Acquisitive prescription of land: appeal allowed, decision quashed and remanded for judicial technical expertise

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 17.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei, în principal, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 185 mp, situat în Bucureşti, str. x, în subsidiar, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul de 120 mp şi să constate dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra restului de teren de 65 mp, situat la aceeaşi adresă, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată; au invocat excepţia lipsei competenţei materiale a Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti.

Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru terenul în suprafaţa de 185 mp, situat în Bucureşti, str. x.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 7670/28.06.2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1647/1.10.2018 (dosar nr. x/2017), Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâţii, ca neîntemeiată. A obligat pe reclamantă să plătească pârâtei C. suma de 600 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1210/1.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1647/1.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată; a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 182 mp, parte din imobilul situat în Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D., depus la dosar; a respins cererea pârâţilor privind cheltuielile de judecată, ca nefondată; a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 7.185,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată fond, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. a luat act că intimaţii-pârâţi nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimaţii-pârâţi, în solidar, să plătească apelantei-reclamante suma de 4.150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva hotărârii instanţei de apel, pârâţii B. şi C. au declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate. Aceştia au formulat motive identice de recurs, solicitând admiterea căii de atac, cu consecinţa casării deciziei civile nr. 1210A/1.10.2019, pronunţate de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel, spre a efectua o nouă judecată în cauză.

În drept, recursurile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursurilor, recurenţii au arătat următoarele:

4.1. Instanţa de apel a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei recurate, un mijloc de probă, respectiv expertiza tehnică judiciară de specialitate, care nu a fost pus în discuţia părţilor, care nu a fost acceptat de pârâţi şi care nu a fost administrat de către instanţa care a judecat cauza în apel sau în fond.

În speţă, Tribunalul Bucureşti a observat că, iniţial, reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, iar, ulterior, aceasta a modificat cererea de chemare în judecată într-o cerere de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune.

În aceste condiţii, la discutarea probatoriului tribunalul a prorogat proba cu expertiză după administrarea tuturor celorlalte probe, astfel cum reiese din încheierea din 12.02.2018, iar, apoi, nu a mai dispus efectuarea unei astfel de expertize tehnice judiciare de specialitate, considerând proba inutilă pentru soluţionarea cauzei.

În faza procesuală a apelului, instanţa de judecată nu a mai pus în discuţia părţilor administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, folosind, totuşi, în mod neprocedural şi fără acordul pârâţilor, câteva file dintr-o expertiză tehnică extrajudiciară depusă la dosar de către reclamantă.

În acest context, au fost încălcate prevederilor art. 16 şi 261 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii legale ce reprezintă conţinutul principiului nemijlocirii, o garanţie a aflării adevărului în procesul civil, ceea ce presupune ca probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia finală.

Or, în situaţia de faţă, instanţa de apel şi-a sprijinit raţionamentul juridic pe un raport de expertiză întocmit pentru dosarul nr. x/2006, în care pârâţii nici măcar nu au fost parte. În acel litigiu, reclamanta a chemat în judecată pe tatăl pârâţilor, decedat din anul 1964, deşi ştia acest lucru, aspect ce reiese din sentinţa Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - nr. 1142/14.02.2007.

Prin urmare, instanţa de apel a nesocotit principiul nemijlocirii prin luarea în considerare a unui raport de expertiză efectuat într-o altă pricină şi în raport de care a stabilit că autorul reclamantei a construit o parte din casa situată în Bucureşti, str. x, pe suprafaţa de teren la care se face referire în cuprinsul declaraţiei unilaterale a defunctului E..

Această concluzie a reprezentat temeiul pentru formarea convingerii instanţei că autorul reclamantei a stăpânit suprafaţa de teren în litigiu cu convingerea intimă că este proprietarul imobilului şi în mod public, continuu şi netulburat, deşi acesta şi-a început posesia ca detentor precar, în baza înscrisului olograf din 13.06.1959. Din celelalte mijloace de probă administrate în mod direct în dosarul pendinte (de ex, certificatele de moştenitor nr. x/31.01.1995, nr. y/25.07.2006, nr. z/14.05.2014) nu reiese aspectul în conformitate cu care clădirea construită de defunctul E. la adresa în litigiu s-a realizat pe suprafaţa de teren menţionată.

Ca atare, stabilirea cu precizie a faptului că la adresa indicată se află o construcţie ridicată sau nu pe suprafaţa de teren de 185 mp, ce face obiectul prezentei cauze, şi, dacă este cazul, perioada probabilă în care o astfel de construcţie a fost edificată, se putea realiza prin administrarea unei probe cu expertiză tehnică judiciară în acest litigiu, în condiţii de contradictorialitate şi legalitate. Acest lucru nu s-a întâmplat însă.

Pe de altă parte, invocarea de către instanţa de apel a expertizei extrajudiciare efectuate într-un alt dosar este nelegală şi din perspectiva art. 14 C. proc. civ., reglementare ce reprezintă expresie juridică a principiului contradictorialităţii.

În dosarul nr. x/2006, reclamanta s-a judecat cu o persoană decedată, tatăl pârâţilor, acesta, neavând capacitate de folosinţă, nu a putut pune concluzii cu privire la oportunitatea şi legalitatea administrării probei cu expertiză în acea cauză, respectiv nu a putut formula obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit. În cadrul prezentului litigiu, raportul de expertiză extrajudiciară valorificat nu a făcut niciodată obiectul unei discuţii contradictorii. Mai mult, pârâţii au arătat oral, la judecarea în fond a cauzei, că nu sunt de acord cu concluziile acestui raport de expertiză, deoarece nu a fost efectuat în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului de a formula obiecţiuni sau de a propune un expert parte.

4.2. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel face trimitere la dispoziţiile art. 1984 C. civ., deşi forma din anul 1864 are doar 1914 articole. În aplicarea acestui text de lege, în mod nelegal a reţinut mai întâi faptul că elementul psihologic al posesiei nu trebuie exteriorizat, ca apoi să arate că el trebuie exteriorizat.

