Res judicata from criminal civil liability actions and eligibility of indirect victims for moral damages without victim death

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2017 pe rolul Tribunalului Giurgiu, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., prin reprezentant legal, E., şi F., prin reprezentant legal, E., au chemat în judecată pe pârâta S.C. G. S.A. şi pe intervenientul H., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata sumei de câte 200.000 RON pentru fiecare (total 1.000.000 RON), cu titlu de daune morale în urma accidentului de circulaţie din ziua de 08.04.2014, a cărui victimă a fost fiica, respectiv soţia şi mama reclamanţilor, E.;

- obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata unei prestaţii periodice lunare în cuantum de 500 RON pentru fiecare dintre cei doi copii minori ai victimei accidentului, reclamanţii D. şi F., până la împlinirea vârstei de 18 ani de către aceştia din urmă;

- obligarea S.C. G. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de susţinerea procesului, cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare de timbru şi onorariu pentru avocat.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Giurgiu:

Prin sentinţa civilă nr. 60 din 26.03.2018, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A., B., C., D. - prin reprezentant legal E., F. - prin reprezentant legal E., invocată de intervenientul forţat H. prin întâmpinare.

A admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta G., prin întâmpinare, numai cu privire la acţiunea formulată de reclamanţii A., B., D. şi F..

A respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., D. şi F., ca fiind intrată în autoritate de lucru judecat.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A. şi intervenientul H..

A obligat reclamanţii la plata către intervenientul H. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

A luat act că pârâta S.C. G. S.A. îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1556 A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii- reclamanţi A., B., C., D. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 60/26.03.2018, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă în dosarul nr. x/2017.

Au fost obligaţi apelanţii la plata cheltuielilor de judecată către intervenient, în sumă de 2.000 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi F..

În motivare se susţine că instanţa de apel a apreciat greşit că hotărârea definitivă a instanţei penale poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat persoanelor care au figurat ca părţi în procesul penal finalizat prin hotărârea ce conţine şi rezolvarea laturii civile. Apreciază că hotărârea definitivă a instanţei penale nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat celor cinci reclamanţi cu privire la daunele morale suferite direct de ei în urma accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost mama, respectiv soţia şi fiica lor, numita E., în speţă fiind vorba despre pretenţii civile proprii ale celor cinci reclamanţi, care nu au putut fi analizate în procesul penal întrucât aceştia nu aveau calitate de persoane vătămate în cauza penală.

Astfel, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind instituţia de drept a autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului C., instanţa de apel a apreciat că, fiind o victimă indirectă, acesta nu are recunoscut un drept propriu la despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin ricoşeu, distinct de dreptul la reparaţie care aparţine victimei imediate. Or, şi în acest caz instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material aplicabile în cauză, considerând că reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat prin ricoşeu, în realitate aceştia solicitând pretenţii civile proprii.

În continuare se expune situaţia de fapt, concluzionând că cei cinci reclamanţi au suferit un prejudiciu propriu, distinct de al victimei accidentului de circulaţie în cauză, astfel încât sunt îndreptăţiţi să solicite repararea acestui prejudiciu de natură morală în prezenta cauză, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1381 şi art. 1391 alin. (1) C. civ., şi solicitând în final admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenţii A., B., C., D. şi F., fixând termen de judecată pe fond a recursului la 15 decembrie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, când a rămas în pronunţare asupra acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând criticile formulate, susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, la data de 08.04.2014, fiica, respectiv soţia şi mama reclamanţilor, E., a fost victima unui accident rutier în urma căruia aceasta s-a ales cu leziuni corporale extrem de grave, soldate cu infirmitatea permanentă a acesteia.

În urma acestui accident rutier s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin sentinţa penală nr. 2821 din 29.11.2016, pronunţată de Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 343/A din 3 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus condamnarea intervenientului forţat H. la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de victima accidentului, E., aceasta a fost admisă, pârâta S.C. G. S.A. fiind obligată la plata către aceasta a echivalentului bănesc pentru daunele morale şi materiale suferite, precum şi a unei prestaţii lunare pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă.

