Trademark infringement action remanded for retrial due to invalid legal representation upheld; extraordinary appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantele A., B., C. S.A., D., E. S.P.A, F. SPA, G. et H., L'oreal, I., J., K. S.A. şi L. SPA au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele M. şi N. S.R.L. şi O. S.R.L., obligarea acestora la interzicerea comercializării, importului precum şi a oricărui act comercial cu produse cosmetice sau de parfumerie prin asocierea directă sau mediată de coduri numerice cu mărcile internaţionale si comunitare aparţinând reclamantelor pe teritoriul României, solicitând, totodată, în contradictoriu cu pârâta M. interzicerea efectuării de astfel de acte pe teritoriul Uniunii Europene şi pe teritoriul Bulgariei.

Prin sentinţa civilă nr. 1298 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de pârâta M. şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele A., B., C. S.A., D., E. S.P.A, F. SPA, G. et H., L'oreal, I., J., K. S.A. şi L. SPA, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant. Totodată, a obligat reclamantele la plata sumei de 1.500 euro, contravaloarea în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei M..

Prin decizia civilă nr. 610 din 23 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantele-reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1298/10.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva deciziei menţionate anterior, inclusiv a încheierilor de şedinţă din datele de 20.02.2018 şi 02.05.2018, pronunţate de aceeaşi instanţă, a declarat recurs pârâta M., calea de atac fiind admisă prin decizia civilă nr. 1680 din 8 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva deciziei nr. 1680 din 8 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă au formulat contestaţie în anulare contestatoarele A., D., C. S.A şi K. S.A., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2020.

În motivarea prezentei cereri, contestatoarele au arătat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 503 alin. (1) C. proc. civ. şi că cererea a fost formulată în termenul legal de un an de la data când hotărârea din recurs a rămas definitivă.

Având în vedere că motivul contestaţiei îl vizează nelegala comunicare a hotărârii, termenul de 15 zile de la comunicare nu a început să curgă cât timp hotărârea nu a fost comunicată la sediul părţilor, iar reprezentarea la termene şi comunicarea deciziei au fost făcute printr-un reprezentant convenţional al cărui mandat de reprezentare a fost considerat nul, în conformitate cu decizia pronunţată de Înalta Curte.

Calea de atac a fost formulată în considerarea faptului că niciuna dintre contestatoare nu a fost legal citată pentru judecarea recursului, nu au fost prezenţi pe parcursul judecării acestuia, iar comunicarea hotărârii nu a fost făcută în concordanţă cu propriile statuări ale Înaltei Curţi.

Astfel, în etapa recursului, pentru părţi a răspuns dl. avocat P., din cadrul SCA Q., judecata căii de atac făcându-se cu participarea doar a acestei societăţi de avocatură pentru care s-a constatat, ulterior, nulitatea mandatului.

Deşi instanţa a constatat că mandatul de reprezentare este nul, admiţând astfel recursul şi trimiţând cauza spre rejudecare, Înalta Curte a folosit o abordare contradictorie, atunci când a considerat că intimaţii au fost legal citaţi pentru judecarea recursului şi comunicarea deciziei.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata M. a invocat excepţia tardivităţii şi inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, Înalta Curte rămânând în pronunţare în sensul celor arătate în practicaua prezentei decizii; pe de altă parte, aceeaşi intimată a invocat şi execpeţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului contestatoarelor în prezenta cauză, excepţie soluţionată în mod necesar înainte de dezbaterea asupra fondului contestaţiei în anulare, potrivit celor redate în practicaua deciziei de faţă.

Analizând excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatoarele din pricina de faţă au promovat prezenta contestaţie în anulare prevalându-se de prevederile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata."

Potrivit celor ce rezultă din motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarele-reclamante A., D., C. S.A şi K. S.A. au învederat că judecarea recursului a avut loc cu nelegala lor citare, în raport cu dezlegarea dată de instanţa de recurs chestiunii dovezii calităţii de reprezentant pentru apărătorul ales al acestora, astfel încât, fiecare dintre acestea, având calitatea de intimate în etapa procesuală a recursului, trebuia citată la sediul social.