Astfel, instanţa de apel arată că "Este de remarcat faptul că există situaţii, cum este cea prevăzută de art. 1984 C. civ., în care împrejurarea - actul sau faptul - de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret, trebuie să demonstreze existenţa, în plan psihologic, a unei anumite intenţii. Aceste situaţii se deosebesc de acelea în care persoana îşi exteriorizează voinţa în mod expres şi direct. În primul caz, care interesează în cauză, stabilirea intenţiei implică parcurgerea a două etape: probarea acţiunilor persoanei cu relevanţă asupra intenţiei cerute de lege şi, respectiv, deducerea pe cale logică, a voinţei sale din actele şi faptele săvârşite".

Or, prima parte din această aserţiune contravine art. 1847 C. civ., în cuprinsul căruia se arată că posesiunea trebuie să fie publică, iar actele celui care invocă posesie trebuie să fie exprese şi directe. Se indică că ar fi nedovedit faptul că autorul pârâţilor a solicitat familiei reclamantei bani.

4.3. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a nomelor de drept material incidente în materie - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În speţă, instanţa de judecată a făcut o aplicare greşită a art. 1846 - 1847 C. civ., pornind de la premisa falsă că autorul reclamantei ar fi avut iniţial convingerea că ar fi fost un posesor sub nume de proprietar pentru bunul aflat în litigiu. Or, această concluzie nu putea fi extrasă sau susţinută de nicio probă existentă în cauză. Este evident că E. a început să deţină terenul ce face obiectul litigiului cu îngăduinţa proprietarului şi în calitate de detentor precar, în baza unui act juridic netranslativ de proprietate, şi anume o promisiune-ofertă unilaterală de cumpărare a terenului în litigiu din data de 13.06.1959, înscris sub semnătură privată.

Aceasta este şi situaţia prevăzută de art. 1853 alin. (2) C. civ., întrucât îngăduinţa proprietarului face ca detenţia exercitată doar în fapt şi cu această îngăduinţă să fie lipsită de "animus domini", adică de elementul intenţional al posesiei, ceea ce este cazul în speţa de faţă.

Astfel, detenţia precară, începută prin îngăduinţa proprietarului, nu poate conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. Precaritatea este un viciu absolut şi perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în articolul menţionat posedă pentru altul. Calitatea de detentor precar sub care a început stăpânirea terenului în litigiu de către autorul reclamantei se conservă în timp şi nu poate fi schimbată decât prin acte făţişe de împotrivire în contra proprietarului de drept, autorul pârâţilor, proprietar cu îngăduinţa căruia a început deţinerea acestui teren în litigiu.

În cauză, chiar şi reclamanta a recunoscut calitatea pârâţilor de proprietari ai terenului în litigiu, propunându-le sume de bani pentru încheierea unui act de vânzare-cumpărare, ceea ce reiese din depoziţiile martorilor audiaţi.

Or, această situaţie juridică este reglementată prin art. 1853 şi art. 1857 C. civ. şi este tratată în doctrină ca un caz care nu poate să conducă la dobândirea unui bun prin uzucapiune. Aşadar, stăpânirea începută ca un detentor precar este lovită de viciul precarităţii.

În această ordine de idei, declaraţiile martorilor F. şi G. cu privire la faptul că aceştia o percep pe reclamantă şi pe autorii acesteia ca fiind locatari sau proprietari ai terenului în cauză nu au nicio relevanţă pentru obiectul dosarului de faţă.

Pentru a exista o posesie utilă este importantă doar credinţa subiectivă a celui ce invocă posesia că este proprietarul cert al bunului în cauză.

Cu privire la presupusul contract de vânzare-cumpărare încheiat între autorii reclamantei şi autorul pârâţilor pentru suprafaţa de teren de 120 mp, se observă faptul că, la momentul 1959, cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor era în vigoare Decretul nr. 221/1950, iar, conform art. 2 alin. (1) din acest act normativ, transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor cu sau fără construcţii se putea face numai prin act autentic şi cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular.

Analizând înscrisul, pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile, respectiv declaraţia defunctului E. din 13.06.1959, se constată că acesta poate reprezenta cel mult o promisiune de cumpărare din perspectiva dispoziţiilor legale anterior enunţate; acest înscris nu poate reprezenta o dovadă suficientă cu privire la existenţa elementului psihologic al posesiei în persoana autorului reclamantei, deoarece o simplă promisiune cumpărare nu era suficientă ca, în anul 1959, să formalizeze un transfer al dreptului de proprietate asupra unui bun imobil reprezentat de un teren.

O simplă promisiune de cumpărare nu poate constitui dovada faptului că o persoană a început să stăpânească sub nume de proprietar, pentru sine, bunul ce ar face obiectul acesteia. De asemenea, adresa Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 5748/1662/2001 nu poate face dovada contrară aspectelor deja susţinute.

Mai mult, faptele reţinute de instanţa de apel de a sădi copaci sau pomi, de a planta răsaduri, de a construi un coteţ de găini nu reprezintă prin ele însele fapte care să demonstreze că defunctul E. se credea proprietarul suprafeţei de 185 mp de teren în litigiu; acestea pot fi exercitate asupra fondului şi de un neproprietar care deţine un bun de la proprietarul adevărat, fiind acte de administrare ale bunului şi care aduc detentorului precar anumite beneficii.

În plus, din atitudinea ulterioară anului 1959 a defunctul E. şi a succesorilor acestuia reiese fără putinţă de tăgadă faptul că aceştia nu s-au considerat proprietari ai suprafeţei de teren în cauză - nici autorii apelantei-reclamante şi nici chiar apelanta-reclamantă nu au depus declaraţie fiscală la organele fiscale competente pentru a achita impozit pe teren.

În cauză, nici prevederile legale referitoare la joncţiunea posesiilor nu au fost aplicate în mod corect de către instanţa de apel, respectiv art. 1859 şi 1860 C. civ.

