Indemnity for loss of use barred for pre-2007 energy infrastructure under special law principle

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Focşani la data de 31 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat in judecată pe pârâta Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. - Sucursala de Distribuţie Focşani, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 162.000 RON, reprezentând daune interese, actualizată cu rata inflaţiei, plus dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii, şi în continuare, la echivalentul în RON a sumei de 1000 euro, cu acelaşi titlu, în fiecare lună, cât timp cât va folosi postul transformator situat pe proprietatea sa.

Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepţia autorităţii de lucru judecat.

La data de 3 iunie 2016, reclamanta a completat cererea, solicitând şi restituirea sumei de 108 RON, despre care a susţinut că a fost deţinută necuvenit de pârâtă, în perioada aprilie 2015 - mai 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1333/20 februarie 2017, Judecătoria Focşani a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 94 lit. k) C. proc. civ., şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Vrancea, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 7/27 februarie 2019, Tribunalul Vrancea, secţia a II - a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. - Sucursala de Distribuţie Focşani, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 159/A din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 159/A/13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 36.000 euro (echivalentul a 162.000 RON), reprezentând daune interese, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expert B., şi, în continuare, la plata sumei de 1000 euro lunar, în echivalent în RON, până la încetarea folosinţei de către pârâtă a postului transformator situat pe proprietatea sa.

În subsidiar, a solicitat casarea sentinţei civile nr. 7/27 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea, şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanţe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a încălcat dispoziţiile de procedură a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A susţinut recurenta-reclamantă că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au fost încălcate inclusiv de către instanţa de apel, care nu s-a raportat la rigorile cu care ar fi trebuit să analizeze această critică adusă hotărârii primei instanţe, oricât de mult a încercat să suplinească lipsa motivării.

Considerentele hotărârii atacate nu reprezintă decât o preluare a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, fără ca instanţa să facă o analiză proprie a susţinerilor şi apărărilor formulate cu privire la legalitatea şi temeinicia actelor fiscale analizate prin prisma argumentelor şi normelor de drept invocate de părţi, decizia fiind doar în aparenţă motivată.

În plus, instanţa nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar, care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi să permită realizarea controlului judiciar.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond trebuia să expună propriile motive de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care au fost admise, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, faţă de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele şi dispozitivul, iar în cuprinsul considerentelor trebuie să fie arătate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, motivele pentru care s-au admis şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care sunt indicate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente sa fie examinate în mod efectiv.

A susţinut recurenta că motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând pentru părţi o garanţie că cererile lor au fost analizate, în jurisprudenţa Înaltei Curţi afirmându-se în mod constant că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, ca şi o motivare necorespunzătoare.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor, sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora.

Obligaţia instanţei de a răspunde în motivare argumentelor prezentate de părţi este justificată întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei".

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că instanţa de fond a analizat toate probele administrate în cauză; pe de altă parte, a reţinut că instanţa de fond a expus propriile motive pentru care a înlăturat raportul de expertiză

Or, analizând motivarea sentinţei apelate, se observă că aceasta este foarte succintă, ceea ce contrazice străduinţa instanţei de apel de a pretinde că hotărârea instanţei de fond ar fi, în realitate, motivată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la unele dispoziţii legale invocate ca temei de drept al acţiunii, dar cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea criticii prin care a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la unele dispoziţii legale invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a arătat că, în prima parte a analizei fondului cererii, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile generale (" C. civ. fiind o lege generală"), ci sunt incidente dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, respectiv art. 44 alin. (1) teza a II - a şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, coroborate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Procedând astfel, instanţa de apel s-a raportat punctual la dispoziţiile legii speciale, care, în parte, au fost invocate şi de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, dar nu s-a raportat deloc la dispoziţiile art. 621 alin. (1) C. civ. şi ale art. 858 şi 863 din acelaşi act normativ, respingând în bloc dispoziţiile C. civ. ca fiind prevederi generale; de asemenea, nu s-a raportat nici la dispoziţiile art. 46 din Constituţia României.

În această manieră, practic, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, aceasta cu atât mai mult cu cât soluţia s-a întemeiat pe dispoziţii speciale - respectiv cele care privesc proprietatea publică - iar dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată din C. civ. şi respinse de instanţa de apel se refereau tocmai la cazul proprietăţii publice şi al limitelor exercitării dreptului de proprietate publică (art. 858, art. 862 şi art. 863 C. civ.)