Totodată, s-a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia dată în recurs, a reţinut nulitatea contractului de asistenţă juridică, ceea ce atrage concluzia că reprezentarea la termenele de judecată în faţa sa şi, ulterior, şi comunicarea deciziei definitive, au fost făcute la un reprezentant convenţional al cărui mandat de reprezentare a fost considerat nul.

Înalta Curte reţine că, de regulă, actul de procedură al citării şi actul de procedură al comunicării se efectuează la adresa indicată de parte în vederea îndeplinirii acestora; cele două acte de procedură evocate sunt însă distincte şi autonome, iar coordonatele în care se efectuează fiecare dintre ele de către instanţă nu trebuie să fie neapărat identice, cu atât mai mult cu cât momentele procesuale la care sunt îndeplinite sunt succesive.

Contestatoarele, având calitatea de intimate-reclamante în faţa instanţei de recurs, prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs au indicat, precum şi prin alte acte de procedură ulterioare (concluzii scrise, dosar), sediul social ales pentru comunicarea actelor de procedură, anume, sediul societăţii civile de avocatură Q. din Bucureşti, str. x.

În acest context, contestatoarele susţin că dacă instanţa de recurs prin decizia pronunţată a invalidat reprezentarea convenţională a intimatelor-reclamante prin intermediul acestei societăţi de avocatură, nici actul de procedură al comunicării la sediul ales nu putea fi indicat de către apărător în mod valabil în baza contractului nul, iar dacă actul de procedură al comunicării s-a realizat totuşi la această adresă, acesta este lovit de nulitate şi nu poate declanşa curgerea termenului pentru formularea contestaţiei în anulare.

Înalta Curte apreciază că deşi în privinţa actului de procedură al comunicării susţinerile contestatoarelor sunt valabile, ca efect al aplicării prevederilor art. 179 alin. (3) din C. proc. civ. (comunicarea la sediul ales neputând avea existenţă de sine stătătoare faţă de actul de procedură prin care s-a indicat sediul ales, în aceleaşi condiţii de reprezentare considerate nevalabile de instanţa de recurs), afirmaţia nu poate fi reţinută cu referire la actul de procedură al îndeplinirii procedurii de citare, astfel cum se va arăta în motivarea soluţiei ce se va pronunţa asupra contestaţiei în anulare însăşi, întrucât, faţă de circumstanţele cauzei, cele două acte de procedură în analiză (citarea în faza procesuală a recursului şi comunicarea deciziei date în recurs) trebuie raportate la premise diferite.

Astfel, potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ.: "(1) Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă."

Înalta Curte constată că norma invocată reglementează două termene pentru formularea contestaţiei în anulare: un termen subiectiv - 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate şi un termen obiectiv - un an de la data la care hotărârea a rămas definitivă.

În verificarea respectării termenului pentru formularea contestaţiei în anulare, instanţa învestită cu judecata acestei căi extraordinare de atac se va raporta în mod prioritar la termenul subiectiv şi numai în subsidiar va lua în considerare termenul obiectiv pentru formularea căii de atac, anume în cazul în care comunicarea hotărârii lipseşte sau aceasta nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor procedurale.

Înalta Curte constată că, potrivit susţinerilor contestatoarelor, instanţa de recurs, prin decizia definitivă pe care a pronunţat-o, a reţinut lipsa dovezii calităţii de reprezentant pentru societatea de avocatură care a răspuns pentru reclamante la prima instanţă, în esenţă, pe baza constatării neîncheierii unui contract de asistenţă juridică în condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi cu respectarea art. 121 şi 122 din Statutul profesiei de avocat, forma în vigoare la data declanşării litigiului (20.10.2015).