Astfel, regula în materia posesiunii este ca fiecare posesor ulterior începe în persoana sa o posesiune distinctă de cea a posesorului anterior. Este posibilă unirea posesiilor unui posesor anterior cu cea a unuia posterior. Cu toate acestea trebuie probat că fiecare deţinător al bunului în cauză a posedat acel bun, în sensul în care a exercitat faţă de acesta atât elementul material al posesiei, cât şi pe cel psihologic.

În situaţia de faţă, instanţa de apel a unit posesia reclamantei cu cea a defunctului E. fără a observa faptul că între momentul decesului celui din urmă şi momentul intrării intimatei în detenţia aceluiaşi bun au mai existat şi alte persoane care l-au deţinut sau l-ar fi putut deţine. Or, curtea trebuia să demonstreze existenţa elementelor posesiei în persoana tuturor acestor deţinători ai bunului în cauză pentru a le putea uni posesiile.

Se observă din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei că suprafaţa de teren de 240 mp a fost stăpânită până în data de 14.05.2014 în coproprietate. În condiţiile în care reclamanta se considera proprietar al suprafeţei de teren în cauză încă din anul 1989, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, acest drept trebuia să apară în certificatele de moştenitor depuse în probaţiune. Însă, lipsa oricărei menţiuni în acest sens denotă lipsa elementului psihologic al posesiei în speţa de faţă. Astfel, atât autorii reclamantei, cât şi reclamanta nu au avut convingerea intimă că sunt proprietarii suprafeţei de teren în cauză, motiv pentru care nu au declarat-o la masa succesorală.

În speţă, instanţa de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. 1862 C. civ.

Astfel, aceasta a înlăturat cu uşurinţă declaraţiile martorilor din cuprinsul cărora reiese cu claritate faptul că între reclamantă şi pârâţi au existat cel puţin două întrevederi, dovedite, pe parcursul anilor 1997-1998, cât şi în anul 2017 pentru găsirea unei soluţii de constituire a unui titlu de proprietate cu plata unei sume de bani, în favoarea reclamantei, pentru bunul în litigiu.

Or, stingerea unui litigiu pendinte sau a unei situaţii litigioase de orice fel presupune încheierea unui contract. În această ordine de idei transferul dreptului de proprietate nu mai poate avea loc ca urmare a uzucapiunii - care reprezintă consfinţirea juridică a unei situaţii de fapt - atunci când acest transfer se realizează prin acordul părţilor, adică prin contract.

Mai mult, argumentaţia instanţei de apel potrivit căreia reclamanta ar fi dobândit dreptul de proprietate în anul 1989 este nelegală. De altfel, cel ce invocă uzucapiunea trebuie să demonstreze îndeplinirea condiţiilor cerute de lege la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu la un moment anterior.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta interpretarea dată dispoziţiilor legale incidente în materie de către instanţa de apel, se constată că aceasta este viciată. Este greu de presupus că o persoană, care invocă uzucapiunea ca temei al dobândirii dreptului de proprietate, să contacteze, ulterior momentului la care se presupune că s-au îndeplinit condiţiile pentru invocare uzucapiunii, proprietarul bunului asupra căruia aceasta se invocă pentru a negocia o stingere a litigiului.

4.4. Recurenţii au învederat că reclamanta nu a solicitat nici la judecata în fond a cauzei şi nici în apel acordarea cheltuielilor de judecată, iar, potrivit art. 204 alin. (1), art. 468 şi art. 470 C. proc. civ., cererile care nu au fost formulate în mod formal prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel nu mai pot fi invocate în cadrul dezbaterilor în şedinţă publică.

Mai mult, au susţinut că aprecierea asupra caracterului solidar sau individual al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată trebuia pusă în discuţia părţilor printr-o cerere formală a reclamantei, caz în care instanţa de apel nu putea în mod direct să se pronunţe cu privire la solidaritatea obligaţiei.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 635 şi 1445 din noul C. civ.

Din cuprinsul prevederilor legale aplicabile în speţă reiese că obligaţiile coproprietarilor sunt divizibile, iar nu solidare, fiecare urmând a suporta sarcinile bunului aflat în coproprietate în raport de cota-parte aflată în proprietatea sa. Prin urmare, decizia instanţei de apel de a acorda cheltuieli de judecată reclamantei prin hotărârea judecătorească atacată este nelegală.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

A învederat, în ceea ce priveşte motivul de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că recurenţii au expus o situaţie de fapt eronată faţă de cea reţinută de instanţele de judecată (fond şi apel).

Astfel, în fond, a fost solicitată încuviinţarea probei cu expertiza topo pentru identificarea imobilului, instanţa urmând să aprecieze asupra utilităţii acesteia în funcţie de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv expertiza întocmită în dosarul nr. x/2006, precum şi ridicarea topo efectuată de un cadastrist autorizat OCPI - prin ambele înscrisuri identificându-se imobilul din Bucureşti, str. x, prin limite, vecinătăţi şi acte de deţinere.

Instanţa de fond a respins proba cu expertiza topo având în vedere obiectul cererii precizate şi poziţia părţilor, astfel că nu se poate susţine la acest moment că proba nu a fost pusă în discuţia părţilor (oricum, un astfel de motiv trebuia invocat în faţa instanţei de apel şi nu direct în faţa instanţei de recurs).

Ulterior, în apel, faţă de considerentele instanţei de fond, nu s-a solicitat proba cu expertiză topo de niciuna dintre părţi, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu identificarea imobilului, aceasta s-a făcut pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, atât în fond, cât şi în apel, înscrisuri care nu au fost contestate de părţi. În plus, din motivarea deciziei recurate reiese fără putinţă de tăgadă că instanţa de apel a avut în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, şi nu doar expertiza extrajudiciară, aşa cum, în mod eronat, apreciază recurenţii.

Ca atare, manifestarea elementului psihologic al posesiei prin edificarea unei case pe imobilul în litigiu a rezultat din coroborarea răspunsurilor la interogatoriu cu depoziţiile martorilor propuşi şi cu înscrisurile administrate.

Cu referire la cea de-a doua critică, a precizat că este neîntemeiată, fiind evident vorba despre o eroare materială, care nu are repercusiuni asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate.

