Adverse possession upheld; municipality's appeal annulled for failure to state legal grounds

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă, la data de 17 iunie 2020, la Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 iunie 2020, şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat decizia instanţei de apel, arătând că, şi în ipoteza în care suprafaţa de teren ocupată de reclamanţi este mai mare, nu se poate reţine că aceştia au exercitat o posesie utilă pentru suprafaţa excedentară, întrucât, din precizările reclamanţilor şi din probatoriul administrat, reiese că cele două suprafeţe de teren constituie un singur lot îngrădit, nediferenţiat în două suprafeţe distincte.

Elementul intenţional al posesiei, animus, nu poate fi divizat cu referire la două imobile distincte, ceea ce înseamnă că pentru întregul teren stăpânit de reclamanţi, posesia a fost viciată de precaritate cel puţin până la momentul anului 1995, când autorii reclamanţilor au devenit proprietari pe suprafaţa indiviză de 165 mp.

A mai arătat recurentul că art. 1853 alin. (1) C. civ., care reglementează precaritatea posesiei, este incident în cazul posesiei exercitate de reclamanţi, în temeiul Deciziei nr. 184/12.07.1972, având în vedere că terenul în suprafaţă de 165 mp, în îndiviziune cu suprafaţa de 330 mp, a fost atribuit, în folosinţă veşnică, iar ulterior, în baza Legii nr. 18/1991, a fost eliberat Ordinul Prefectului nr. 199/22.12.1995, care a consfinţit folosinţa asupra terenului.

Concluzionând, recurentul a subliniat că, faţă de aspectele reţinute de instanţa de apel, elementul intenţional al posesiei, animus, nu poate fi divizat cu privire la două imobile distincte, astfel că pentru întreaga suprafaţă de 319 mp, situată în Constanţa, str. x şi stăpânită de reclamanţi, posesia a fost viciată de precaritate, cel puţin până în anul 1995, când autorii reclamanţilor au devenit proprietari.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi A. şi B.. la data de 09 august 2020.

La data de 10 august 2020, în termen legal, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, la data de 18 august 2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, partea are deschisă calea de atac a recursului, recursul este legal timbrat şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, s-a reţinut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul-pârât în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat intimaţilor la 08 octombrie 2020, iar recurentului la 23 octombrie 2020.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1581 din 18 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, şi s-a constatat că reclamanţii au dobândit prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 154 mp, situat în mun. Constanţa, str. x, jud. Constanţa, identificat prin punctele 3-4-5-6-3 în suprafaţa totală de 319 mp, conform planului de situaţie anexă la raportul de expertiză topografică judiciară efectuat de expert C..

Prin cererea de recurs, recurentul a criticat decizia instanţei de apel, arătând că nu se poate reţine că reclamanţii au exercitat o posesie utilă pentru suprafaţa excedentară, întrucât din precizările reclamanţilor şi din probatoriul administrat reiese că cele două suprafeţe de teren constituie un singur lot îngrădit, nediferenţiat în două suprafeţe distincte, ceea ce înseamnă că, pentru întregul teren stăpânit de reclamanţi, posesia a fost viciată de precaritate cel puţin până în anul 1995, când autorii reclamanţilor au devenit proprietari pe suprafaţa indiviză de 165 mp.

Înalta Curte reţine, însă, că interpretarea probelor administrate de către instanţa de apel este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate şi nu se poate cenzura în recurs maniera în care instanţa de apel a apreciat şi evaluat probele administrate în cauză, modalitatea de exercitare a posesiei fiind exclusiv o chestiune de apreciere a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată.

Recurentul a mai făcut referire la dispoziţiile art. 1837, art. 1847 şi art. 1853 din C. civ., redând textul articolelor, fără însă a face referire la modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziţii de drept material, ci s-a limitat la a invoca faptul că terenul în litigiu, a făcut parte dintr-un lot unic, din care suprafaţa de 165 mp, a fost atribuită în folosinţă veşnică, ulterior, pentru aceasta fiind eliberat Ordinul prefectului municipiului Constanţa nr. 35/1995.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nici din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se poate reţine vreo critică concretă de nelegalitate adusă deciziei recurate, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a analizat motivele de apel şi a reţinut, ca situaţie de fapt, că, în speţă, în urma evaluării probatoriului, în cauză a existat, începând cu anul 1972, atât intenţia de apropriere a întregii suprafeţe de teren ocupate de reclamanţi, cât şi în manifestarea neechivocă a acesteia aspecte de natură a disocia posesia utilă de simpla acceptare a unei deţineri materiale, concordante cu recunoaşterea dreptului real în beneficiul unei alte persoane.

De asemenea, s-a avut în vedere şi scopul adoptării art. 35 din Legea nr. 18/1991 (art. 36, după republicare), reţinându-se că reflectă intenţia de a se confirma dobândirea - prin prisma scopului atribuirii şi a perioadei îndelungate de deţinere a bunului afectat acestui scop -dreptului de proprietate asupra loturilor conferite în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata existenţei construcţiei.

Aşadar, acest motiv al recursului, astfel cum a fost susţinut de către recurentul pârât, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de către instanţa de apel, însă, nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atacat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

Raportat la cele arătate de recurentul-pârât prin cererea de recurs, Înalta Curte, reţine că, deşi a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a formulat critici concrete care să poată fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., partea exprimându-şi nemulţumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză şi la eficienţa dată acestora de către instanţa de apel.

Ca atare, invocarea de către recurentul-pârât a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susţinerile acestuia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situaţia de fapt a litigiului.

Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecaţii.

Astfel, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept, astfel că cererea de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării motivelor de nelegalitate, care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a susţine greşita interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel.

Având în vedere că recurentul nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva deciziei nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva deciziei nr. 22/C din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.