Cost recovery from State in criminal case quashed and remanded over erroneous reliance on civil procedure rules.

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la data 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 600 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate de deplasarea reclamantei A. şi a fiicei acesteia, C., din Timişoara şi, respectiv, din Arad, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, pentru prezentarea materialului de urmărire penală în dosarul având ca obiect infracţiunea de spălare de bani, ambele fiind citate în calitate de martor al acuzării;

- 12800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond (onorariu de avocat în dosarul nr. x/2015 în care ambii reclamanţi au avut calitatea de părţi, dosar finalizat cu sentinţa 36/13 iulie 2016, devenită definitivă);

- câte 250 RON, cheltuieli de transport din localitatea Timişoara, pentru fiecare termen de judecată la care reclamanta a fost prezentă la Tribunalul Caraş-Severin, precum şi cheltuieli de transport ale avocatului din localitatea de domiciliu, Craiova, la tribunal, pentru fiecare termen de judecată la care a fost prezent, în cuantum de 100 RON;

- 1200 RON, reprezentând onorariul expertului D., pentru efectuarea expertizei contabile depuse în original ca proba în dosar;

- 1000 euro, cu TVA inclus, reprezentând onorariu avocaţial în apel (avocat E., conform contractului 75/26 septembrie 2016, sumă achitată cu chitanţa nr. 517/26 septembrie 2016);

- 2.0000 euro (10.970 RON), reprezentând onorariul avocatului E., pentru judecata de fond, conform chitanţei nr. x/18 august 2015 şi câte 250 ron, reprezentând cheltuieli de transport ale avocatului E. la fiecare termen la care a fost prezent sau suplinit de avocat F..

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca fiind lipsită de interes şi inadmisibilă, şi respingerea acţiunii formulate de reclamantul B., ca inadmisibilă; de asemenea a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1362/9 decembrie 2019, Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 29.420 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei civile nr. 1362/9 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei civile apelate, admiterea excepţiilor invocate, respectiv a lipsei de interes şi inadmisibilităţii în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., a inadmisibilităţii, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B., şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare cu privire la cererea de apel.

Prin decizia nr. 78/1 iulie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1362 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii petitului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli determinate de deplasarea reclamantei şi a fiicei acesteia la Parchetul de pe lângă Tribunalul Reşiţa ca urmare a citării acestora în calitate de martori şi a respins acest capăt de cerere, ca fiind inadmisibil.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, pe care l-a obligat să plătească reclamanţilor suma de 29.420 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel respingând în mod nelegal o parte din excepţiile invocate.

Astfel, cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei în ceea ce priveşte solicitarea acesteia de a i se plăti suma de 12.800 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul avocatului G. în dosarul x/2015, a arătat că a invocat în faţa instanţelor de fond şi de apel dispoziţiile art. 32 şi ale art. 33 din C. proc. civ., republicat, privitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv la interesul de a acţiona, în sensul că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

Intimaţii-reclamanţi au solicitat sume provenite din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Caraş-Severin; potrivit extrasului de pe portalul instanţelor de judecată, în dosarul nr. x/2015 a avut parte (inculpat) B., reclamanta A. neavând calitate procesuală, motiv pentru care a solicitat instanţei să constate lipsa de interes a acesteia în formularea petitului privind acordarea sumei de 12.800 RON, reprezentând onorariul avocatului G.. Cu toate acestea, Curtea de Apel Timişoara a considerat, în mod netemeinic şi nelegal, că reclamanta A. are calitate procesuală în dosarul nr. x/2015.

Sub un alt aspect, recurentul a arătat că a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanta A. raportat la dispoziţiile art. 273 alin. (5) şi ale art. 273 alin. (1) din C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, care dispun în sensul că:

"(1)Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor. (...) (5) Sumele acordate potrivit alin. (1), (3) şi (4) se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat".

Potrivit acestor dispoziţii legale, recurentul-pârât a susţinut că nu poate fi chemat în judecată de către reclamanta A.; mai mult, Statul Român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor pe care reclamanta le-a suportat, întrucât, potrivit legii, ele trebuie plătite de organul care a dispus chemarea, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a susţinut că cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Statul Român este inadmisibilă, iar decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 273 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat la plata pretenţiilor formulate, ci acestea ar trebui plătite de instituţia care a dispus chemarea reclamantei A., din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

De asemenea, recurentul-pârât a învederat că în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că:

"(...) iar potrivit legii civile, în baza art. 453 alin. (1) din Noul C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat să-i plătească cheltuielile de judecată. Titularul acţiunii penale în procesul penal este statul, astfel încât în baza temeiului legal mai sus menţionat, este obligat să plătească cheltuielile de judecată ale părţii care a avut câştig de cauză în procesul penal. Raportul juridic penal reprezintă raportul juridic de conflict (de contradicţie) izvorât din săvârşirea unei infracţiuni. Părţile acestui raport sunt subiectul activ (persoana care a săvârşit în calitate de autor, instigator sau complice, o infracţiune fapt consumat ori o tentativă), pe de o parte, şi subiectul pasiv general al infracţiunii, care este statul ca reprezentant al societăţii...".