Cât îi priveşte pe reclamanţii din prezenta cauză, A., B., D., şi F., ultimii doi prin C., aceştia s-au constituit parte civilă în procesul penal, cu suma de 1.000.000 RON pentru fiecare parte majoră, reprezentând daune morale pentru suferinţa produsă acestora prin observarea situaţiei în care s-a aflat fiica acestora, E., respectiv plata unei prestaţii periodice lunare pentru minori până la împlinirea vârstei de 18 ani, având în vedere că mama acestora nu le mai poate acorda sprijinul pe care putea să-l acorde înainte de accident.

Referitor la aceste acţiuni civile, Judecătoria Giurgiu, prin sentinţa penală 2821 din 29 noiembrie 2016, a dispus respingerea lor, ca neîntemeiate, motivat de faptul că persoana care a suferit prejudicii materiale de pe urma unei infracţiuni poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal numai dacă acţiunea păgubitoare este rezultatul unei fapte penale îndreptate împotriva sa, ceea ce s-a apreciat că nu este cazul în speţă, întrucât inculpatul H. nu a fost trimis în judecată pentru infracţiuni comise în dauna reclamanţilor antemenţionaţi.

Instanţa penală a reţinut reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 1391 alin. (2) C. civ. şi a constatat că din interpretarea per a contrario a acestora rezultă că prejudiciile provocate prin vătămare îndreptăţesc la reparaţie numai persoana vătămată.

În prezenta cauză, reclamanţii pretind pe calea unei acţiuni civile separate, obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata aceloraşi sume solicitate cu titlu de daune morale în dosarul penal, invocând aceleaşi prejudicii suferite, constând în schimbarea stilului de viaţă şi suferinţa resimţită de aceştia urmare a situaţiei în care a ajuns fiica, respectiv soţia şi mama acestora. Acţiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1381 şi art. 1391 alin. (1) teza a II-a C. civ., precum şi pe Legea nr. 136/1995.

Prima instanţă a reţinut autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor A., B., F. şi D., prin C., constatând că aceştia au figurat ca părţi civile şi în procesul penal finalizat prin decizia penală nr. 343/03.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, unde s-a decis cu titlu definitiv caracterul netemeinic al acţiunii formulate.

În ceea ce-l priveşte pe reclamantul C., prima instanţă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că prejudiciul moral solicitat de acesta nu a fost dovedit.

Răspunzând criticilor formulate în apel de către reclamanţi, curtea de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că prima critică vizând modul de soluţionare al excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa penală nr. 2821/2016 a Judecătoriei Giurgiu, este nefondată.

A apreciat că textul art. 28 C. proc. pen. invocat urmează a fi coroborat cu art. 27 C. proc. pen., care reglementează cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă, şi anume: atunci când persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, procesul penal a fost suspendat, punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior introducerii acţiunii civile sau procesul penal a fost reluat după suspendare, acţiunea civilă a fost exercitată de procuror când se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale. Or, părţile în cauză au ales deja calea soluţionării acţiunii civile în cadrul procesului penal, nemaiputând porni o atare acţiune şi în faţa instanţelor civile.

În ceea ce priveşte critica pe soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamantul C., Curtea de Apel a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că în speţă nu pot fi incidente prevederile art. 1391 alin. (2) C. civ., prejudiciul cauzat prin ricoşeu putând fi reparat doar dacă acesta este cauzat de decesul victimei imediate.

Criticând soluţia instanţei de apel sub ambele aspecte, recurenţii susţin că, atâta vreme cât instanţa penală a reţinut că nu au calitate de persoane vătămate prin infracţiunea de vătămare corporală din culpă, nefiind analizate pretenţiile acestora, hotărârea definitivă a instanţei penale nu le poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat. Totodată, despăgubirile solicitate sunt aferente unui prejudiciu propriu, produs direct şi nemijlocit, iar nu pentru un prejudiciu cauzat prin ricoşeu. Arată că starea sufletească a tuturor membrilor familiei s-a schimbat în rău, aceştia fiind nevoiţi să se ocupe de îngrijirea fiicei, respectiv soţiei şi mamei lor, aspect care îi aduce în situaţia de a nu-şi mai putea desfăşura activităţile proprii familiale, sociale şi lucrative cum o făceau în trecut.

Cât priveşte critica referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei autorităţii de lucru judecat, susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta este nefondată, susţinerile recurenţilor în sensul că pretenţiile civile formulate în penal nu ar fi fost analizate nu corespund realităţii.