A susţinut recurenta-reclamantă că, în aceste condiţii, instanţa de apel şi-a motivat soluţia doar prin analiza dispoziţiilor legale susceptibile sau nu a fi incidente în cauză (dispoziţiile legale speciale privind proprietatea publică) şi a lăsat neanalizate dispoziţiile legale susceptibile sau nu a fi incidente în cauză, respectiv dispoziţiile legale generale care statuează asupra limitelor dreptului de proprietate publică.

În dezvoltarea criticii prin care a susţinut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că sunt incidente dispoziţii legale speciale, respectiv art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, coroborat cu art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 44 alin. (1) teza a II - a şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că "dreptul reclamantei de a obţine o despăgubire pentru limitele aduse dreptului de proprietate nu este exclus, aceasta având, însă, la îndemână calea dreptului comun"; cu alte cuvinte, este vădit contradictorie statuarea în sensul că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată pentru că sunt incidente dispoziţiile legii speciale, iar nu cele de drept comun, însă, pentru a-şi rezolva problemele de ordin juridic, reclamanta poate recurge la dispoziţiile generale ale legii.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 621 alin. (1), art. 858 şi art. 863 C. civ., art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 şi art. 44 din Constituţie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999 de BNP C., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4948 mp, situat în Focşani, şi a construcţiilor edificate pe acest teren.

Între aceste construcţii se află şi cea indicată prin reperul C15, având destinaţia de post de transformare, cu suprafaţa construită de 24,75 mp şi dotată cu echipamente şi utilaje de distribuire a energici electrice, conform declaraţiilor foştilor reprezentanţi ai societăţii de la care recurenta a cumpărat imobilul.

Aşa cum rezulta din adresa pârâtei nr. 713/16 noiembrie 2015, fiind dotată cu echipament electric şi cu mai multe cabluri electrice subterane, clădirea constituie o instalaţie electrică exploatată de aceasta, postul de transformare având instituită prin lege o zonă de protecţie de aproximativ 2 m de jur-împrejur.

Prin art. 12 şi art. 49 din Legea nr. 123/2012 au fost instituie limite ale dreptului de proprietate al reclamantei. Astfel, aceasta este obligată să respecte dreptul de uz al pârâtei pentru asigurarea funcţionarii instalaţiei electrice, pentru revizii şi pentru reparaţii, dar şi dreptul de servitute de trecere subterană pentru cablurile instalate în subteran şi de acces la utilităţile publice; de asemenea, are obligaţia să nu efectueze săpături ori să edifice construcţii de orice fel în zona de siguranţă a punctului de transformare şi trebuie să menţină permanent accesul liber la instalaţia electrică pentru echipajele de intervenţie ale pârâtei.

Prejudiciul cauzat reclamantei derivă din împrejurarea că, prin poziţionarea sa, construcţia în litigiu împiedică orice iniţiativă de modernizare şi retehnologizare a incintei şi a activităţii de producţie a S.C. A. S.R.L. şi de exploatare a spaţiului afectat efectiv instalaţiei electrice, dar şi a spaţiului situat la etaj (format din două încăperi), a instalaţiei sanitare şi a scării de acces la acestea, care nu pot fi folosite decât cu nesocotirea zonei de siguranţă a instalaţiei electrice.

În opinia recurentei, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, potrivit cărora terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării în rigoare a acestei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului, text de lege care nu este aplicabil în speţă.

Astfel, în speţă, nu s-a făcut dovada că statul a dobândit vreo porţiune din proprietatea reclamantei, în vreuna din modalităţile prevăzute de lege.

Recurenta-reclamantă a redat dispoziţiile art. 621, 858 şi 863 din C. civ., ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 şi ale art. 44 din Constituţie şi a conchis că, din interpretarea sistematică a tuturor dispoziţiilor legale în materie, rezultă dreptul la despăgubiri al reclamantei, precum şi faptul că dispoziţia legală invocată de pârâtă se referă la dreptul de proprietate al statului asupra terenurilor concesionate pentru exploatarea reţelelor electrice pe toată durata de existenţă a acestora.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut intimata-pârâtă că recursul nu este fondat, deoarece desfăşurarea activităţii în sectorul energiei electrice este reglementată de legi speciale (Legea nr. 318/2003 şi Legea nr. 123/2012), care instituie pentru titularii licenţelor de distribuţie a energiei electrice un drept de uz şi o servitute legală gratuită asupra proprietăţilor afectate de capacităţi energetice.

