Trademark annulment challenge: Distinction between public administrative right and corporate "right to image" under Law 84/1998

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 30 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor a solicitat instanţei anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ cu nr. depozit x, nr. marcă x, având ca titular pe A., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, cu obligarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci la radierea mărcii şi anularea înregistrării în Registrul Naţional al Mărcilor.

În drept au fost invocate prevederile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. a) şi art. 8 din Legea nr. 84/1998, precum şi dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.

Prin sentinţa civilă nr. 356 din 23 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea reclamantului Parlamentul României - Camera Deputaţilor. A dispus anularea mărcii figurative nr. x, nr. dep. x aparţinând pârâţilor pentru toate clasele pentru care s-a înregistrat.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel pârâţii B., C. şi D..

Prin decizia nr. 780A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată. A obligat intimatul-reclamant Parlamentul României - Camera Deputaţilor la plata către apelanţii-pârâţi a sumei de 2820,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 2278 din 5 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel

Prin decizia nr. 302A din 26 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, a respins acţiunea ca neîntemeiată. A obligat intimatul-reclamant să plătească apelanţilor-pârâţi suma de 3.883,59 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare, a declarat recurs reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, criticând soluţia pentru nelegalitate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea principiului disponibilităţii prin neevaluarea de către instanţa de apel a susţinerilor recurentului privind dreptul deţinut ca titular al dreptului de administrare, drept care include şi dreptul la imagine asupra bunurilor aflate în administrare, având în vedere tocmai caracterele juridice ale dreptului de administrare care sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de proprietate publica, respectiv inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Astfel, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că "celelalte susţineri referitoare la încălcarea dreptului de administrare nu sunt proprii încălcării dreptului la imagine reglementată de art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, curtea constată că aceste susţineri nu pot fi evaluate în cadrul procesual stabilit de reclamant şi constată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată."

Or, cadrul procesual stabilit de reclamant în dosarul nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a cuprins ca temei juridic la motivul de anulare a mărcii invocat - art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, republicată - şi încălcarea dreptului de administrare a Camerei Deputaţilor asupra imobilului Palatul Parlamentului, drept anterior înregistrării mărcii a cărui anulare s-a solicitat.

Or, conţinutul principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării.

Ca atare, în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că susţinerile reclamantului referitoare la încălcarea dreptului de administrare nu pot fi evaluate în cadrul procesual stabilit de reclamant, nici referirea la limitele casării dispuse prin decizia civilă nr. 2278/08.05.2018 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nejustificând omisiunea instanţei de apel.

Intimaţii-pârâţi B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 16 iunie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor împotriva deciziei nr. 302A din 26 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocând faptul că a fost încălcat principiul disponibilităţii prin neevaluarea de către instanţa de apel a susţinerilor sale privind dreptul deţinut ca titulară a dreptului de administrare, drept care ar include şi dreptul la imagine asupra bunurilor aflate în administrare, având în vedere tocmai caracterele juridice ale dreptului de administrare care sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de proprietate publica, anume inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Recurenta a făcut referire la considerentele instanţei de apel având următorul conţinut:

"celelalte susţineri referitoare la încălcarea dreptului de administrare (respectiv a componentei usus) şi respectiv pretinsa nesocotire a caracteristicilor dreptului de proprietate publică asupra unui bun imobil nu sunt proprii încălcării dreptului la imagine reglementată de art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, curtea constată că aceste susţineri nu pot fi evaluate în cadrul procesual stabilit de reclamant şi constată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată" şi a arătat că acţiunea formulată prin care s-a stabilit cadrul de judecată a avut ca temei juridic al motivului de anulare a mărcii invocat - art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, republicată - şi încălcarea dreptului de administrare a Camerei Deputaţilor asupra imobilului Palatul Parlamentului, drept anterior înregistrării mărcii a cărei anulare s-a solicitat.

După cum se observă din chiar pasajul citat de către recurent, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi evaluat susţinerile acestuia din cererea de chemare în judecată referitoare la dreptul său de administrare asupra clădirii care apare reprezentată în semnul înregistrat ca marcă de către pârâţi.

Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut, ţinând cont de temeiul cererii de anulare cu care a fost învestită, şi anume art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, republicată că susţinerile referitoare la încălcarea dreptului de administrare nu sunt proprii încălcării dreptului la imagine reglementată de art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998.

În susţinerea acestui motiv de anulare a mărcii în cauză reclamantul a invocat prevederile art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, menţionat în finalul cererii de chemare în judecată şi în cadrul răspunsului la întâmpinare, deşi în conţinutul cererii este indicat din eroare art. 6 alin. (1) lit. d), literă inexistentă în cuprinsul primului alineat al acestui articol.

Potrivit art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 anularea înregistrării mărcii poate fi cerută de către orice persoană interesată dacă înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane, reclamantul invocând doar încălcarea dreptului la imagine.

Ca atare, reclamantul nu a invocat prin cererea de chemare în judecată, ca posibil drept anterior existent, care ar fi fost încălcat prin înregistrarea mărcii în cauză [caz în care ar fi trebuit să invoce eventual prevederile art. 47 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 alin. (4) lit. c)], dreptul real de proprietate asupra clădirii (construcţiei)/dreptul de administrare a unui bun public, din care să derive eventualul drept asupra imaginii bunului, şi nici vreun eventual drept de utilizare a imaginii (aspectului exterior) construcţiei ca drept patrimonial de autor (art. 13 şi urm, art. 33 din Legea nr. 8/1996), care să fi fost transmis proprietarului construcţiei rezultată din proiectul arhitectural, ci doar dreptul la imagine al autorităţii legiuitoare, deci dreptul la imagine al persoanei juridice.

Or, în motivarea concluziei menţionate mai sus instanţa de apel a reţinut mai multe argumente, şi anume:

- nu se poate primi o susţinere în sensul că imaginea unei persoane juridice şi în special a unei autorităţi publice centrale este identificată cu/este formată din imaginea imobilului unde se află sediul său.

- având în vedere că art. 257 C. civ. prevede că dispoziţiile referitoare la protecţia drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor fizice se aplică persoanelor juridice "prin asemănare", nu se poate aprecia în mod identic cu imaginea persoanei fizice, deoarece o persoană juridică nu are un corp material perceptibil prin simţul văzului.

- având în vedere reglementarea distinctă a domiciliului persoanei fizice, respectiv a sediului persoanei juridice ca atribute de identificare în cadrul art. 86 şi următoarele şi art. 227 şi următoarele C. civ., cât timp şi în cazul persoanei fizice domiciliul sau reşedinţa reprezintă un drept distinct de cel la propria imagine, folosind acelaşi criteriu de interpretare şi aplicare a legii "prin asemănare", nu se poate ajunge la o altă concluzie cu privire la persoana juridică, pentru a include sediul în noţiunea de drept la imagine.

- similar persoanelor fizice, cum imaginii acestora nu li se poate asocia ori include vreun bun aparţinând lor, nici persoana juridică nu poate pretinde constituirea imaginii sale dintr-un bun asupra căruia exercită un drept (cum este în speţă dreptul de administrare invocat de reclamant).

Astfel, instanţa a analizat argumentele recurentului referitoare la dreptul deţinut ca titular al dreptului de administrare, drept care ar include, potrivit acestuia, şi dreptul la imagine asupra bunurilor aflate în administrare, dar le-a constatat neîntemeiate, considerându-le improprii încălcării dreptului la imagine reglementată de art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998.

În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, astfel că în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor la plata sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor ataşate la dosarul de recurs, către pârâţii B. şi C.. Instanţa de recurs a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând cheltuielile reprezentate de onorariu de avocat de la 14.086,94 RON (inclusiv TVA), cât s-a solicitat, la 8.000 RON, ţinând cont de complexitatea recursului prin care se invocă doar încălcarea principiului disponibilităţii şi munca prestată de avocat, constând în formularea întâmpinării şi prezenţa la ultimul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor împotriva deciziei nr. 302A din 26 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor la plata sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâţii B. şi C., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.