RCA insurer's appeal dismissed: late-payment penalties accrue from failure to respond within statutory term, not from final judgment.

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 martie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare D. S.A. şi intervenientul forţat E., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 4.784,24 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material (cheltuieli de înmormântare) suferit în urma decesului fiului/fratelui reclamanţilor, F.; 110.000 euro (în RON, la data plăţii), către reclamantului A., reprezentând despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului fiului său, F.; 110.000 euro (în RON, la data plăţii), către reclamanta B., constând în despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului fiului său, F.; 110.000 euro (în RON, la data plăţii), către reclamanta C., cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului fratelui său, F.; penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, calculate de la 27 ianuarie 2016 (dată la care a expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule), în care asigurătorul avea obligaţia de a răspunde solicitărilor reclamanţilor de despăgubire, până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale, cu cheltuieli de judecată (onorariu de avocat etc.).

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 1349 şi 1391 alin. (2) C. civ., art. 49, 50 şi 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi pe art. 37, 38 şi 50 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014 a Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF) privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

2. Hotărârea Tribunalului Specializat Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 944 din 26 mai 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă, în raport de obiectul cauzei - răspundere civilă delictuală.

3. Hotărârea Tribunalului Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa nr. 301/2019 din 14 iunie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare D. S.A. şi intervenientul forţat E.. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamanţilor A. şi B. câte 20.000 euro, iar reclamantei C. daune morale în sumă de 10.000 euro (în RON, la data plăţii); suma de 3.827,39 RON, reprezentând daune materiale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, aplicate la sumele menţionate, din 27.01.2016, până la momentul achitării debitului. A respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată.

4. Decizia Curţii de Apel Cluj-Napoca, secţia I civilă

Prin decizia nr. 261 din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 301 din 14 iunie 2019 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate în favoarea reclamanţilor, pe care le-a majorat, astfel: câte 32.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii A. şi B.; 16.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, în favoarea reclamantei C.. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe. A obligat-o pe intimata Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A. să plătească apelanţilor suma de 2.000 RON, constând în cheltuieli de judecată în apel.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 261 din 20 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate, din perspectiva greşitei aplicări şi interpretări, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că penalităţile de întârziere se datorează de la data expirării termenului de 3 luni de la avizarea daunei de către intimaţii-reclamanţi.

Recurenta a afirmat că, potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar pentru stabilirea şi cuantificarea daunei sau de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea pe care este obligat să o plătească.

Există, aşadar, două momente în raport de care asigurătorul trebuie să achite despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată de art. 54 din Legea nr. 136/1995 (abrogat prin O.U.G. nr. 54/2016, abrogată, la rândul său, prin Legea nr. 132/2017), în care asigurătorul trebuie să plătească despăgubirea în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului înscris necesar stabilirii şi cuantificării daunei. Al doilea moment se referă la situaţia în care stabilirea despăgubirilor se realizează pe cale judiciară, obligaţia de plată a asigurătorului începând să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Susţinând incidenţa în cauză a art. 54 teza a II-a din Legea nr. 136/1995, recurenta a menţionat că, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive care să stabilească cuantumul despăgubirilor, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, neputându-se acorda penalităţi de întârziere anterior acestui moment.

În acest sens, a făcut referire la jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii de Apel Cluj.

Recurenta a invocat, în susţinerea acestor afirmaţii, dispoziţiile art. 1386 C. civ., pe care le consideră aplicabile în cauză.

De asemenea, a menţionat că, în mod eronat, instanţa de apel a menţinut obligaţia recurentei de a achita penalităţi de întârziere de la 27.01.2016, întrucât acestea pot fi acordate doar de la momentul individualizării efective a prejudiciului, adică de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, pentru că doar de la această dată dobândesc caracter cert.

6. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi de valoarea pretenţiilor solicitate prin acţiunea civilă.

Prin încheierea din camera de consiliu din 8 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerentele:

Prin motivele de recurs deduse judecăţii, încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, reţinând că penalităţile se datorează de la data expirării termenului de 3 luni de la avizarea daunei de către intimaţi.

Având în vedere că acest articol stabileşte două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia de a plăti despăgubirile - pe cale amiabilă, în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei sau pe cale judecătorească (această din urmă ipoteză considerând-o incidentă în speţă), recurenta a afirmat că se impunea obligarea sa la plata despăgubirilor de la data primirii hotărârii judecătoreşti definitive cu privire la suma datorată.

Critica este nefondată, întrucât, prin formularea acesteia, recurenta ignoră motivul instituirii penalităţilor de către legiuitor, respectiv sancţionarea atitudinii culpabile a asigurătorului care, fie nu plăteşte la termen despăgubirea, fie nu îşi execută obligaţia de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul stabilit de lege.

Această ultimă ipoteză este incidentă în speţă, întrucât recurenta nu s-a conformat prescripţiilor legale de a emite un răspuns în termen de trei luni de la înregistrarea cererii de despăgubire (depuse de intimaţi la 26 octombrie 2015).

Acest termen, reglementat prin art. 37 alin. (1) din Norma ASF 23/2014, este termenul înăuntrul căruia se impune ca asiguratorul să răspundă persoanei notificatoare, iar nu să rezolve, în mod pozitiv, cererea sa de despăgubiri.

Sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei menţionate a asigurătorului RCA se regăseşte în cuprinsul art. 38 din Norma ASF 23/2014, în sensul că, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată.

În situaţia de faţă, penalităţile stabilite nu au sancţionat faptul că recurenta nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că aceasta nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termen de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire, pentru a dovedi disponibilitatea sa de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, conform prescripţiei legale.

Ca atare, este eronată susţinerea recurentei cum că despăgubirile urmează a fi stabilite de la momentul individualizării prejudiciului, respectiv de la data rămânerii definitive şi comunicării hotărârii judecătoreşti în prezenta cauză.

Aceasta întrucât despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 46 din Norma ASF 23/2014, printre altele, în situaţia în care nu a fost încheiată o înţelegere pe cale amiabilă, potrivit art. 47 (care admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar şi în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în anumite condiţii), dar şi atunci când nu se poate concluziona cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului şi la cuantumul prejudiciilor produse.

Faţă de aceste argumente, se constată că în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel culpa asigurătorului pentru că nu a iniţiat, în termenul legal, procedura amiabilă, conform obligaţiilor legale care îi reveneau.

Pentru identitate de raţiune, Înalta Curte reţine că nu sunt aplicabile prevederile art. 1386 C. civ., invocate de recurentă în susţinerea reparării prejudiciului ulterior pronunţării şi comunicării unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În baza considerentelor expuse, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare D. S.A. împotriva deciziei nr. 261 A din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată, reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu chitanţa nr. 9 din 11 noiembrie 2020, aflată la dosarul de recurs, menţionatul onorariu fiind redus conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din acelaşi act normativ, apreciindu-se că valoarea onorariului pretins, în cuantum de 4.000 RON, nu se justifică faţă de complexitatea cauzei şi munca efectiv îndeplinită de avocat în cadrul procedurii derulate în etapa recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare D. S.A. împotriva deciziei nr. 261 A din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimaţii-reclamanţi a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 decembrie 2020.