Tax liability for fictitious invoices and interruptive effect of civil party status on prescription

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de faţă, aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., reţine următoarele:

Primul ciclu procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 218.721 RON RON (2.187.210.309 RON vechi), reprezentând TVA plus dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere aferente (datorate D.G.F.P. BIHOR)

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 169/C din 6 noiembrie 2017, Tribunalul Bihor a respins excepţiile privind autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesual pasive a pârâtului C., excepţii invocate de acest pârât.

A fost admisa excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pârâtul C., cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, dispunându-se obligarea pârâtului A. la plata sumei de 13.243 RON, către reclamant.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate faţă de pârâţii A. şi B..

S-a respins, ca nedovedită, cererea pârâtului C. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi paratul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 769/A/5 iulie 2018, Curtea de Apel Oradea a respins, ca fiind fără obiect, cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelantul pârât A.; au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât A. şi de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 169/C din 6 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Al doilea ciclu procesual:

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, sub nr. x/2016 *.

Prin sentinţa civilă nr. 114/C din 15.10.2018, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pârâtul C., şi, prin urmare, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A fost admisă în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 13.243 RON reprezentând prejudiciu şi au fost respinse restul pretenţiilor formulate faţă de pârâtul A..

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului B..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul si paratul A..

4. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 247 A din 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant, dispunând schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul că obligării pârâtului A. să plătească reclamantului dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente sumei acordate în cuantum de 13.243 RON, în conformitate cu prevederile art. 173, art. 174 Codul de procedură fiscală - Legea nr. 207/2015.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât A..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi pârâtul A..

1. Recurentul-reclamant Statul Român prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, invocând motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a formulat următoarele critici împotriva deciziei recurate:

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit împrejurarea că "s-a constituit ca parte civilă cu o anumită sumă Statul Român, că a încheiat un proces-verbal Activitatea de inspecţie Fiscală din cadrul A.J.F.P.BIHOR, prin care a stabilit obligaţii fiscale în valoare de 217.567,2 RON TVA, nu este de natură a duce la concluzia temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii în prezentul dosar, decât parţial raportat la cele două facturi sus menţionate, pentru un TVA în valoare de 13.243 RON".

Totodată, arată că a reţinut instanţa de apel că reiese, din concluziile raportului de expertiză contabilă depus în dosarul penal, că, din valoarea vânzărilor în sumă de 3473567170 RON ROL, aceasta a încasat 440000000 RON ROL, suma de 560849975 RON ROL fiind compensată, iar diferenţa de 2472717196 RON ROL a rămas neachitată, nefiind evidenţiate aspecte care să confirme susţinerile apelantului reclamant în sensul că facturile ar fi fost false, operaţiunile înregistrate în contabilitate fiind reale, nefiind infirmate cele reţinute de către expertul D. prin raportul iniţial întocmit în faza de cercetare penală.

În acest context, afirma recurentul-reclamant că atât în raportul de expertiza contabila judiciara întocmit de expert contabil D. (în Dosar penal nr. x/2005) - prin care s-a stabilit suma 218.721 RON reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat -, cât şi în Procesul-verbal nr. x/02.06.2005 întocmit de Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul A.J.F.P.BIHOR - prin care s-a stabilit în sarcina S.C. E. S.R.L. TVA de plată în sumă de 217.567,2 RON pentru perioada ianuarie 2001 - noiembrie 2002, - au fost avute în vedere facturilor emise de către S.C. F. S.R.L, S.C. G. S.R.L, S.C. H. S.R.L, S.C. I. S.R.L, S.C. J. S.R.L, S.C. K., dar aceste facturi nu atestă efectuarea de operaţiuni reale, scopul înregistrării lor în evidenţa contabilă fiind deducerea ilegală a taxei pe valoarea adăugată.

In concluzia celor anterior expuse, consideră recurentul reclamant că au fost încălcate prevederile art. 25, lit. B), a) din O.G. nr. 3/1992 privind TVA, art. 19, lit. a) din O.G. nr. 17/2000 privind TVA, art. 19 pct. 10.12 din Normele de aplicare a TVA aprobata prin H.G. nr. 401/2000 şi art. 25,lit. B), a), b) şi lit. C), a) din O.G. nr. 17/2000 privind TVA.