Cu referire la criticile prin care recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată nu a fost motivată din perspectiva dispoziţiilor legale aduse de aceasta în argumentare, intimata-pârâtă a arătat că nu sunt fondate întrucât instanţa de apel a menţionat în decizie că, în speţă, au fost avute în vedere prevederile legilor speciale, respectiv O.U.G. nr. 63/1998, Legea nr. 318/2003, Legea nr. 13/2007 şi Legea nr. 123/2012, iar nu legea generală, reprezentată de C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 1 octombrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159A din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la 10 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Examinând criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs devine incident atunci când, prin hotărârea dată, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta-reclamantă a dezvoltat în susţinerea acestui motiv de recurs, atât critici care pun în discuţie modalitatea în care prima instanţă a îndeplinit exigenţele de motivare a hotărârii judecătoreşti, cât şi critici privitoare la modalitatea în care instanţa de apel a cenzurat criticile aduse, sub acest aspect, sentinţei care a făcut obiectul controlului judiciar în apel.

Având în vedere că obiectul recursului este reprezentat de hotărârea pronunţată în apel, Înalta Curte va examina criticile de nelegalitate care pun în discuţie încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile privitoare la modalitatea în care prima instanţă a dat eficienţă acestor dispoziţii neputând face obiectul controlului judiciar în recurs.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, din examinarea cererii de apel rezultă că apelanta-reclamantă a formulat, în faza procesuală anterioară, critici privitoare la nemotivarea sentinţei şi la aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În esenţă, curtea de apel a reţinut, sub acest aspect, că sentinţa pronunţată de tribunal răspunde exigenţelor impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deşi motivarea este foarte concisă, pe alocuri chiar lapidară, întrucât instanţa de fond a analizat pretenţiile reclamantei, prin raportare la probele administrate în cauză, şi a arătat argumentele pentru care a înlăturat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

De asemenea, a reţinut instanţa de apel că este real că în cuprinsul sentinţei a fost preluată o bună parte din concluziile raportului de expertiză, dar acest lucru nu îi este interzis judecătorului câtă vreme acesta a arătat şi propriile motive pentru care, în final, le-a înlăturat.

Or, apelanta-reclamantă, susţinând că argumentele avute în vedere de judecătorul fondului sunt eliptice şi eronate, şi-a exprimat, în realitate, nemulţumirea faţă de faptul că nu s-a ţinut cont de expertiza dispusă şi efectuată în cauză.

A conchis curtea de apel că presupusa netemeinicie a argumentelor avute în vedere la motivarea soluţiei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că nu se poate reţine încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În plus, curtea de apel a apreciat că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului şi solicitarea expresă formulată de reclamantă în sensul de a fi reanalizate în calea de atac toate susţinerile făcute prin cererea de chemare în judecată, susţineri care au fost reluate şi prin motivele de apel, poate suplini considerentele care susţin soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că, prin decizia pronunţată, curtea de apel a expus în considerente toate elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. această instanţă a reţinut în mod corect că motivarea hotărârii presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea, cu examinarea probelor administrate, cerinţă care în cauză a fost îndeplinită.

În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, criticile prin care apelanta-reclamantă a învederat că argumentele tribunalului care susţin soluţia adoptată în cauză sunt neîntemeiate, nu se subsumează în concret conceptului de nemotivare a hotărârii, ci pun în discuţie temeinicia acesteia.

Prin urmare, modalitatea în care au fost dezlegate criticile din apel sub aspectul motivării sentinţei nu sunt de natură să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Examinând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese derivate din existenţa unui punct de transformare a energiei electrice într-o construcţie amplasată pe terenul aflat în proprietatea sa, daune interese echivalente contravalorii lipsei de folosinţă.

Aceasta a afirmat, întemeindu-se pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999 de BNP C., că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4948 mp, situat în Focşani, şi a construcţiilor edificate pe acest teren, inclusiv asupra construcţiei în care este amplasat punctul de transformare aflat în litigiu.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în temeiul actului juridic menţionat, este proprietară şi asupra construcţiilor edificate pe teren, inclusiv asupra construcţiei care reprezintă reperul C15, având destinaţia de post de transformare, cu suprafaţa construită de 24,75 mp, care este dotată cu echipamente şi utilaje de distribuire a energici electrice şi care constituie o instalaţie electrică exploatată de pârâtă.