Curtea de apel a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor C. civ. de la 1864 cu privire la prescripţia achizitivă, respectiv art. 1846 şi următoarele. În continuare, în considerente, a explicat grefarea pe situaţia de fapt a fiecărui text legal reţinut. Dintr-o eroare de dactilografiere, în cuprinsul motivării s-a menţionat şi art. 1984, însă din detalierea textului legal invocat reiese că instanţa de apel s-a referit la elementul psihologic al uzucapiunii.

Totodată, instanţa de apel a reţinut şi că "elementul psihologic, deşi ţine de realitatea interioară a unei persoane şi nu de lumea exterioară, se referă la situaţia de fapt, iar nu la încadrarea în drept a situaţiei respective", posesia fiind o stare de fapt.

În speţa de faţă, intimata a cunoscut faptul că nu deţine un drept de proprietate în acte, invocând posesia ca o stare de fapt. Lipsa actelor a fost motivul demarării prezentului litigiu, iar lipsa dovezii de achitare integrală a preţului a fost motivul modificării obiectului iniţial al cererii de chemare în judecată. Or, lipsa actelor autentice de proprietate nu este de natură să schimbe posesia în detenţie precară.

Pe de altă parte, afirmaţiile recurenţilor, în sensul că instanţa de apel a reţinut, în mod netemeinic, că nu s-a dovedit că autorul lor a solicitat bani familiei intimatei motivând că acesta era decedat din 1964, nu indică nicio contradictorialitate de motive, aspectele menţionate de curte fiind conforme cu realitatea, astfel cum a reieşit din probatoriul administrat în cauză. Imobilul în litigiu se afla în posesia autorului intimatei din anul 1959 şi din acest moment până la promovarea prezentei cereri nu a existat nicio acţiune de opunere, nici o tulburare din partea autorului recurenţilor sau a recurenţilor înşişi cu privire la posesia exercitată de autorul intimatei şi, ulterior, de intimată.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în materie, a arătat că instanţa de apel nu a prezumat, pur şi simplu, calitatea de posesor sub nume de proprietar a autorului său şi, ulterior decesului acestuia, a intimatei, ci această calitate a fost demonstrată prin probatoriul administrat.

În acest context, interpretările tendenţioase ale recurenţilor cu referire la menţiunile din înscrisul emis de Serviciul Evidenţă Proprietăţi al Primăriei Bucureşti privind terenul aflat în posesie, astfel cum apare la Direcţia Evidenţe Cadastrale, sunt netemeinice. Din acest înscris reiese că posesor al parcelei în suprafaţă de 425 mp, din care 68 mp construcţie, era, la data întocmirii evidenţelor, H..

Este adevărat că, în evidenţele fiscale, suprafaţa înregistrată este de 240 mp (întrucât pentru restul nu deţinea acte autentice de proprietate), însă această lipsă nu este de natură să schimbe natura posesiei autorilor intimatei sau a intimatei însăşi.

Mai mult decât atât, nici autorii recurenţilor şi nici recurenţii nu au fost impuşi fiscal pentru imobilul în litigiu, deşi aceştia ar fi putut face acest lucru din moment ce reclamă calitatea de proprietari în acte.

Or, menţiunea din înregistrările Direcţiei Evidenţe Cadastrale se corelează cu faptele autorilor intimatei şi, mai târziu, a intimatei de a folosi terenul ca un adevărat proprietar, respectiv: îngrădit tot terenul, construit casa de 68 mp pe terenul în litigiu (ulterior casa a fost extinsă şi pe terenul aflat în proprietatea intimatei, de 240 mp), cultivat grădina, etc. Toate aceste aspecte sunt de natură să probeze indubitabil atitudinea clară şi neechivocă a autorilor intimatei şi a intimatei că sunt adevăraţii proprietari ai terenului.

De asemenea, este evident că posesia neviciată nu putea fi menţionată în certificatele de moştenitor, întrucât nu era un drept constatat. Tocmai din acest motiv, a fost necesară formularea prezentei acţiuni, prin care să se constate posesia de lungă durată şi dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Referitor la impunerea fiscală, şi aceste critici sunt neîntemeiate, fiind în contradicţie cu dispoziţiile incidente. Obligaţia de plată a impozitului pe teren revine proprietarului acelui bun (iar nu posesorului), calitate pe care autorii intimatei şi intimata nu o deţineau şi nu o puteau proba la organele fiscale. Mai mult decât atât, omisiunea înregistrării în evidenţele fiscale ale autorilor intimatei şi, ulterior, a intimatei, nu echivalează cu lipsa elementului psihologic al posesiei, aspect reţinut în mod corect şi de instanţa de apel.

În speţă, recurenţii au făcut susţineri referitoare la atitudinea psihologică a autorilor intimatei sau a intimatei însăşi fără a menţiona niciun element care să probeze ieşirea lor din pasivitate. Totuşi, obiectul litigiului îl constituie dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, iar această instituţie juridică sancţionează tocmai pasivitatea proprietarului faţă de proprietatea sa.

Lipsa posesiei, neplata impozitelor, neîngrijirea proprietăţii, netulburarea posesiei deţinătorului proprietăţii sale confirmă o atitudine pasivă din partea proprietarului de drept, atitudine pe care legea o sancţionează dând posibilitatea legală posesorului neproprietar să devină proprietarul de drept ca efect al uzucapiunii.

Cât priveşte cheltuielile de judecată, a susţinut că au fost solicitate prin cererea de apel şi au fost depuse dovezi privind achitarea acestora. Urmează a se constata că recurenţii au stat împreună în judecată, în calitate de moştenitori ai autorului lor, au formulat, în esenţă, aceleaşi apărări şi susţineri, au avut o poziţie comună. Astfel, faţă de calitatea lor procesuală şi de culpa procesuală, în raport de dispoziţiile art. 1382 din noul C. civ. (art. 1003 C. civ.), solidaritatea provine din lege. De altfel, motivul privind eventuala divizibilitate a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată nu constituie în sine un motiv de recurs, ci, cel mult, un motiv de lămurire dispozitiv.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 12.11.2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 1210/1.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 17.12.2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. Prin critica subsumată dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că au fost încălcate prevederile art. 16 şi art. 261 alin. (1), respectiv art. 14 C. proc. civ.