Se mai precizează că, prin constituirea de parte civila în litigiul penal, recurentul a solicitat obligarea inculpaţilor-pârâţi la plata prejudiciului în cuantum de 218.721 RON, la care urmează a se calcula accesorii în temeiul Codul de procedură fiscală.

2. Recurentul-pârât A. formulat, împotriva deciziei instanţei de apel, următoarele critici subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Sub un prim aspect, arată că reiterează argumentele care au stat la baza invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, apreciind ca instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la prescripţia dreptului la acţiune.

Precizează recurentul pârât că, în speţă, momentul obiectiv când păgubitul trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este cel târziu 23.05.2005 - data emiterii procesului-verbal de inspecţie fiscală, moment în raport de care termenul de prescripţie a dreptului la acţiune s-a împlinit la data de 23.05.2008.

Consideră recurentul că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale privind întreruperea cursului prescripţiei, întrucât nu pot fi avute în vedere decât cauzele de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar printre acestea nu se regăseşte şi situaţia în care s-a formulat, anterior introducerii unei cereri de chemare în judecată, o constituire de parte civila în vederea recuperării aceluiaşi prejudiciu ce s-a cerut pe calea cererii de chemare în judecata.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei sunt: recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie şi introducerea unei cereri de chemare în judecata.

Aşadar, declanşarea procesului penal prin introducerea plângerii penale şi constituirea ca parte civila în procesul penal nu constituie un motiv de întrerupere a prescripţiei, întrucât nu se încadrează în niciunul din cele trei motive expres şi limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanţa de apel a asimilat constituirea de parte civila cu cererea de chemare în judecata, ceea ce este eronat - în susţinerea recurentului pârât - de vreme ce s-a reţinut ca sunt limitative cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie şi nu ar trebui sa fie interpretate extensiv sau prin analogie.

Se mai precizează că singura cerere de chemare în judecată formulată este cea care face obiectul prezentului dosar, şi a fost introdusă după expirarea termenului de prescripţie, motiv pentru care nu poate avea efect întreruptiv.

Faţă de dispoziţiile Decretului 167/1958, formularea unei plângeri penale, constituirea de parte civilă în cadrul dosarului penal nu este aptă a fi considerată act de suspendare sau de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie.

Mai menţionează recurentul că, de la momentul constituirii de parte civilă în procesul penal, nu a existat nici măcar un act care să ducă la ideea de diligenţă a reclamantului intimat în prezenta cauză. De-a lungul perioadei 2008-2015, când a fost soluţionat dosarul penal, nu a existat în respectivul dosar vreun memoriu sau orice alte acte care ar fi dus la recuperarea acestui prejudiciu.

Se mai reproşează instanţei de apel că a apreciat în mod eronat ca este aplicabilă în speţă Decizia nr. 17/05.10.2015, întrucât aceasta decizie este aplicabila doar în cauzele penale.

Decizia nr. 17/05.10.2015 are aplicabilitate în cauzele penale şi vizează aplicarea unitara a articolului 19 C. proc. pen. Or, izvorul prezentei acţiuni este răspunderea civila delictuala prevăzuta în C. civ.

Pe de altă parte, menţionata Decizie se referă la persoane condamnate pentru infracţiuni de evaziune fiscala. În prezenta cauza, însă, recurentul nu a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscala, ci în privinţa sa a fost pronunţată o hotărâre de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei penale.

Se mai afirmă că aplicabilitatea Deciziei operează în cauzele penale în care se soluţionează acţiunea civila de către instanţele învestite cu soluţionarea unor infracţiuni de evaziune fiscala, şi nicidecum nu se aplica acţiunilor civile întemeiate pe dispoziţiile C. civ.

Prin urmare, întrucât în cauză se solicită angajarea răspunderii sale în temeiul legii civile, consideră recurentul că nu pot fi acordate accesoriile fiscale aferente creanţei fiscale a unei persoanei juridice, deoarece numai persoana juridica poate fi obligata la plata accesoriilor prevăzute pentru creanţele bugetare.

