Spanish Divorce Recognition Quashed and Remanded for Post-Judgment Acceptance Inquiry

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 17.05.2019 sub nr. dosar x/2019, petenta A., în contradictoriu cu intimatul B., a solicitat în temeiul art. 1095 C. proc. civ., recunoaşterea sentinţei pronunţate la data de 13.03.2017, în cauza de divorţ contencios nr. 286/2016 de către Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca (Spania) .

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 152/2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a admis cererea formulată de petenta A. în contradictoriu cu intimatul B. şi, în consecinţă s-a dispus recunoaşterea, pentru a putea produce efecte pe teritoriul României, a hotărârii de divorţ pronunţată în data de 13.03.2017 de Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca (Spania).

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 662/25 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia - sectia I Civilă a admis apelul declarat de intimatul B. împotriva sentinţei civile nr. 152/2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2019 şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea formulată de petenta A. în contradictoriu cu petentul B..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei Tribunalului Sibiu, nr. 152/2019, în sensul admiterii acţiunii reclamantei privind recunoaşterea sentinţei nr. 286/2016, pronunţată în cauza de divorţ contencios de către Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca (Spania).

Apreciază că instanţa de apel, în mod greşit a aplicat normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ., dispoziţiile Regulamentului CE nr. 2201/2003, făcând incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de apel, în mod greşit a considerat că dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat de către instanţa spaniolă şi că reclamanta a ascuns cu rea credinţă autorităţilor spaniole domiciliul acestuia din România, întrucât, aşa cum a arătat, atât instanţei de fond, cât şi celei de apel, pârâtul a fost legal citat de către instanţa spaniolă, la momentul formulării cererii fiind în Spania, în timpul dosarului de divorţ acesta părăsind teritoriul Spaniei.

Plecarea acestuia, din domiciliul comun din Spania, a fost grăbită de faptul că a exercitat mai multe acte de violenţă împotriva recurentei, fiind căutat de organele de cercetare penală spaniole, ştiind că dacă continua să rămână în Spania urmează să fie arestat iar ulterior a stat în Germania, dovada fiind conversaţiile recurentei cu acesta, dar şi transferurile de bani efectuate de intimat către recurentă, din Germania.

Mai mult decât atât, instanţa de apel, interpretează în mod greşit dispoziţiile art. 22 şi 23 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, conform cărora, deşi recunoaşterea unei hotărâri străine poate fi refuzată atunci când pârâtul nu a fost încunoştinţat de dosarul aflat pe rolul unei instanţe străine, există şi o excepţie, în sensul că dacă pârâtul a acceptat într-un mod neechivoc hotărârea, chiar dacă nu a avut cunoştinţă de cauza dintr-un alt stat, cererea de recunoaştere trebuie admisă.

Consideră că intimatul nu numai că a ştiut de existenţa hotărârii, conform convorbirilor avute cu recurenta pe whatssapp şi transferurilor de bani către aceasta, dar a şi acceptat această hotărâre, din momentul la care a luat cunoştinţă de existenţa dosarului Tribunalului Sibiu, nr. 1602/85/2020, privind recunoaşterea hotărârii străine.

Pârâtul a primit acţiunea, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acesteia, dar, de la acel moment, din iunie 2019 şi până data formulării prezentului recurs, 24.08.2020, au trecut mai mult de 14 luni în care, neexercitând nicio cale de atac împotriva sentinţei spaniole, consideră că a acceptat-o într-un mod neechivoc.

Ca probatoriu în acest sens a fost depus un certificat eliberat de Judecătoria spaniolă din care rezultă că pârâtul nu a formulat nicio cale extraordinară de atac împotriva hotărârii şi o serie de înscrisuri, inclusiv conversaţiile avute cu pârâtul şi fotografii din care rezultă că acesta se afla în Germania şi cunoştea de existenţa dosarului de divorţ din Spania, dovada privind transferurile de bani.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Recursul declarat de reclamantă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Recurenta apreciază că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ., dispoziţiile art. 22, 23 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, întrucât prin hotărârea pronunţată la data de 13.03.2017, în cauza nr. 286/2016 de către Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca (Spania) au fost rezolvate chestiuni de divorţ, încredinţare minori, stabilire obligaţii de întreţinere, sunt incidente dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Potrivit art. 21 al acestui regulament, "(1)Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. (2) În special şi fără a aduce atingere alin. (3), nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunţate în alt stat membru în materie de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. (3) Fără a aduce atingere secţiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secţiunea 2 din prezentul capitol, pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii hotărârii".