Conform art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi (6) C. proc. civ. prevăd:

"(2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea"; "(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Potrivit art. 16 C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel".

Art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:

"Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel".

Interpretând dispoziţiile legale mai sus citate, rezultă că, în procesul civil, contradictorialitatea îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctele de vedere asupra iniţiativei instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Pe de altă parte, conform principiului nemijlocirii, probele se administrează de către instanţa care judecă procesul; nemijlocirea constă, de fapt, în obligaţia instanţei de a cerceta direct toate elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei, în aşa fel încât între instanţă şi faptele care se vor stabili să existe un număr cât mai mic de verigi intermediare, pentru ca probele să nu fie denaturate.

Înalta Curte constată că, iniţial, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul de 185 mp, situat în Bucureşti, str. x, în subsidiar, pentru suprafaţa de 120 mp de la aceeaşi adresă, precum şi să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de 65 mp, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Faţă de înscrisul - bilet din 13.06.1959, depus la dosar de către pârâţi, despre care nu avea cunoştinţă, şi faţă de imposibilitatea de a proba achitarea integrală a preţului, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru terenul în suprafaţă de 185 mp. A învederat că întreg terenul, în suprafaţă de 425 mp (240 mp din contractul de vânzare cumpărare, 120 mp din contractual nefinalizat şi 65 mp fără acte), a fost permanent în posesia autorilor săi şi a sa începând cu anul 1959, toţi exercitând o posesie exclusivă, sub nume de proprietar, publică, continuă şi netulburată.

În speţă, la judecata în fond, a fost încuviinţată proba cu expertiză în specialitatea topografie, având ca obiectiv identificarea imobilului în litigiu şi avizarea raportului de către OCPI, instanţa de judecată dispunând ca administrarea expertizei să se facă ulterior celorlalte probe încuviinţate, aspect ce rezultă din încheierea de şedinţă din 12.02.2018. S-a ataşat, alături de înscrisuri, raportul de expertiză întocmit de expertul D. în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Ulterior, după administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriu şi a probei testimoniale, asupra administrării probei cu expertiză specialitatea topografie instanţa de fond nu s-a mai pronunţat, constatând încheiată cercetarea judecătorească.

Acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În faţa instanţei de apel nu s-a solicitat proba cu expertiză topo de niciuna dintre părţi.

În cauză, curtea de apel a considerat, făcând aplicarea art. 1846, 1847 şi 1890 C. civ., că instanţa în faţa căreia se invocă uzucapiunea trebuie să cerceteze dacă sunt îndeplinite condiţiile generale referitoare la domeniul de aplicaţie, dar şi la posesie.

În privinţa calităţii posesiei exercitate, a observat că atributele acesteia rezultă din evaluarea coroborată a depoziţiilor testimoniale, care au evidenţiat caracterul continuu şi neîntrerupt al posesiei în tot acest răstimp, al stăpânirii imobilului litigios de autorul reclamantei şi familia sa.

A reţinut, totodată, că declaraţiile martorilor se coroborează nu doar unele cu altele, ci şi cu aserţiunile reclamantei, inclusiv din răspunsurile sale la interogatoriul propus de pârâţi, precum şi cu înscrisurile administrate - adresa nr. x/2001 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu Evidenţă Proprietăţi Cadastru, Serviciul Evidenţă Proprietăţi.

Or, conform acestei adrese, în evidenţele cadastrale întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986, imobilul situat în Bucureşti, str. x, a fost înscris cu teren în suprafaţă de 425 mp, din care 68 mp construcţii, proprietate particulară, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor fiind indicat H., autorul reclamantei.

A constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, de expert D.

D., în cadrul suprafeţei de 423 mp este cuprins atât terenul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949, cât şi aria în prezent litigioasă, arie pe care, parţial, autorul reclamantei a edificat o construcţie cu destinaţia de locuinţă.

A arătat instanţa de apel că expertul a precizat că imobilul construcţie se prezintă ca un întreg, iar din schiţa imobilului, indicată de intimaţi, se observă că partea din locuinţă, având parter şi etaj, adică partea care a realizat obiectul memoriului tehnic întocmit de arhitect, subsecvent autorizaţiei favorabile de principiu nr. 4161/101/959 şi în vederea edificării unei locuinţe formate din parter şi etaj, se află chiar pe partea de teren litigioasă, spre deosebire de partea de locuinţă având doar parter (fără etaj, deci), care se află pe partea de teren cumpărată prin contract autentic de vânzare-cumpărare, aprecierile pârâţilor pe marginea suprafeţelor menţionate în cadrul certificatului fiscal şi adresei Primăriei Municipiului Bucureşti fiind apreciate ca eronate.

Ca atare, prin decizia civilă nr. 1210/1.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, după admiterea apelului şi schimbarea sentinţe civile apelate, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 182 mp, parte din imobilul situat în Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert D., depus la dosar.

Înalta Curte constată, aşadar, în raport de cele mai sus arătate, că, pentru formarea convingerii că autorul reclamantei a stăpânit suprafaţa de teren în litigiu în mod public, continuu şi netulburat, respectiv că a construit pe terenul în litigiu o construcţie, instanţa de apel a avut în vedere depoziţiile martorilor audiaţi, răspunsurile la interogatoriu şi relaţiile obţinute de la Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu Evidenţă Proprietăţi Cadastru, Serviciul Evidenţă Proprietăţi, care confirmă cele statuate de martori şi, în subsidiar, pentru identificarea suprafeţei uzucapate, expertiza extrajudiciară, care, însă, nu are valoarea certă a unei expertize judiciare, ci poate fi considerată, cel mult, un indiciu, care poate, coroborat cu alte dovezi, să probeze suprafaţa stăpânită în fapt de reclamantă şi autorul acesteia. Această expertiză nu a identificat însă, prin suprafeţe şi vecinătăţi, terenul pretins a fi uzucapat.