Cu referire la această construcţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este proprietara terenului în suprafaţă de 4948 mp situat in Focşani, precum şi a construcţiilor edificate pe teren, imobilul fiind dobândit de reclamantă în anul 1999 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999.

Între construcţiile cumpărate, se află şi cea indicată prin reperul C15 - post transformare, cu suprafaţa construită de 24,75 mp.

Cum postul de transformare situat pe strada x nr. 4 a fost identificat în evidenţele pârâtei, în inventarul mijloace fixe, sub nr. x (conform înscrisului aflat la dosar fond), fiind pus în funcţiune la data de 01 septembrie 1977, instanţa de apel a conchis că postul de transformare exista la data la care reclamanta a cumpărat terenul şi construcţiile.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că încadrarea prin lege organică (Legea nr. 123/2012) a terenurilor pe care se situează reţelele energetice de distribuţie în categoria terenurilor cu destinaţie specială, precum şi reglementarea unui regim juridic special al acestora, propriu domeniului public al statului, se justifică prin caracterul de bun public de interes naţional al fondului energetic şi corespunde pe deplin regimului constituţional de protecţie a proprietăţii, legiuitorul făcând distincţie între capacităţile energetice edificate anterior Legii nr. 13/2007 şi cele edificate ulterior acestei legi şi optând pentru varianta folosinţei gratuite a terenurilor pe care sunt amplasate capacităţile energetice edificate anterior Legii nr. 13/2007 (şi respectiv Legii nr. 123/2012, care a abrogat Legea nr. 13/2007).

Cum de la data edificării capacităţii energetice, până la intrarea în vigoare a Legii 13/2007 şi apoi a Legii 123/2012, au intervenit modificări legislative referitoare la terenurile ocupate de capacităţi energetice, reclamanta nu poate pretinde despăgubiri în baza legii speciale (legea energiei electrice).

În examinarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere că problema de drept dedusă judecăţii a făcut obiectul unui recurs în interesul legii care a fost admis prin Decizia nr. 27/11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 25 februarie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie a statuat în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, că:

"Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacităţile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007).

Dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012 se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de reţelele electrice de transport ori de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii să obţină indemnizare pentru lipsa de folosinţă de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacităţi energetice, întemeiată pe această cauză".

Având în vedere dezlegările cuprinse în Decizia nr. 27/2019, sus-menţionată, şi dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care dispun în sensul că dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia dată în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite criticile prin care recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 621 alin. (1), art. 858 şi art. 863 C. civ., art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 şi art. 44 din Constituţie.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin decizia cu caracter obligatoriu, pronunţată în mecanismul de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte a reţinut că:

"90. (...) de la data intrării în vigoare a Legii nr. 318/2003 şi până la adoptarea Legii nr. 13/2007, legiuitorul a decis ca drepturile de uz şi servitute să fie exercitate cu titlu gratuit. În acest sens se cuvin reiterate dispoziţiile cuprinse în art. 16 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 318/2003, potrivit cărora "Exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora".

91. Odată cu apariţia Legii nr. 13/2007, această chestiune a primit o nouă abordare, fiind instituită natura oneroasă a exercitării drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, dar aceasta numai în măsura în care respectivele capacităţi ar fi realizate după intrarea în vigoare a legii; aşadar, în aceste limite, caracterul gratuit al exercitării drepturilor de uz şi servitute a dispărut.

92. Din prevederile art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 13/2007, respectiv ale art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 123/2012 rezultă că, dacă proprietarul terenului nu este statul sau unitatea administrativ-teritorială, caz în care exercitarea drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, modalitatea de exercitare a acestor drepturi depinde de momentul edificării capacităţii energetice. Astfel, exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii se face pe baza unei convenţii-cadru, cu un conţinut anume determinat, care va cuprinde şi cuantumul indemnizaţiei. Per a contrario, dacă astfel de capacităţi au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii, exercitarea drepturilor în discuţie se face fără încheierea vreunei convenţii şi fără plata vreunei indemnizaţii".

În cauză, conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, postul de transformare a fost înregistrat în evidenţele pârâtei, în inventarul mijloacelor fixe, sub nr. x, şi a fost pus în funcţiune la data de 01 septembrie 1977, aşadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut corecta aplicare în cauză a dispoziţiilor legii speciale şi a reţinut că exercitarea de către pârâtă a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit.

