîndeplinind condiţiile de admisibilitate impuse de lege.

Referitor la cererile de intervenţie accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. şi F. şi la cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulate de A., S.C. B. S.R.L. şi F., Înalta Curte reţine că, în completul de filtru, se analizează admisibilitatea căii de atac, respectiv aspecte ce ţin de legalitatea declarării recursului, îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., încadrarea motivelor de recurs stipulate de art. 488 C. proc. civ., precum şi respectarea termenului de declarare a căii de atac.

Prin urmare, procedura de filtrare a recursului în complet de filtru nu presupune o analiză pe fond a motivelor de recurs invocate de către parte, astfel că, doar în ipoteza în care recursul este declarat admisibil în principiu, instanţa va putea analiza atât legalitatea hotărârii recurate, cât şi cererile formulate de terţele persoane, cum sunt cererile de intervenţie accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. şi F..

Totodată, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea şi verificarea validităţii unei norme din legislaţia secundară a Uniunii Europene, dar instanţa naţională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislaţiei naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii. Aşadar, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Or, în speţă, cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulate de A., S.C. B. S.R.L. şi F. nu sunt formulate în legătură cu admisibilitatea în principiu a recursurilor deduse judecăţii, iar cererile de recurs formulate de recurenta reclamantă şi, respectiv, de recurenta-interveninentă nu îndeplinesc, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, Înalta Curte va dispune respingerea, ca inadmisibile, atât a cererilor de intervenţie accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. şi F., cât şi cererilor de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulate de A., S.C. B. S.R.L. şi F..

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-intervenienta accesorie S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 114 A/2020 din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi va respinge, ca inadmisibile, cererile de intervenţie accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. şi F. şi cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de A., S.C. B. S.R.L. şi F..

Cu privire la cererea formulată de intimata C. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5747,70 RON, potrivit facturii fiscale seria x nr. x din 3 august 2020 şi chitanţei seria x nr. x din 3 august 2020, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă A. şi pe recurenta-intervenienta accesorie S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse potrivit art. 451 C. proc. civ., sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L., invocată de intimata-pârâtă C..

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-intervenienta accesorie S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 114 A/2020 din 4 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererile de intervenţie accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. şi F., ca inadmisibile.

Respinge cererile de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în cauză.

Respinge cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de A., S.C. B. S.R.L. şi F., ca inadmisibile.

Obligă pe recurenţi la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.