Înalta Curte reţine că expertiza este un mijloc de probă prin care se lămuresc anumite aspecte de fapt pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În speţă, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 16 şi 261 alin. (1) C. proc. civ., texte ce definesc, respectiv reiterează principiul nemijlocirii, cu atât mai mult cu cât prima instanţa a omis să procedeze la administrarea expertizei judiciare după încuviinţarea probei şi nici nu a menţionat dacă expertiza extrajudiciară depusă de către reclamantă rămâne o probă câştigată litigiului pendinte.

În aceste condiţii, Înalta Curte consideră că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., caz în care se impune, potrivit art. 496 alin. (2) şi 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în vederea administrării probei cu expertiză tehnică judiciară pentru identificarea în concret, cu dimensiuni, laturi şi vecinătăţi, a suprafeţei de teren ce face obiectul uzucapiunii.

2. Prin cea de-a doua critică formulată, recurenţii au arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Cât priveşte indicarea în cuprinsul deciziei recurate a dispoziţiilor art. 1984 C. civ., Înalta Curte observă că este, în mod cert, vorba de o eroare materială, care nu influenţează însă legalitatea hotărârii pronunţate din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Se constată, din detalierea făcută în legătură cu textul invocat, că instanţa de apel s-a referit la elementul intenţional al posesiei atunci când a exprimat considerente pur teoretice, în aplicarea prevederilor art. 1846 şi următoarele C. civ.

În speţă, instanţa de apel a reţinut şi că "elementul psihologic, deşi ţine de realitatea interioară a unei persoane şi nu de lumea exterioară, se referă la situaţia de fapt, iar nu la încadrarea în drept a situaţiei respective", posesia fiind o stare de fapt, precum şi că, în situaţia în care actul sau faptul de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret, este necesar să se demonstreze existenţa, în plan psihologic, a unei anumite intenţii, situaţie care, se diferenţiază de cea în care persoana îşi exteriorizează voinţa în mod expres şi direct, care nu se identifică cu elementul intenţional care rezultă din dispoziţiile art. 1847 C. civ.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că această aserţiune nu contravine art. 1847 C. civ., astfel cum susţin recurenţii, mai mult nu constituie un argument ce poate fi sancţionat prin raportare la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, aşa cum susţine intimata, afirmaţiile recurenţilor, în sensul că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu s-a dovedit că autorul lor a solicitat bani familiei intimatei, nu relevă nicio contradictorialitate de considerente, ci vizează, cel mult, aspecte de fapt ce rezultă din probatoriul administrat în cauză, care nu pot face obiectul controlului de legalitate în această etapă procesuală, dată fiind structura recursului.

3. Invocând prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a nomelor de drept material incidente în materie - art. 1846-1847, 1853 şi 1857 C. civ., întrucât autorul intimatei ar fi avut calitatea de detentor precar, iar stăpânirea începută ca detentor precar este lovită de viciul precarităţii. Astfel, au susţinut că E. a început să deţină terenul ce face obiectul litigiului cu îngăduinţa proprietarului şi în calitate de detentor precar, în baza unei promisiuni-ofertă unilaterală de cumpărare a terenului din data de 13.06.1959.

Înalta Curte consideră că această critică nu este fondată.

Astfel, reţine că, în cuprinsul art. 1846 C. civ., care defineşte posesia, nu se face referire la intenţia sau voinţa posesorului de a poseda pentru sine, dar art. 1847 C. civ., care stabileşte condiţiile cerute posesiei pentru a uzucapa, prevede, ca o condiţie esenţială, pe aceea ca bunul să fie posedat sub nume de proprietar.

Potrivit art. 1847 C. civ., "Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".

Precaritatea este definită în art. 1853 C. civ., care prevede:

"(1) Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. (2) Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său".

Simpla deţinere a unui bun - detenţia precară - nu trebuie confundată cu posesia. Deşi detentorul are stăpânirea materială a bunului, el deţine lucrul pentru altul şi nu pentru sine.

Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel, procedând la propria sa evaluare a materialului probator administrat în ambele faze procesuale, împrejurare de fapt asupra căreia nu se poate interveni în recurs, a reţinut că, în temeiul înscrisului sub semnătură privată încheiat la 13.06.1959, autorul intimatei şi-a asumat obligaţia de a plăti suma de 1400 RON, autorului recurenţilor, această sumă fiind "un rest din preţul terenului vândut mie în str. x (…). În suprafaţă de 120 mp una sută douăzeci pentru întregirea locului meu de casă din strada sus arătată" şi că autorului recurenţilor cerea autorului intimatei "bani pentru că nu achitaseră preţul în întregime pentru diferenţa de teren".

Totodată, instanţa de apel a apreciat ca fiind eronată aprecierea tribunalului asupra faptului că, ştiind că imobilul aparţine altei persoane, dovadă fiind actul juridic din 13.06.1959, prin care s-a asumat de către autorul intimatei obligaţia de plată a unei sume de bani pentru diferenţă, atunci acesta şi intimata au folosit imobilul litigios doar prin simpla îngăduinţă a proprietarului. A considerat că acest argument contrazice fundamental regimul juridic al prescripţiei achizitive, care se grefează în cazul uzucapiunii de lungă durată (cazul în speţă), pe nerelevanţa aspectului cunoaşterii sau nu de către posesor, a faptului că bunul aparţinea unei alte persoane, cerinţele existenţei unui just titlu şi a bunei-credinţe reprezentând exigenţe impuse legal doar în privinţa uzucapiunii de scurtă durată, ceea ce nu este cazul pendinte.