A susţinut recurentul că, deşi este real că Statul este reprezentantul societăţii, este imoral, nejustificat şi ilegal ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la plata unor cheltuieli de judecată atâta timp cât acesta nu este "partea care a pierdut procesul" pentru a putea fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească cheltuielile de judecată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Noul C. proc. civ. este netemeinic şi nelegal, ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat să răspundă în baza principiilor răspunderii civile delictuale pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori.

În opinia recurentului-pârât, decizia recurată a fost dată, în parte, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motivat de faptul că partea care trebuie să stea în judecată în această speţă şi, implicit, care trebuie să plătească cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi trebuie să fie Statul Român, dar nu prin Ministerul Finanţelor Publice, ci prin instituţia care a fost parte în dosarul penal nr. x/2015

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a arătat că lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se deduce şi din faptul că acesta nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/2015, astfel încât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de parte/martor din cadrul dosarului penal menţionat.

S-a învederat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, având în vedere că pentru atragerea acestei răspunderi se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii: fapta ilicită a pârâtului, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite.

Or, în speţă nu se poate reţine existenţa unei fapte proprii a Statului Român contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamanţilor, pentru a putea fi dispusă obligarea acestuia să răspundă, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori.

A arătat recurentul-pârât că dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Astfel, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare, în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, nu şi în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, în speţă, nu este vorba de o eroare judiciară, motiv pentru care, în opinia recurentului, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor pe care partea/martorul le-a suportat pentru plata onorariilor de avocat/expert, precum şi a cheltuielilor de transport, acesta neavând calitate procesuală pasivă.

Cât priveşte soluţia instanţei de apel de acordare a sumei de 29.420 RON, recurentul-pârât a susţinut că este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motivat de faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi obligat la plata unor cheltuieli de judecată survenite în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală.

Pentru motivele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei civile nr. 78/01 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, admiterea excepţiilor lipsei de interes şi inadmisibilităţii în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., admiterea excepţiei inadmisibilităţii în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B., admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În faza procesuală a recursului, intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a criticat decizia care face obiectul controlului judiciar susţinând că soluţia instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte modul în care s-a apreciat că intimata-reclamantă A. justifică un interes, în sensul dispoziţiilor art. 32 şi 33 C. proc. civ., cu referire la suma de 12.800 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate de judecată în fond a dosarului nr. x/2015 (constând în onorariul avocatului G.), în condiţiile în care A. nu a avut calitatea de parte în dosarul menţionat.

Cu referire la această critică Înalta Curte constată că, prin decizia atacată cu recurs, curtea de apel a reţinut că prin încheierea pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia penală în dosarul nr. x/2015, la data de 20 ianuarie 2016, reclamanta din prezentul dosar, A., a fost introdusă în cauza penală în calitate de subiect procesual al judecăţii (conform înscrisurilor aflate la filele x în vol. I al dosarului penal nr. x/2015 al Tribunalului Caraş-Severin).

A reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 34 din C. proc. pen., în afara participanţilor prevăzuţi la art. 33, sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale, iar potrivit art. 31 din acelaşi cod, avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii.

Calitatea de subiect procesual al judecăţii i-a fost recunoscută intimatei-reclamante A., în temeiul art. 366 alin. (3) C. proc. pen., pentru a avea posibilitatea să îşi apere patrimoniul în condiţiile în care aceasta deţinea bunuri în coproprietate cu intimatul-reclamant B. (care avea calitatea de inculpat în procesul penal).

A apreciat instanţa de apel că, fiind asistată de avocat în procesul penal în care a avut calitatea de subiect procesual al judecăţii conform încheierii instanţei de judecată, reclamanta are interesul în sensul art. 32 şi 33 din noul C. proc. civ. să solicite cu titlu de cheltuieli de judecată contravaloarea onorariului achitat avocatului său pentru procesul penal menţionat. Pe cale de consecinţă, motivul de apel invocat de apelantul-pârât privind lipsa de interes a reclamantei în cererea privind solicitarea contravalorii onorariului de avocat în procesul penal a fost găsit neîntemeiat.

Cum prin cererea de recurs, recurentul-pârât nu a combătut raţionamentul judiciar expus de curtea de apel în examinarea criticilor privitoare la interesul intimatei-reclamante, sub aspectul calităţii de subiect procesual al judecăţii, ce i-a fost recunoscută acestei părţi, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, recurentul-pârât nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să necesite o analiză din partea instanţei de recurs, ci a reiterat criticile formulate în apel.