Astfel, se susţine că în mod greşit instanţa de apel a obligat pârâtul-recurent la plata pretenţiilor privind accesoriile fiscale.

5. Apărările formulate:

Recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului declarat de reclamant, ca nemotivat, deoarece motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres de art. 488 din C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 247A din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 15 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. S-a reţinut ca recursul declarat de reclamant conţine si critici care privesc aspecte de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, aşa încât nu poate fi reţinută sancţiunea nulităţii cererii de declarare a acestui recurs, astfel cum a fost invocata de intimatul pârât A. în apărare.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., se reţin următoarele:

Prin recursul declarat de recurentul reclamant se invocă "încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept", subsumat acestei critici fiind expus dezacordul recurentei faţă de considerente ale deciziei recurate ce reflectă evaluarea pe care instanţa de prim control judiciar a realizat-o în privinţa probelor şi a situaţiei de fapt ce s-a stabilit (anume acele considerente potrivit cărora: împrejurarea că Statul Român s-a constituit parte civilă şi aceea că s-a încheiat un proces-verbal de către Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul AJFP Bihor prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în valoare de 217.567,2 RON nu sunt de natură a conduce prin ele însele la concluzia temeiniciei tuturor pretenţiilor deduse judecăţii în prezentul dosar; că raportul de expertiză nu confirmă susţinerile apelantului reclamant în sensul că facturile ar fi fost false, ci operaţiunile înregistrate în contabilitate sunt unele reale).

În combaterea menţionatelor aprecieri făcute de instanţa de apel, recurenta reclamantă evocă opinia proprie în sensul că raportul de expertiză judiciară întocmit în dosarul penal (de expertul D.) evidenţiază suma de 218.721,2 RON ce ar reprezenta prejudiciul adus bugetului de stat, şi ca acelaşi prejudiciu este evidenţiat si prin procesul-verbal nr. x/02.06.2005 întocmit de Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul AJFP Bihor.

Opinia astfel exprimată de recurent vizează în mod evident modalitatea de apreciere a probelor, tinzând a determina, în etapa recursului, o reevaluare a acestora spre a se configura o situaţie de fapt diferită de cea stabilită prin decizia recurată. Or, un atare demers analitic este incompatibil cu fizionomia pe care o conferă recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea de cale de atac extraordinară care permite exclusiv un control referitor la legalitatea deciziei atacate.

Susţinerea pârâtei în sensul că argumentele critice mai sus expuse ar conduce la concluzia că au fost încălcate prevederile art. 25 lit. B), a) din O.G. nr. 3/1992, art. 19 lit. a), art. 25 lit. B), a), b) şi lit. C), a) din O.G. nr. 17/2000, art. 19 pct. 10.12 din Normele de aplicare a TVA aprobată prin H.G. nr. 401/2000 este lipsită de fundament.

Invocarea de către recurentul reclamant a prevederilor art. 25 din O.G. nr. 32/1992 este făcuta cu neobservarea principiului general de drept tempus regit actum, principiu conform căruia actele juridice sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii/emiterii lor. Or, prevederile art. 25 din O.G. nr. 32/1992 au încetat să producă efecte în anul 2000, ca şi consecinţă a abrogării menţionatului act normativ prin art. 37 din O.G. nr. 17/2000, iar faptele ilicite în raport de care s-a solicitat, în speţă, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor s-au petrecut ulterior, anume în perioada 2001-2002.

Cât priveşte reglementările din conţinutul O.U.G. 17/200 privind taxa pe valoarea adăugată şi respectiv al Normelor aprobate prin H.G. nr. 401/2000, Înalta Curte constată că acestea nu conţin reguli de interpretare a probelor în sensul propus de recurentă şi nici nu instituie vreo limitare în privinţa mijloacelor de probă ce pot fi administrate într-o procedură judiciară în care se invocă neîndeplinirea obligaţiilor specifice ale contribuabililor plătitori ai taxei pe valoarea adăugată. În consecinţă, nu există temei spre a se reţine că instanţa de apel ar fi înfrânt, prin modalitatea de apreciere a probatoriului (obiect al criticilor concret susţinute de recurent), exigenţe legale conţinute de menţionatele acte normative.