Analiza a fost determinată de invocata manifestare de voinţă a intimatei, din anii 1997 - 1998, când aceasta ar fi contactat recurenţii pentru perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare. Or, din probele administrate a rezultat că discuţiile purtate de părţi în perioada menţionată au vizat preîntâmpinarea unor eventuale litigii viitoare, rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, şi nu perfectarea unui act de vânzare-cumpărare. Aceste discuţii, astfel canalizate, nu au implicat vreo negare din partea intimatei, a dreptului său de proprietate survenit între timp asupra imobilului litigios şi nici vreo recunoaştere din partea acesteia a dreptului de proprietate al autorului recurenţilor.

Curtea a concluzionat în sensul că încercarea de preîntâmpinare a unor eventuale litigii viitoare, fie şi prin intermediul unei prestaţii pecuniare, nu este incompatibilă de plano, din punct de vedere logic, cu existenţa, în planul subiectiv al intimatei, a conştiinţei calităţii sale de proprietar.

Înalta Curte constată că, în situaţia de faţă, astfel reţinută în fapt, nu s-a probat de către recurenţi calitatea autorului intimatei de detentor precar, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 1854 C. civ., care instituie o prezumţie de exercitare a posesiei pentru sine, a celui ce stăpâneşte bunul, până la proba contrară.

În plus, observă că în mod corect, reţinând dovedirea în cauză a elementului psihologic animus domini, s-a apreciat de către instanţa de apel că este îndeplinită cerinţa legală ca posesia să fi fost exercitată sub nume de proprietar. De altfel, acest element se prezumă ori de câte ori o persoană are deţinerea materială a bunului, pornind de la premisă că cine are stăpânirea materială exprimă şi voinţa, ca această stăpânire să se facă sub nume de proprietar.

În speţă, fiind vorba de o prezumţie relativă, contestatorii posesiei sub nume de proprietar aveau posibilitatea să o înlăture, însă nu au făcut-o, susţinând doar că înscrisul încheiat la 13.06.1959 nu poate reprezenta o dovadă suficientă cu privire la existenţa elementului psihologic al posesiei în persoana autorului intimatei, deoarece nu putea să formalizeze un transfer al dreptului de proprietate asupra unui bun imobil reprezentat de un teren.

Cum elementul animus reprezintă intenţia, voinţa posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca proprietar sau titular al unui drept real cu privire la lucrul pe care îl are în posesie, Înalta Curte reţine că determinarea acestuia, respectiv identificarea şi calificarea actelor săvârşite de posesor pe numele şi în contul său nu se pot realiza decât prin interpretarea probatoriului administrat în cauză şi constituie o chestiune de fapt, ce priveşte netemeinicia hotărârii judecătoreşti, iar nu un aspect de nelegalitate, care să poată fi supus cenzurii instanţei de recurs.

Pe de altă parte, se constată că nu prezintă relevanţă juridică existenţa sau valabilitatea convenţiei menţionate în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii îl reprezintă o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, iar nu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, iar, în speţă, au fost constatate întrunite calităţile unei posesii utile pentru perioada relevantă, de 30 de ani.

În cauză, instanţa de apel a reţinut nu numai faptele de a sădi copaci sau pomi, de a planta răsaduri, de a construi un coteţ de găini săvârşite de autorul intimatei şi de către intimată, pentru a justifica calitatea în care aceştia au acţionat, astfel cum consideră recurenţii, ci şi faptul material al edificării casei de locuit, "care vizează intenţia de stăpânire ca adevărat proprietar, date fiind investiţiile majore pe care o astfel de construire le impune", chiar şi faptul edificării unei construcţii în mod neautorizat, "autorizarea construirii nefiind prevăzută legal ca o exigenţă în materie de prescripţie achizitivă" (acestea nefiind acte de administrare ale bunului).

Or, observă Înalta Curte, aceste acte sau fapte materiale dovedite cu martori, coroborate cu înscrisuri, au condus instanţa de apel la acelaşi raţionament juridic, în sensul că, în situaţia de faţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1846 şi următoarele C. civ., reţinând că toate acestea sunt de natură să probeze indubitabil atitudinea clară şi neechivocă a autorilor intimatei şi a intimatei că sunt adevăraţii proprietari ai terenului în litigiu, respectiv întrunirea elementelor constitutive ale posesiei - corpus şi animus.

Împrejurarea potrivit căreia defunctul E. şi succesorii acestuia nu au depus declaraţie de impunere la organele fiscale competente pentru a achita impozitul pe teren nu constituie, în sine, o faptă de natură să înfrângă caracterul public şi sub nume de proprietar al posesiei, cât timp o astfel de înregistrare nu este reglementată în mod obligatoriu de dispoziţiile legale în materia uzucapiunii, aceste atribute ale posesiei rezultând din celelalte elemente de fapt reţinute de instanţa de apel.

De altfel, nici recurenţii nu au probat că autorul lor şi, mai apoi, aceştia, au fost impuşi fiscal pentru imobilul în litigiu, deşi ar fi putut face acest lucru din moment ce reclamă calitatea de proprietari.

Totodată, lipsa menţiunilor referitoare la dreptul de proprietate asupra terenului litigios în certificatele de moştenitor depuse în probaţiune de către intimată nu justifică lipsa elementului psihologic al posesiei, astfel cum susţin recurenţii.

Recurenţii au mai arătat că prevederile legale referitoare la joncţiunea posesiilor au fost aplicate în mod greşit de către instanţa de apel, întrucât nu s-a observat că între momentul decesului autorului intimatei şi momentul intrării intimatei în detenţia aceluiaşi bun au mai existat şi alte persoane care l-au deţinut sau l-ar fi putut deţine şi trebuia să se demonstreze existenţa elementelor posesiei în persoana tuturor acestor deţinători ai bunului în cauză pentru a le putea uni posesiile.

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1859 şi 1860 C. civ.