Ca atare, de la data pronunţării instanţei de recurs dezlegarea acestei chestiuni procedurale - lipsa dovezii calităţii de reprezentant - a dobândit autoritate de lucru judecat definitivă, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 430 alin. (4) coroborată cu interpretarea a contrario a art. 430 alin. (5) din C. proc. civ.

Consecinţa acestei constatări este aceea că numai după data pronunţării hotărârii definitive de către instanţa de recurs, este incidentă această dezlegare cu toate efectele pe care le antrenează, anume şi acela că actele de procedură urmează a se efectua la sediul social al intimatelor-reclamante (inclusiv în rejudecare, până la eventualitatea ratificării mandatului exercitat de avocat, dar şi pentru soluţionarea prezentei contestaţii în anulare), iar nu la sediul ales, indicat prin cererea scrisă formulată şi depusă prin intermediul societăţii de avocatură, cu privire la care s-a reţinut că nu a dovedit calitatea de reprezentant convenţional al acestora, în condiţiile legii care reglementează statutul profesiei de avocat.

În aceste circumstanţe, actul de procedură al comunicării deciziei definitive pronunţate în recurs reprezenta primul act de procedură în care se produceau efectele dezlegării acestei excepţii procesuale şi, prin urmare, comunicarea acesteia trebuia să se facă la sediul social al intimatelor-reclamante, iar nu la sediul ales indicat de către apărătorul al cărui mandat a fost constatat viciat şi care nu putea antrena efecte valabile, cu referire la sediul procesual ales, în sensul art. 158 din C. proc. civ.

Or, din verificările efectuate în dosarul de recurs, astfel cum reiese din procesele-verbale de îndeplinire a procedurii de comunicare de la filele x, Înalta Curte constată că decizia nr. 1680 din 8 octombrie 2019, atacată cu contestaţie în anulare, a fost comunicată contestatoarelor A., D., C. S.A şi K. S.A. la data de 18 februarie 2020, la sediul procesual ales din Bucureşti, str. x, indicat de către avocat prin intermediul unor acte de procedură efectuate în recurs în calitate de apărător al acestor persoane juridice.

Precizarea anterioară este necesară întrucât orice cerere adresată instanţei trebuie să fie formulată personal sau prin reprezentant, astfel cum prevede art. 148 alin. (2), dar şi art. 80 alin. (1) din C. proc. civ., iar în recurs indicarea sediului procesual ales a avut loc prin intermediul apărătorului, în cuprinsul actelor de procedură efectuate de acesta în numele intimatelor.

Ca atare, întrucât nu a avut loc o comunicare a deciziei atacate cu contestaţie în anulare la sediul social al contestatoarelor, astfel cum rezultă din interpretarea a contrario a prevederilor art. 158 alin. (1) coroborate cu art. 155 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că pentru aprecierea asupra termenului de declarare a contestaţiei în anulare este aplicabil termenul obiectiv de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii (8 octombrie 2019), astfel încât, contestaţia în anulare depusă la data de 11 iunie 2020, este formulată în termenul legal.

Pentru aceste motive, în aplicarea prevederilor art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare.

Pe fondul contestaţiei în anulare, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Este de precizat că pentru analizarea motivelor contestaţiei în anulare, Înalta Curte se va raporta la motivele indicate prin cererea de declarare a căii de atac, prin urmare, fără a lua în considerare alte motive, eventual indicate ulterior, dată fiind sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 506 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel cum deja s-a arătat, contestatoarele au susţinut că nu au fost legal citate şi nici nu au fost prezente la termenul când a avut loc judecata recursului.

Din interpretarea prevederilor art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., reiese că partea care promovează această cale extraordinară de atac de retractare poate invoca neregularităţi procedurale săvârşite cu ocazia derulării judecăţii finalizate prin pronunţarea hotărârii atacate, în speţă, fiind vorba despre procedura desfăşurată în faţa instanţei de recurs.