Prin urmare, se constată că este nefondat recursul astfel cum a fost susţinut de recurentul reclamant prin criticile anterior analizate, critici care nu sunt apte a determina reţinerea incidenţei cazului de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., pe care partea l-a invocat.

În ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât A., subsumat de parte cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi acesta este nefondat în raport de considerentele care urmează a fi expuse în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi amintit că, potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul constituie o cale de atac a cărei exercitare determină un control judiciar relativ la legalitatea judecăţii realizate prin decizia atacată, iar acest control este limitat la criticile pe care iniţiatorul căii de atac înţelege să le aducă hotărârii recurate.

Prin urmare, partea recurentă trebuie să expună critici concrete care să privească aspecte de nelegalitate a judecăţii reflectate în conţinutul deciziei pe care a atacat-o cu recurs, nefiind îndreptăţită să reitereze argumente evocate în precedentele etape procesuale pentru că, într-o asemenea ipoteză, judecata din recurs nu ar mai avea valenţele unui control judiciar ci s-ar transforma într-o reeditare a judecăţii din precedenta etapă procesuală, demers analitic ce ar fi contrar exigenţelor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ţinând seama de trăsăturile menţionate ale recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual "argumentele care au stat la baza invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune", respectivele argumente fiind unele care au primit deja o dezlegare prin hotărârile pronunţate în precedentele etape procesuale.

Este util a fi observat şi faptul că recursul nu conţine critici referitoare la durata termenului de prescripţie aplicabil faptelor ilicite în raport de care s-a exercitat prezenta acţiune, astfel încât instanţa de recurs nu are a dezlega această chestiune, nefiind învestită în acest sens.

Legat de problema prescripţiei, recurentul pârât a criticat numai aptitudinea actelor procedurale îndeplinite în cadrul procesului penal de a constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie.

Astfel, o primă critică pe care recurentul pârât o aduce deciziei atacate este aceea că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că declanşarea procesului penal şi constituirea ca partea civilă (de către reclamant) în respectiva procedură penală poate fi calificată, prin asemănare, ca şi cerere de chemare în judecată în sensul art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958 si că, urmare a unei asemenea calificări, ar constitui o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei.

Înalta Curte constata nefondată critica astfel susţinuta de recurentul pârât, ea fiind consecinţa neobservării ansamblului de dispoziţii normative care stabilesc cerinţe specifice pentru exercitarea acţiunii civile în cazurile în care un asemenea tip de acţiune este grefată pe o faptă ce formează obiectul unei acţiuni penale.

Astfel, trebuie subliniat faptul că prejudiciul a cărui reparare a fost promovată acţiunea pendinte - acţiune prin care se tindea la angajarea răspunderii civile a pârâţilor A., C. şi B. - are ca premisă împrejurarea că faptele ce l-au cauzat au format obiect al unei proceduri penale, procedură ce s-a finalizat cu o soluţie de încetare a procesului penal determinată de intervenirea prescripţiei răspunderii penale a celor trei pârâţi, iar instanţa penală a dispus lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile ce era alăturată celei penale.

Menţionatul context procesual - corect avut în vedere de instanţa de apel - impunea a se avea în vedere prevederile art. 19 din C. proc. pen. adoptat prin Legea 135/2010 (act normativ relevant în speţă faţă de împrejurarea ca acesta a constituit legea procedurală evocată ca reper legal al soluţiei finale pronunţate în procesul penal, conform deciziei penale 1/A/09.03.2015 pronunţată de Curtea de apel Oradea în dosarul nr. x/2009, inclusiv în privinţa dispoziţiei de lăsare a acţiunii civile nesoluţionate), dispoziţiile cuprinse în această normă fiind în sensul că "1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.(…)

(4) Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile".

De asemenea, este necesar a fi observate şi prevederile art. 25 alin. (1) şi (5) din acelaşi C. proc. pen. - forma în vigoare la data la care a fost pronunţată menţionata decizie a instanţei penale -, conform cu care "1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile. (…)

5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă".

Nu în ultimul rând, C. proc. pen. stabileşte, prin art. 27 alin. (1) şi (3), că "(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.