Astfel, reţine că, potrivit certificatelor de moştenitor nr. x/31.01.1995 eliberat de fostul Notariat de Stat Sector 2, nr. 28/25.07.2006 eliberat de BNP I. şi nr. 10/14.05.2014 eliberat de BIN J., la data de 30.06.1994 a decedat E., lăsând ca moştenitori pe E., soţie, cu cota de 2/8, K., fiică, cu cota de 3/8 şi reclamantă, fiică, cu cota de 3/8; la data de 04.01.2006 a decedat E., lăsând ca moştenitoare pe K., fiică, cu cota de 1/2 şi pe reclamantă, fiică, cu cota de 1/2; la data de 01.03.2012 a decedat K., lăsând ca unică moştenitoare, cu cotă întreagă, pe reclamanta, masa succesorală în toate cele trei succesiuni fiind compusă din teren în suprafaţă de 240 mp şi construcţia de 68 mp din Bucureşti, str. x.

În privinţa termenului legal de 30 ani necesar a fi îndeplinit pentru invocarea uzucapiunii, instanţa de apel a concluzionat în sensul că posesia autorului intimatei, asupra imobilului litigios, a început cel mai târziu, în anul 1959, aspect ce nu a fost contestat în recurs. Ca atare, acesta era împlinit la data decesului autorului intimatei.

Or, efectele dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune se produc retroactiv, uzucapantul fiind considerat proprietar din ziua în care a început posesia, context în care succesorul acestuia a dobândit dreptul de proprietate în calitatea sa de moştenitor.

Din această perspectivă, în mod corect a constatat instanţa de apel că invocarea joncţiunii se realizează în situaţia în care singură, posesia autorului nu determină uzucapiunea, evident din perspectiva cerinţei împlinirii termenului legal de prescripţie achizitivă.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a reţinut că atributele posesiei rezultă din evaluarea coroborată a depoziţiilor testimoniale, depoziţii care au evidenţiat cu prisosinţă, caracterul continuu, neîntrerupt şi netulburat al stăpânirii imobilului litigios de autorul intimatei şi familia sa, din care face parte şi intimata (moştenitoare a tatălui dumneaei), respectiv că familia intimatei a exercitat o posesie publică si sub nume de proprietar.

Totodată, apărările recurenţilor legate de lipsa dovezii joncţiunii posesiilor, în condiţiile în care imobilul litigios nu apare în certificatele de moştenitor din familia intimatei, nu pot fi primite cât timp la stabilirea masei succesorale de către notar se au în vedere, de principiu, doar titlurile formale de proprietate, iar dispoziţiile criticate impun o astfel de dovadă.

S-a invocat şi nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1862 C. civ., însă Înalta Curte constată că recurenţii nu au dezvoltat această apărare, astfel încât nu poate fi supusă critica analizei instanţei de control judiciar.

În consecinţă, Înalta Curte, reţinând că obiectul litigiului îl constituie dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, iar această instituţie juridică sancţionează tocmai pasivitatea proprietarului faţă de proprietatea sa, iar, în speţă, din perspectiva art. 1847 C. civ., toate condiţiile unei posesii utile sunt îndeplinite în cauză, apreciază că sunt nefondate criticile invocate prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

4. Recurenţii au învederat că reclamanta nu a solicitat nici la judecata în fond a cauzei şi nici în apel acordarea cheltuielilor de judecată, iar, potrivit art. 204 alin. (1), (46)8 şi 470 C. proc. civ., cererile care nu au fost formulate în mod formal prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel nu mai pot fi susţinute în cadrul dezbaterilor în şedinţă publică.

Înalta Curte apreciază că această critică nu este fondată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Acordarea cheltuielilor de judecată nu este condiţionată de momentul formulării unei astfel cereri odată cu depunerea acţiunii principale ori a căii de atac exercitate de partea care a câştigat procesul, ci de solicitarea acestora în mod direct, de această parte, care poate fi făcută inclusiv în cadrul dezbaterilor pe fond, după ce se declară încheiată cercetarea judecătorească, dar şi pe cale separată, cu condiţia ca partea să nu fi solicitat cheltuieli odată cu judecata cererii principale ori a căii de atac, iar acestea să nu fi fost acordate pentru că nu au fost justificate.

În cauză, trimiterea la dispoziţiile art. 204 alin. (1), (46)8 şi 470 C. proc. civ., pe care recurenţii o fac, este greşită, textele de lege invocate reglementând cerinţe legate de elementele din cuprinsul cererii de chemare în judecată ori cererii de apel, iar nu condiţiile formulării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a criticat şi greşita apreciere a caracterului solidar al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, întrucât această chestiune nu a fost pusă în discuţia părţilor printr-o cerere formală a reclamantei, iar, pe de altă parte, deoarece din cuprinsul prevederilor art. 635 şi 1445 din noul C. civ. reiese că obligaţiile coproprietarilor sunt divizibile, iar nu solidare, fiecare urmând a suporta sarcinile bunului aflat în coproprietate în raport de cota-parte aflată în proprietatea sa.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 455 C. proc. civ., "Dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei".

În cauză, recurenţii au stat împreună în judecată, în calitate de moştenitori ai autorului lor, au formulat, în esenţă, aceleaşi apărări şi susţineri, au avut o poziţie comună.

În aceste condiţii, dată fiind poziţia lor în litigiu, ca părţi căzute în pretenţii, Înalta Curte consideră că în mod corect instanţa de apel a obligat pe recurenţi la plata cheltuielilor de judecată în solidar, reţinând culpa lor procesuală în raport cu partea adversă.

În atare condiţii, se impune casarea deciziei recurate potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare şi sub acest aspect.

Prin urmare, dispoziţiile art. 635 C. civ., invocate de recurenţi în susţinerea acestui motiv de recurs sunt aplicabile într-o eventuală desocotire între cei doi moştenitori.

Înalta Curte nu va analiza celelalte susţineri formulate, ce vizează stabilirea situaţiei de fapt, fiind strict legate de interpretarea probelor administrate în cauză, având în vedere configuraţia actuală a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 alin. (2) şi 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 1210 din 1 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, care, ţinând cont de dezlegările în drept date prin prezenta hotărâre, va administra probe cu privire la identificarea formală a bunului uzucapat, având în vedere faptul că hotărârea pronunţată în materia prescripţiei achizitive, deşi este declarativă de drepturi, are valoarea unui titlu de proprietate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 1210 din 1 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 decembrie 2020.