Contrar celor susţinute de către contestatoare, Înalta Curte apreciază că în etapa procesuală a recursului, în privinţa reprezentării convenţionale a acestora, nu este incidentă dezlegarea pe care instanţa de recurs a dat-o prin pronunţarea asupra recursului (implicit, asupra criticii pârâtei privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant a reclamantelor invocată la prima instanţă), întrucât, pentru instanţa de recurs, care verifica legalitatea deciziei date în apel, era operantă autoritatea de lucru judecat provizorie a hotărârii pronunţate în apel, în sensul celor prevăzute de art. 430 alin. (4) din C. proc. civ.

În condiţiile în care curtea de apel a pronunţat o soluţie contrară celei reţinute de Înalta Curte în recurs (reţinând existenţa dovezii calităţii de reprezentant convenţional al reclamantelor pentru societatea de avocatură menţionată), pentru derularea procedurii de judecată în recurs, instanţa de recurs era ţinută de îndeplinirea procedurii de citare în raport de datele menţionate ca atare în dispozitivul deciziei recurate (în măsura în care acestea nu conţineau erori materiale sau alte neconcordanţe cu actele de procedură din dosar efectuate până la acel moment) ori, dacă era cazul, de datele indicate prin actele de procedură efectuate de părţi ulterior pronunţării deciziei recurate sau chiar în faţa instanţei de recurs.

Ca atare, Înalta Curte constată că instanţa de recurs nu putea aprecia asupra legalităţii procedurii de citare a intimatelor-reclamante în recurs în raport cu dezlegarea pe care avea să o pronunţe ulterior, la momentul al judecării recursului şi, corelativ, nu putea da o dezlegare acestui motiv de recurs la momentul soluţionării chestiunii procedurale privind modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare în faţa sa, aşadar, anterior judecării recursului.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază, contrar susţinerilor din motivarea prezentei contestaţii în anulare, că instanţa de recurs nu avea posibilitatea legală de a dispune citarea intimatelor-reclamante la sediul lor social, iar nu la sediul ales, fără a se antepronunţa asupra uneia dintre criticile recurentei-pârâte, întrucât aceasta reprezenta chestiunea litigioasă esenţială a litigiului, date fiind soluţiile pronunţate în etapele procesuale anterioare.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant al reclamantelor pentru societatea de avocatură Q. a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat definitivă abia prin decizia pronunţată în recurs; or, acest aspect nu poate fi valorificat în această cale extraordinară de atac prin care se invocă neregularităţi procedurale pretins săvârşite până la momentul pronunţării hotărârii definitive.

Consecutiv, această instanţă consideră nerelevantă conduita procesuală a părţilor ulterioară pronunţării deciziei din recurs (precum ratificarea realizată de către reclamante în etapa rejudecării apelului), întrucât, în mod obiectiv, aceste acte juridice sunt plasate ulterior pretinselor neregularităţi procedurale invocate prin promovarea acestei căi de atac, al cărei obiect, din perspectiva motivului invocat, îl constituie exclusiv procedura derulată în etapa procesuală a recursului, până la data pronunţării instanţei de recurs; în plus, se constată că intimata-pârâtă nu a invocat aceste aspecte prin întâmpinarea formulată la motivele contestaţiei în anulare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte apreciază că procedura de citare a contestatoarelor A., D., C. S.A şi K. S.A a fost legal îndeplinită de instanţa de recurs, intimatele-reclamante fiind prezente la termenul când a avut loc judecata recursului prin intermediul apărătorului, astfel încât, va respinge ca nefondată contestaţia în anulare, în cauză nefiind întrunite cerinţele art. 503 alin. (1) din C. proc. civ.

În aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune obligarea contestatoarelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală către intimata M., potrivit dovezilor ataşate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarele A., D., C. S.A şi K. S.A. împotriva deciziei nr. 1680 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Obligă pe contestatoarele A., D., C. S.A şi K. S.A. la plata sumei de 3.385,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata M..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 februarie 2021.