(3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă în condiţiile prevăzute la alin. (7)".

De menţionat că şi vechiul C. proc. pen. conţinea prevederi similare în ce priveşte modalitatea de constituire ca parte civilă şi consecinţele adoptării unei astfel de poziţii procesuale.

Ansamblul acestor reglementări care se regăsesc în legea procedurală penală relevă voinţa legiuitorului de a permite, acelor persoane care se consideră vătămate prin fapte ce fac obiectul unei acţiuni penale, să sesizeze instanţa penală în vederea soluţionării şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal declanşat. Permisiunea astfel acordată are, ca efect secundar, o limitare a dreptului respectivelor persoane de a se adresa instanţei civile cu o acţiune civilă având ca obiect repararea aceluiaşi prejudiciu reclamat în procesul penal, în sensul că ele pot sesiza instanţa civilă numai în situaţiile în care: nu s-au constituit parte civilă în procesul penal; instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; procesul penal a fost suspendat.

Situaţia reclamantului din prezenta cauză fiind aceea de parte vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, impunea acestuia să respecte opţiunea făcută - de a sesiza instanţa penală - şi constituia, în egală măsură, un impediment legal de a se adresa instanţei civile pe durata procesului penal (care s-a finalizat prin Decizia nr. 1/2015 a Curţii de apel Oradea). De altfel, pretenţiile civile ale acestuia au şi fost analizate prin hotărârile pronunţate de instanţa penală în fond şi în apel - hotărâri ce conţineau soluţii de condamnare penală a recurentului pârât şi de obligare a acestuia la plata de despăgubiri către partea vătămată (reclamantul din prezenta cauză) -, iar instanţa penală de recurs a dispus în sensul lăsării acţiunii civile nesoluţionate doar ca si consecinţă a pronunţării unei soluţii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu se poate imputa reclamantului lipsa de diligenţă în valorificarea dreptului de creanţă ce formează obiect al prezentului litigiu, dat fiind faptul că reclamantul a avuto conduită corectă, de conformare faţă de exigenţele procedurale menţionate, prin parcurgerea în integralitate a procedurii desfăşurate în faţa instanţei penale, conduită care nu a avut însă ca finalitate realizarea creanţei din cauza unor împrejurări complet neimputabile (durata procedurii specifice soluţionării acţiunii penale, care a determinat intervenirea unei cauze legale de împiedicare a exercitării acţiunii penale).

În considerarea contextului menţionat de săvârşire faptelor ce s-au invocat ca fiind cauzatoare ale prejudiciului solicitat a fi reparat prin acţiunea pendinte, şi ţinând seama de împrejurarea parcurgerii unui proces penal în care reclamantul a formulat acte procedurale (cereri) apte juridic să conducă la valorificarea aceluiaşi drept la despăgubire, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul 167/1958, care sunt în sensul că "Prescripţia se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent".

Dispoziţia înscrisă în cel de-al doilea alineat al art. 16 menţionat - anume aceea potrivit căreia "Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea" - nu îşi găseşte aplicarea în speţă, pentru că instanţa penală nu a dispus încetarea acţiunii civile, ci soluţia adoptată în privinţa acestei acţiuni a fost de lăsare ca nesoluţionată, soluţie care generează dreptul persoanei vătămate (iniţiatoarea acţiunii civile din procesul penal) de a se adresa instanţei civile cu o nouă cerere de despăgubire.

O atare interpretare este singura de natură a asigura persoanei vătămate un real exerciţiu al dreptului la un proces efectiv, în sensul exigentelor stabilite prin art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru că în caz contrar s-ar ajunge în situaţia ca persoana vătămată printr-o infracţiune să se afle în imposibilitate de a beneficia de o procedură judiciară în care să îşi valorifice dreptul la despăgubire, deşi a îndeplinit actul procedural specific, de constituire de parte civilă în procesul penal si nu are vreo culpă pentru durata mare a procesului penal şi intervenirea unor cauze ce determină a se pronunţa soluţii de achitare, clasare ori încetare în privinţa procesului penal.