Aşa cum s-a arătat anterior, instanţa penală a analizat pe fond acţiunile civile formulate de reclamanţii A., B., D., şi F., prin C., stabilind că pretenţiile solicitate nu pot fi acordate întrucât în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1391 alin. (2) C. civ., persoana vătămată nefiind decedată, iar împotriva acestora nu a fost săvârşită nicio faptă penală.

În situaţia în care instanţa penală este învestită, în condiţiile legii, cu soluţionarea şi a laturii civile a procesului, aceasta este ţinută să analizeze pretenţiile părţii civile potrivit aceloraşi rigori de drept material ca şi instanţa civilă (ceea ce s-a şi întâmplat în speţă), iar autoritatea de lucru judecat a soluţiei ce a fost adoptată prin hotărârea penală în privinţa laturii civile trebuie evaluată similar situaţiei în care respectiva soluţie ar fi fost pronunţată de o instanţă civilă.

În raport de aceste considerente, nu se poate reţine critica recurenţilor în sensul că instanţa penală nu ar fi analizat fondul pretenţiilor acestora. Faptul că judecătorul din penal nu a ajuns să verifice suferinţele invocate de aceştia, ori întinderea daunelor pretinse, se datorează faptului că acesta a apreciat de plano neîntemeiată solicitarea de acordarea de despăgubiri pentru o faptă penală ce nu a fost săvârşită împotriva acestora.

Astfel, critica recurenţilor privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 28 C. pen., pe motiv că soluţia pronunţată în speţă nu i-ar privi pe aceştia, în calitate de părţi în procesul penal, şi nu ar conţine rezolvarea acţiunii civile, urmează a fi respinsă, ca nefondată, având în vedere că recurenţii-reclamanţi s-au constituit părţi civile în procesul penal la data de 11.05.2016, iar instanţa penală a soluţionat acţiunea civilă prin sentinţa penală nr. 2821 din 29.11.2016.

În ceea ce priveşte criticile ce vizează neacordarea daunelor morale solicitate de reclamantul C. pentru prejudiciul suferit de acesta ca urmare a situaţiei grave în care a ajuns soţia sa, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că "Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Din analiza acestui text rezultă că prejudiciul efectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei.

Se susţine prin motivele de recurs faptul că instanţa de apel ar fi analizat în mod greşit cererea formulată din perspectiva dispoziţiilor ce reglementează răspunderea pentru prejudicul produs prin ricoşeu, şi că ceea ce s-a solicitat a fost atragerea răspunderii pentru prejudiciul produs direct reclamantului în speţă, în temeiul art. 1381 coroborat cu art. 1391 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, prin reglementarea art. 1390 (1) C. civ. legiuitorul a statuat că victima directă poate reclama repararea prejudiciului suferit în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Însă, din chiar conţinutul normei invocate reiese că are calitatea de victimă directă doar acea persoană care a suferit ea însăşi o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii în urma accidentului, reclamantul C. neinvocând faptul că ar fi fost implicat în vreun fel în evenimentul rutier din 08.04.2014, ci a reclamat doar o suferinţă cauzată de schimbarea condiţiilor sale de viaţă familială şi profesională justificate prin prisma stării de infirmitate a soţiei sale.

Diferenţiat de victima directă, asupra căreia se comite fapta ilicită şi asupra căreia se produc în mod cauzal consecinţe păgubitoare, categoria victimelor prin ricoşeu (victime mediate) cuprinde acele terţe persoane ce suferă, în mod indirect, o pagubă economică sau afectivă.

Reiese astfel că victima directă şi care poate pretinde un prejudiciu propriu, este doar persoana asupra căreia se comite fapta ilicită, în timp ce victima indirectă, în speţă reclamantul C., ar avea dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat doar în condiţiile art. 1391 alin. (2) C. civ., ale cărui cerinţe, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, nu sunt îndeplinite în speţă.

Pe cale de consecinţă, văzând că reclamantul C. nu are calitatea de victimă directă în raport cu fapta ilicită săvârşită de intervenientul forţat H., precum şi că în speţă nu se dovedeşte existenţa condiţiei premisă (decesul victimei) pentru acordarea de despăgubiri victimei indirecte, Înalta Curte urmează să respingă şi acest motiv de recurs, ca nefondat.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., F., C., D. şi B. împotriva deciziei nr. 1556A din 5 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., F., C., D. şi B. împotriva deciziei nr. 1556A din 5 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.