Examinând, în continuare, criticile privitoare la admisibilitatea cererii de chemare în judecată formulate de intimata-reclamantă A., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 600 RON reprezentând cheltuieli determinate de deplasarea reclamantei A. şi a fiicei acesteia la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, ca urmare a citării acestora în calitate de martori, că potrivit art. 273 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor, iar sumele acordate potrivit alin. (1), (3) şi (4) se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

Curtea de apel a apreciat că motivul de apel prin care apelantul-pârât a susţinut inadmisibilitatea petitului privind obligarea sa la plata sumei de 600 RON reprezentând cheltuieli determinate de deplasarea intimatei-reclamantei şi a fiicei acesteia la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, ca urmare a citării acestora în calitate de martori, este fondat, întrucât pentru restituirea cheltuielilor efectuate de martorii chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă în procesul penal, legiuitorul a instituit o procedură specială şi distinctă, pentru a fi plătite aceste sume din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

Curtea de apel a obligat pârâtul la plata sumei de 29.420 RON, către reclamanţi, reprezentând contravaloarea onorariilor achitate expertului şi avocaţilor în dosarul penal, conform înscrisurilor aflate la dosarul primei instanţe.

Instanţa de apel a reţinut ca temei al fundamentului pretenţiilor formulate de cei doi reclamanţi, dispoziţiile art. 273 alin. (1), (5) şi (6) din C. proc. pen. şi ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., iar sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat, în esenţă, că titularul acţiunii penale în procesul penal este statul, care, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, este obligat să plătească cheltuielile de judecată ale părţii care a avut câştig de cauză în procesul penal.

S-a menţionat că reclamanţii nu au invocat existenţa unei erori judiciare săvârşite în procesul penal, prin cererea de chemare în judecată solicitându-se cheltuielile de judecată efectuate de inculpat şi martor în procesul penal.

A mai arătat instanţa de apel că, după fundamentul său, răspunderea civilă specială a statului este obiectivă, fără vinovăţie, ea întemeindu-se pe obligaţia de garanţie ce revine acestuia şi având ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

Cu referire la criticile prin care recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că decizia recurată este dată cu greşita aplicare a legii sub aspectul admisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că acestea pun în discuţie temeiul juridic al răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate inculpatului achitat în procesul penal, respectiv pentru despăgubirea martorului, cu menţiunea că cererea de chemare în judecată nu a fost fundamentată pe existenţa unei erori judiciare săvârşite în procesul penal în condiţiile art. 538 şi următoarele C. proc. pen.

Cu referire la sumele pretinse de reclamantul B., prin decizia supusă controlului judiciar, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că stabilirea potrivit legii civile a obligaţiei de restituire a cheltuielilor judiciare se face prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte reţine că sintagma "potrivit legii civile" trebuie interpretată în sensul că restituirea cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în procesul penal, cheltuieli care nu se încadrează în ipotezele de la alin. (1) - (5) ale art. 276 C. proc. pen., urmează a fi examinate prin raportare la normele de drept civil, cu respectarea principiului specialia generalibus derogant.

Raţionamentul logico-judiciar expus de instanţa de apel nu evidenţiază mecanismul pe baza căruia această instanţă a conchis că obligaţia de restituire a cheltuielilor efectuate de reclamantul care a avut calitatea de inculpat, achitat prin hotărâre judecătorească definitivă, se poate face mutatis mutandis în condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, pentru a putea face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. era necesar ca instanţa de apel să identifice situaţia premisă care impune ca partea obligată la plata cheltuielilor judiciare să fi avut această calitate şi în procesul penal.

Deşi este real că titularul acţiunii penale în procesul penal este Statul Român, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, este permisă în acele ipoteze în care legea nu stabileşte un alt organ în acest sens.

Prin criticile de recurs, ca şi în faza procesuală a apelului, inadmisibilitatea demersului judiciar a fost susţinută şi din perspectiva imposibilităţii antrenării răspunderii Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pe calea dreptului comun, pentru dezdăunarea participanţilor la procedurile judiciare, în condiţiile în care de lege lata, în această materie răspunderea statului poate fi antrenată numai în condiţiile art. 538 şi următoarele C. proc. pen.

În ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă A., Înalta Curte constată că faţă de dispoziţiile art. 273 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., care dispun în sensul că martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor, iar sumele acordate potrivit alin. (1), (3) şi (4) se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat, dispoziţii reţinute şi de instanţa de apel cu referire la primul capăt de cerere, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel de admitere, în parte a cererii formulate de această reclamantă, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are niciun fundament legal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 78 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 78 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 decembrie 2020.