Prin urmare, ţinând seama că soluţia de încetare a procesului faţă de recurentul parat A. priveşte exclusiv acţiunea penală, iar respectiva soluţie este distinctă de cea care priveşte acţiunea civilă ce a fost exercitată împotriva acestuia în faţa instanţei penale (această din urmă acţiune fiind lăsată nesoluţionată), nu se poate reţine că situaţia existentă în speţă ar atrage incidenta prevederilor art. 16 alin. (2) teza I-a din Decretul 167/1958. Această dispoziţie apartenentă legii civile este una de excepţie, necesitând astfel o interpretare limitativă în sensul că soluţia de "încetare a procesului" pe care o enunţă textul de lege trebuie să privească tocmai cererea de chemare în judecată la care se referă art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, anume cererea de despăgubire civilă ce se supune rigorilor prescripţiei reglementate prin Decretul 167/1958.

Este nefondată si critica prin care recurentul pârât susţine că în mod eronat instanţa de apel a calificat demersul procedural al constituirii de parte civilă ca echivalent cu acela al formulării unei cereri de chemare în judecată in faţa instanţei civile. Calificarea astfel dată de instanţa de apel este în deplin acord cu prevederile art. 19 din C. proc. pen. - având denumirea marginală "obiectul şi exercitarea acţiunii civile" -, această normă reliefând fără echivoc faptul că modalitatea/calea prin care se realizează sesizarea instanţei penale cu acţiunea civilă este aceea a solicitării/declaraţiei persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în cadrul procesului penal, precum şi că o asemenea manifestare de voinţă conduce la învestirea instanţei penale de a cerceta şi de a statua cu privire la repararea prejudiciului moral şi/sau material astfel invocat. Or, asemenea însuşiri ale cererii/declaraţiei de constituire de parte civilă sunt identice celor pe care le are o cerere de chemare în judecată aptă a produce sesizarea instanţei civile cu o acţiune în despăgubire întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, aşa încât calificarea făcută de instanţa de apel nu poate fi reţinută drept un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.

În ce priveşte susţinerile recurentului subsumate tezei potrivit căreia dezlegările date de instanţa supremă pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17/2015, ar fi aplicabile numai în procesele ce se soluţionează de instanţa penală, şi că nu ar fi incidente în speţă pentru că aceasta este pendinte pe rolul instanţei civile şi este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte apreciază că o sunt nefondate.

Este real că problema de drept pentru a cărei dezlegare a fost declanşat mecanismul de unificare al recursului în interesul legii, finalizat prin Decizia nr. 17/2015, a fost aceea care priveşte interpretarea art. 19 din C. proc. pen. în cauzele având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea 241/2005.

Însă, menţionata Decizie nu se reduce la dispozitivul care conţine dezlegarea punctuală a problemei de drept menţionate, ci aceasta conţine şi considerentele decizorii, care susţin soluţia din dispozitivul ei prin expunerea argumentelor legale ce conduc la respectiva dezlegare. Astfel, forţa obligatorie pe care i-o conferă dispoziţiile art. 474 alin. ultim din C. proc. pen. nu este limitată la dispozitivul Deciziei, ci este caracteristică şi considerentelor care îl susţin.

Or, aşa cum instanţa de apel a menţionat explicit în cadrul analizei realizate, a avut în vedere dezlegări relevante care se regăsesc în considerentele Deciziei de referinţă, respectiv cele care reliefează relaţia dintre creanţele principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârziere), dar şi natura şi conţinutul raportului juridic ce a fost concret dedus judecăţii.

