Civil liability for alleged judicial error and professional misconduct barred by res judicata and disciplinary jurisdiction

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 17.09.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Parlamentul României, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, B. - fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, IPJ Vâlcea, C., D. - agenţi de politie în cadrul Poliţiei Drăgăşani, pentru a fi obligaţi, în solidar, să-i plătească daune morale şi despăgubiri în sumă de 1.000.000 RON.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ., art. 297, art. 268, art. 269 şi art. 280 C. pen.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 110/04 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de repunere pe rol formulată de reclamantul A., a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu a Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea, IPJ Vâlcea şi Parlamentul României şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu aceşti pârâţi.

De asemenea a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, B., C., D. şi au fost respinse cererile pârâţilor C. şi D. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1183/19 septembrie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, a respins calea de atac formulată de reclamant.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 martie 2020 şi repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

În cuprinsul memoriului de recurs, neîntemeiat în drept, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea este lovită de nulitate, nefiind motivată conform dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menţionate motivele pentru care au fost înlăturate cererile formulate de recurent.

Se arată că se impunea administrarea probei cu interogatoriul pârâţilor D. şi C. în dovedirea faptelor ilicite săvârşite de către aceştia, care răspund delictual în temeiul art. 1349 C. civ., art. 1358 C. civ., fiind pe deplin îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale a acestora, fără a fi necesară în prealabil vreo hotărâre de condamnare sau de sancţionare disciplinară, aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 1375 C. civ., cât şi art. 28 din C. proc. pen., cu menţiunea că numitul C. este deja pensionar de mai mulţi ani.

Solicită recurentul casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, întrucât nu s-a administrat nicio probă, instanţa de fond nemotivând neadministrarea probelor, iar instanţa de apel nesoluţionând acest motiv de apel.

De asemenea, se mai susţine că instanţa de apel a soluţionat greşit, cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, motivul de apel vizând pretinsa neintroducere în cauză a altor pârâţi. Arată că, potrivit alin. (3) al art. 204, modificarea cererii peste termen poate avea loc cu acordul părţilor, astfel că era obligatorie comunicarea cererii modificatoare părţilor pentru a-şi exprima punctul de vedere, ceea ce nu s-a întâmplat. Susţine că legiuitorul nu prevede în această situaţie, posibilitatea constatării de către instanţă a decăderii de drept din oficiu ci, numai după solicitarea punctelor de vedere ale părţilor, iar pentru acest motiv se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Arată recurentul că în mod greşit s-a reţinut că pârâţii Guvernul României, Parlamentul României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu au calitate procesuală pasivă întrucât ceea ce a condus la încălcarea drepturilor legitime ale recurentului şi la nesoluţionarea în mod echitabil a dosarului nr. x/2013 a fost eliminarea dispoziţiilor art. 337-340 C. proc. pen.

Susţine că faptele datează din anul 2011, dosarul a fost în faza de urmărire penală până în anul 2014, iar soluţia din dosarul penal a fost de neîncepere a urmăririi penale faţă de unii inculpaţi, deşi erau probe evidente ale săvârşirii faptelor de către aceştia. Arată că cererea de extindere a cercetărilor faţă de alte persoane şi fapte a fost respinsă ca inadmisibilă întrucât noul C. proc. pen. nu mai prevedea dispoziţiile art. 337-340 din vechiul C. proc. pen., însă acest aspect nu putea fi prevăzut de recurent la data săvârşirii faptelor şi nici pe perioada în care dosarul s-a aflat în faza de urmărire penală.

Învederează că dispoziţiile art. 334-340 din noul C. proc. pen. exclud, în mod fraudulos, dreptul persoanei vătămate de a ataca în instanţă ordonanţa procurorului de respingere a cererii de redeschidere a urmăririi penale şi apreciază că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.

De asemenea, susţine că este defectuoasă şi legislaţia privind profesiile de avocat, traducător şi de expert electoral prevăzute de Legea nr. 51/1995, Legea nr. 178/1997 şi Legea nr. 208/2015 care sunt contradictorii cu Statutul Poliţistului, Statutul Funcţionarului Public, Legea educaţiei naţionale, dar şi cu legislaţia europeană în materie.

Arată că, urmare a sistemului legislativ neunitar şi defectuos, nu a putut să îşi desfăşoare profesia de avocat, de traducător autorizat, nu a putut să concureze pentru ocuparea unui post de consilier juridic în poliţie şi a fost exclus din corpul experţilor electorali şi că, în mod ilegal şi abuziv, Curtea de Apel Piteşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 281-282 C. proc. pen. privind nulităţile absolute şi relative.

Referitor la aspectul privind dovedirea erorii judiciare printr-o hotărâre care să desfiinţeze hotărârea de condamnare, arată că aceasta este contrară dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 care defineşte eroarea judiciară, fiind în sarcina instanţei civile stabilirea erorii judiciare în cauza pe care o soluţionează.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză invocând faptul că decizia Curţii de Apel Alba-Iulia nu a fost criticată de recurent sub aspectul soluţiei pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.

Intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vâlcea a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs.

Intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de netimbrare şi excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi D. şi Parlamentul României au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1183 din 19 septembrie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 17 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Deşi recurentul-reclamant nu a încadrat în mod expres criticile invocate în cazurile de nelegalitate în care se poate cere casarea unei hotârâri în calea de atac a recursului, prevăzute expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ., se poate observa că acestea sunt încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se susţine că hotărârea atacată este lovită de nulitate, nefiind motivată conform dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menţionate motivele pentru care au fost înlăturate cererile formulate de recurent, motive încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri în recurs când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aserţiunea nu este fondată, întrucât instanţa anterioară a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză şi nu există o contrarietate a considerentelor.

Astfel, prin decizia recurată s-a arătat că în cazul unei erori judiciare, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana prejudiciată, revine în sarcina Statului, concluzie care se fundamentează pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, dar din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins, după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procesele penale sau în alte procese.

A arătat instanţa de apel că în cazul de faţă, pretinzând existenţa unor fapte ilicite personale ale unor lucrători de poliţie, şi a unui procuror, care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii greşite de condamnare în dosarul penal nr. x/2013 al Judecătoriei Drăgăşani, reclamantul a solicitat obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale, dar pentru a putea solicita o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui ca eroarea judiciară în materie penală, să fi fost constatată în condiţiile art. 538 din actualul C. proc. pen.

Nefiind întrunite aceste cerinţe, odată ce hotărârea de condamnare nu a fost anulată sau desfiinţată, pentru "un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară" şi nu a fost pronunţată o hotărâre de achitare, Curtea de Apel a constatat că a pretinde instanţei civile cercetarea şi reevaluarea unor fapte şi împrejurări asupra cărora a statuat definitiv o instanţă penală (decizia penală nr. 832/A/2016 a Curţii de Apel Piteşti) încalcă dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi este de natură a afecta autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive şi securitatea raporturilor juridice stabilite printr-o hotărâre definitivă.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, motivarea privind dovedirea erorii judiciare printr-o hotărâre care să desfiinţeze hotărârea de condamnare, s-a raportat şi la dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Sub acest aspect, prin decizia atacată, s-a arătat că din perspectiva art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea judecătorilor şi procurorilor vinovaţi de producerea unei erori judiciare, este una subsidiară, numai faţă de stat, care, are împotriva lor o acţiune în regres admisibilă dacă sunt întrunite anumite cerinţe, în acest sens, relevante fiind considerentele Deciziilor nr. 633/2005 şi 263/2015 ale Curţii Constituţionale.

Motivarea instanţei de apel nu s-a rezumat doar la părţile care au avut calitatea de magistrat, ci şi la pretinsa faptă ilicită a celor doi agenţi de poliţie, arătându-se că aceasta nu poate fi desprinsă din contextul actelor de urmărire penală şi a calităţii celor doi pârâţi, caracterul ilicit a unor atari fapte fiind necesar să fi fost stabilit în cadrul unei anchete disciplinare sau de către procurorul care supraveghea activitatea de cercetare penală.

Ca atare, instanţa de apel a analizat în întregime motivele de apel ale reclamantului, motivând în mod corect soluţia pe care a pronunţat-o, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs se referă la soluţionarea greşită, cu încălcarea art. 204 alin. (3) C. proc. civ. a motivului de apel vizând pretinsa neintroducere în cauză a altor pârâţi, motiv încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei, iar conform alin. (3) modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

Interpretând dispoziţiile anterior menţionate, în mod corect instanţa de apel a reţinut că modificarea cererii de chemare în judecată presupune schimbarea anumitor elemente ale acesteia ca obiectul, cauza, părţile şi se poate face potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care reclamantul este legal citat, neavând relevanţă dacă procedura de citare cu pârâtul a fost sau nu îndeplinită şi nici dacă reclamantul a solicitat amânarea cauzei.

Pe de altă parte, după ce a dispus amânarea cauzei la termenul de judecată din data de 18.01.2019 la solicitarea reclamantulului, care fusese legal citat pentru acel termen, instanţa de fond respins cererea de introducere în cauză a pârâţilor la termenul din data de 21.02.2019, când s-a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, nefiind exprimat acordul expres al tuturor părţilor pentru modificarea cererii de chemare în judecată peste termen, astfel încât nu se poate aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs în sensul că deşi se impunea administrarea probei cu interogatoriul pârâţilor D. şi C., în dovedirea faptelor ilicite săvârşite de către aceştia, se constată că instanţa de apel a apreciat, ca şi instanţa de fond, că aceasta nu este justificată.

Aceasta ţine de aprecierea instanţelor anterioare asupra utilităţii probei solicitate şi nicidecum nu reprezintă o critică de nelegalitate încadrabilă în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., care prevăd în mod expres şi limitativ cazurile în care se poate solicita casarea unei hotărâri în recurs.

Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul a apreciat că, în ceea ce priveşte activitatea pârâţilor de profesie poliţişti, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1349 C. civ., art. 1358 C. civ., fără a fi necesară în prealabil vreo hotărâre de condamnare sau de sancţionare disciplinară, aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 1375 C. civ., cât şi art. 28 din C. proc. pen.

Sub acest aspect, se constată că faptul generator al nemulţumirilor reclamantulului îl reprezintă o hotărâre penală definitivă, asupra căreia, în cadrul prezentului litigiu nu se poate realiza un control judiciar, acest lucru realizându-se exclusiv în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, exercitate deja de reclamant şi soluţionate anterior depunerii prezentei cereri de chemare în judecată.

De asemenea, în mod corect au constatat instanţele anterioare că situaţia de fapt reţinută în dosarul penal, temeiurile juridice care au fundamentat condamnarea, respectiv modul în care au fost soluţionate cererile reclamantului, care a avut calitatea de inculpat, nu mai pot fi verificate sub aspectul legalităţii sau temeiniciei, întrucât apărările reclamantului au făcut deja obiectul unei alte judecăţi, iar prin decizia penală nr. 832/A/2016 a Curţii de Apel Piteşti, definitivă, s-a decis condamnarea inculpatului A. la trei pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen., fiind contopite pedepsele, cu executarea pedepsei celei mai grele, de 6 luni închisoare, sporită cu 2 luni, în total 8 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi stabilirea unui termen de încercare de 2 ani şi 8 luni.

În ceea ce priveşte activitatea pârâţilor D., agent de poliţie de proximitate la Poliţia Municipiului Drăgăşani, Judeţul Vâlcea şi C., Comisar şef, organ de cercetare penală, se poate observa că pretinsele fapte ilicite ale acestora au strânsă legătură cu procesul penal anterior menţionat, activitatea şi faptele reclamate în sarcina lor făcând parte integrantă din faza de cercetare penală a acestuia.

Pe de altă parte, în mod just s-a reţinut că există deopotrivă norme speciale în baza cărora se poate constata încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu, ce angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz, conform art. 55 din Legea nr. 360/2002. Depăşirea atribuţiilor de serviciu sau intervenţia pentru influenţarea soluţionării unor cereri reprezintă abateri disciplinare ce pot fi constatate în urma unei cercetări prealabile desfăşurate exclusiv în condiţiile legale ce se regăsesc în legea privind statutul poliţistului menţionată anterior şi nu potrivit normelor de drept comun invocate de reclamant.

Un ultim motiv de recurs a vizat critica soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Guvernul României, Parlamentul României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recurentul apreciind că aceştia au calitate procesuală, motivat de faptul că ceea ce a condus la soluţionarea în mod inechitabil a dosarului nr. x/2013 a fost eliminarea dispoziţiilor art. 337-340 C. proc. pen., noile dispoziţii ale art. 334-340 C. proc. pen. excluzând, în mod fraudulos, dreptul persoanei vătămate de a ataca în instanţă ordonanţa procurorului de respingere a cererii de redeschidere a urmăririi penale şi că este defectuoasă şi legislaţia privind profesiile de avocat, traducător şi de expert electoral prevăzute de Legea nr. 51/1995, Legea nr. 178/1997 şi Legea nr. 208/2015, astfel că nu a putut să îşi desfăşoare profesia de avocat, de traducător autorizat, nu a putut să concureze pentru ocuparea unui post de consilier juridic în poliţie şi a fost exclus din corpul experţilor electorali.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că, în mod judicios, tribunalul a motivat soluţiile date excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroşani, Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea, IPJ Vâlcea şi Parlamentul României, întrucât nu se poate reţine, aşa cum pretinde apelantul, întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale, pentru o pretinsă activitate legislativă defectuoasă a Parlamentului şi Guvernului, iar instituţiile judiciare chemate în judecată nu au calitatea de comitenţi ai magistraţilor cărora reclamantul le impută fapte ilicite, care ar fi determinat greşita sa condamnare penală.

De altfel, acestă soluţie s-a impus şi raportat la situaţia de fapt şi de drept menţionată de reclamant, care nu atestă existenţa vreunei identităţi dintre persoana pârâţilor şi subiecţii pasivi în raportul juridic dedus judecăţii, reclamantul invocând pretinse fapte ilicite ale pârâţilor persoane fizice comise în legătură cu atribuţiile de serviciu şi erori judiciare ce s-ar fi comis cu ocazia soluţionării dosarului penal x/2013 al Judecătoriei Drăgăşani, referitor la instituţiile menţionate, nefiind precizate în concret fapte ilicite personale sau argumente care să justifice în mod legal atragerea răspunderii civile delictuale.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incident în speţă niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1183 din 19 septembrie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1183 din 19 septembrie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 decembrie 2020.