Potrivit art. 22 alin. (1) lit. b) din Regulamentul anterior menţionat, intitulat "motive de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei", o hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaşte: în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

De asemenea, conform art. 23 alin. (1) lit. c) din acelaşi regulament, un motiv de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti este în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

În speţă, prima instanţă a apreciat că sentinţa din data de 13.03.2017 a Judecătoriei de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca este definitivă, prin neapelare, fiind pronunţată în lipsa intimatului, astfel cum a arătat şi acesta în faţa instanţei, iar faptul că procesul a fost soluţionat de instanţa străină în lipsa intimatului nu este de natură a împiedica în mod legal recunoaşterea sentinţei pe teritoriul României, întrucât în cuprinsul hotărârii s-a constatat că i-au fost comunicate documentele, însă nu a răspuns în termenul prevăzut de legislaţia spaniolă, intimatul fiind declarat în contumacie prin rezoluţia din data de 25.02.2016.

Ca atare, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale ale art. 1096 C. proc. civ., fără a fi identificat vreun motiv de refuz a recunoaşterii hotărârii, dintre cele prevăzute de art. 1097 C. proc. civ.

Curtea de Apel Alba Iulia, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată - recunoaşterea pe teritoriul României a unei sentinţe pronunţată de Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca, Spania, în materia familiei, tutelei şi custodiei copiilor minori, a apreciat că nu incidente în cauză dispoziţiile art. 1096 C. proc. civ., ci dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, care la art. 21 statuează că hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

Însă, aceeaşi instanţă a apreciat că devine incidentă excepţia menţionată în art. 23 lit. c) din Regulament, în sensul că pârâtul nu a fost înştiinţat efectiv despre desfăşurarea procedurii şi nici nu i s-a comunicat sentinţa, deşi reclamanta putea şi trebuia să indice în procesul din Spania, aşa cum a procedat şi în prezentul dosar, adresa din România a pârâtului, respectiv cea care îi era anterior cunoscută, din jud. Sibiu.

Ca urmare, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că pârâtul a acceptat hotărârea din Spania în mod neechivoc, câtă vreme în mod cert nu a avut cunoştinţă despre proces, fiind astfel în imposibilitatea de a se apăra, întrucât cu rea-credinţă reclamanta a omis a indica adresa de domiciliu a acestuia din România.

După cum se poate observa, Curtea de Apel Alba Iulia a interpretat în mod greşit sintagma "a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc", din cadrul art. 22 lit. b) şi 23 lit. c) ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti rezumându-se la a se raporta la nelegala citare a pârâtului în timpul procesului ce s-a desfăşurat pe teritoriul Spaniei.

Or, din interpretarea coroborată a dispoziţiiilor legale anterior indicate se observă că instanţa de apel ar fi trebuit să verifice şi dacă ulterior pronunţării hotărârii în discuţie a existat sau nu o manifestare de voinţă a pârâtului care să conducă la concluzia că acesta a acceptat în mod neechivoc efectele hotărârii a cărei recunoaştere se solicită.

Astfel, chiar pârâtul recunoaşte că a aflat de hotărârea de divorţ în momentul în care s-a solicitat recunoaşterea hotărârii de divorţ din Spania, cerere care, potrivit actelor aflate la dosar a fost înregistrată la data de 17.05.2019, recurenta depunând dovada că intimatul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, aspect atestat de certificatul emis de Judecătoria de primă instanţă şi instrucţie nr. 4 din Lorca la data de 08.04.2020.

De asemenea, se mai invocă faptul că au fost transmise de către intimatul- pârât anumite sume de bani recurentei-reclamante în executarea acestei hotărâri, aspecte care nu au fost verificate de către Curtea de Apel Alba Iulia.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 22 şi 23 din Regulamentul în discuţie, devin incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 662 din 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă pe care o va casa, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării urmează a se stabili dacă actul de sesizare a instanţei spaniole sau un act echivalent a fost notificat, conform legii, sau comunicat în timp util pârâtului, precum şi dacă pârâtul, prin manifestări de voinţă exprese sau tacite, din perioada ulterioară pronunţării hotărârii a cărei recunoaştere se solicită, a acceptat hotărârea din Spania în mod neechivoc, în înţelesul dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 662 din 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 decembrie 2020.