Astfel, împrejurarea că dispozitivul Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la competenţe ce revin instanţei penale, conform art. 19 din C. proc. pen., de a soluţiona acţiunea civilă (atât în ce priveşte plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată cât şi în ce priveşte la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală) în cauzele ce au ca obiect infracţiuni prevăzute de Legea 241/2005, nu putea constitui prin ea însăşi un obstacol, în cadrul acţiunii în despăgubire formulate în faţa instanţei civile, în a se apela la acele dezlegări care se regăsesc în considerentele respectivei decizii, spre a se aplica unei situaţiei de fapt în privinţa căreia instanţa a apreciat că justifică o identitate de raţiune. Situaţia de fapt stabilită ca temei al angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului recurent este aceea că este culpabil de săvârşirea unor fapte menite să conducă la denaturarea (diminuarea) obligaţiei de plată a taxei pe valoarea adăugată (taxă supusă legislaţiei fiscale), şi că aceste fapte au format obiectul unei proces penal finalizat printr-o soluţie de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Trebuie amintite, în acest punct al analizei, considerentele deciziei nr. 17/2015 care evocă interpretarea prevederilor (relevante pentru situaţia de fapt din prezentul litigiu) ce sunt conţinute de legislaţia fiscală, respectiv: "21.11. Pornind de la definiţia dată creanţelor fiscale principale prin art. 21 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală inculpaţii vor fi obligaţi la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale deţinute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, dar şi la plata creanţelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanţe, constând în dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condiţiile legii, intră, de asemenea, în conţinutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.

21.12. În art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală se prevede că, "pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere."

21.13. Art. 120 alin. (1) din Codul de procedură fiscală stabileşte că dobânzile reprezintă "echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv", iar dispoziţiile art. 1201alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevăd că acestea reprezintă "sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv".

21.14. Rezultă, aşadar, că obligaţiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privinţa semnificaţiei pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât şi în privinţa modalităţii de calcul al sumelor în care se materializează.

21.15. Totodată, astfel cum rezultă din chiar denumirea dată lor de legiuitor, obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanţa penală.

21.16. Această concluzie reprezintă o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale"."

Împrejurarea că recurentul pârât nu a fost condamnat anterior pentru o infracţiune de evaziune fiscală nu este, nici ea, de natură a demonstra pretinsa inaplicabilitate în cauză a aceleiaşi Decizii nr. 17/2015 pentru că, fiind o hotărâre pronunţată în procedura recursului în interesul legii, aceasta conţine dezlegări de principiu ale unor probleme de drept, iar nu statuări particulare referitoare la modalitatea de aplicare a legii în situaţii de fapt determinate. Astfel, nu există nicio raţiune spre a se reţine existenţa unei limitări a sferei de aplicabilitate a dezlegărilor pe care le conţine respectiva Decizie, respectiv că aceasta nu ar fi aplicabilă în situaţiile în care este vorba de persoane care nu au fost condamnate pentru infracţiuni de evaziune fiscală.

În condiţiile în care faptele ce au fost reţinute - de instanţele de fond - în sarcina recurentului pârât ilustrează modalitatea ilicită în care a administrat activitatea unei societăţi comerciale, iar demersul formulării prezentei acţiuni a fost justificat atât prin prisma faptului că societatea comercială astfel administrată a fost radiată - încetându-şi astfel existenţa ca subiect de drept -, cât şi a faptului că instanţa penală a dat deja dezlegări referitoare la săvârşirea de către pârâtul recurent a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, principiul general de drept al reparării integrale a prejudiciului a impus soluţia ca recurentul pârât să fie obligat şi la plata accesoriilor creanţei principale. Împrejurarea că s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a paratului recurent în cadrul unui proces civil nu produce vreo schimbare în ce priveşte natura, conţinutul şi consecinţele faptelor care au fost reclamate prin acţiune - fapte care au fost reţinute de instanţele de fond în baza probelor administrate, şi care nu pot fi reevaluate în etapa recursului faţă de limitele impuse prin art. 488 din C. proc. civ. - spre a se reţine, astfel cum fără temei propune recurentul, că nu puteau fi puse în sarcina sa accesorii fiscale, respectiv că numai persoanele juridice ar putea fi obligată la plata unor asemenea accesorii. De altfel, se constată că recurentul nici nu a invocat vreun reper legal cărui interpretare sau aplicare să fi condus la distincţia astfel propusă între responsabilitatea pentru creanţa principală şi cea pentru accesoriile creanţei respective.

Ţinând seama de concluziile expuse, Înalta Curte constată că susţinerile critice prin care recurentul pârât şi-a fundamentat calea de atac nu justifică reţinerea incidenţei motivului de casare invocat, anume cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi hotărârii instanţei de apel, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursurilor susţinute prin aceste critici.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 247A din 4 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.