Cu referire la raportul dintre norma generală şi norma specială, Înalta Curte reţine că, în aceeaşi decizie de recurs în interesul legii, s-a menţionat că: "98. Subliniind, din nou, distincţia pe care Legea nr. 13/2007 şi Legea nr. 123/2012 o fac între indemnizaţie şi despăgubire, (…), se constată că atât timp cât domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun, căci specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală).

99. Cu alte cuvinte, cât timp legile speciale nu recunosc dreptul la indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă decât în cazul capacităţilor energetice realizate ulterior intrării lor în vigoare, părţile nu pot apela la dreptul comun pentru a încerca să obţină un atare drept pentru capacităţile construite anterior, pentru că o asemenea abordare ar goli de conţinut dispoziţiile de la acel moment ale legii, care consacrau caracterul gratuit al exercitării drepturilor de uz şi servitute, (…).

100. Prerogativele pe care dreptul fundamental de proprietate le conferă titularului său nu sunt absolute, ci trebuie examinate prin raportare la funcţia lor în societate. Din acest motiv, restricţiile care răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă de natură a atinge însăşi substanţa dreptului. Aşa fiind, cazul analizat atrage concluzia că restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate este stabilită de lege, care instituie şi caracterul gratuit al exercitării drepturilor de uz şi de servitute în situaţia capacităţilor energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007."

În raport de aceste statuări cu caracter obligatoriu, incidente în cauză, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile prin care recurenta-reclamantă a susţinut că, în virtutea dispoziţiilor art. 621, 858 şi 863 din C. civ., ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 şi ale art. 44 din Constituţie, este îndreptăţită la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului afectat de amplasarea postului de transformare, întrucât C. civ. reprezintă norma generală; art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 nu este incident având în vedere data edificării capacităţii energetice aflate în discuţie.

Cu referire la dreptul de proprietate asupra construcţiei C15, Înalta Curte reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, întrucât acest text de lege dispune cu referire la terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a acestei legi (în sensul că sunt şi rămân în proprietatea publică a statului); or, în speţă, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4948 mp, situat în Focşani, şi a construcţiilor edificate pe acest teren, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15 februarie 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.

Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu poate pretinde plata unei indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă, întrucât capacitatea energetică a fost realizată anterior intrarii în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007, caz în care exercitarea drepturilor de uz şi de servitute se face de către pârâtă cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la unele dispoziţii legale invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv că instanţa de apel s-a raportat punctual la dispoziţiile legii speciale, dar nu s-a raportat deloc la dispoziţiile art. 621 alin. (1) C. civ. şi ale art. 858 şi art. 863 din acelaşi act normativ (respingând în bloc dispoziţiile C. civ. ca fiind prevederi generale) şi nici la dispoziţiile art. 46 din Constituţia României, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite.

În aceast sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţionat în cuprinsul deciziei recurate că dispoziţiile art. 621 alin. (1) C. civ. şi ale art. 858 şi 863 din acelaşi act normativ au caracter de norme generale care sunt înlăturate de la aplicare de dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr. 123/2012; art. 46 din Constituţie (privitor la dreptul la moştenire) nu este, prin ipoteză, incident.

De asemenea, nu sunt fondate criticile prin care recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, în sensul că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că sunt incidente dispoziţii legale speciale, respectiv art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, coroborat cu art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 44 alin. (1) teza a II - a şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că "dreptul reclamantei de a obţine o despăgubire pentru limitele aduse dreptului de proprietate nu este exclus, aceasta având, însă, la îndemână calea dreptului comun", respectiv că este vădit contradictorie statuarea în sensul că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată pentru că sunt incidente dispoziţiile legii speciale, iar nu cele de drept comun, însă, pentru a-şi rezolva problemele de ordin juridic, reclamanta poate recurge la dispoziţiile generale.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia care face obiectul controlului judiciar nu conţine considerente contradictorii de natură să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este real că instanţa de apel a menţionat în decizie că apelanta-reclamantă ar putea solicita contravaloarea lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani pentru terenul pe care se află transformatorul electric în situaţia existenţei unui prejudiciu cu ocazia reparării acestuia sau a reţelei electrice, însă aceste considerente au în vedere, în realitate, dreptul reclamantei de a obţine o despăgubire pentru prejudiciile cauzate în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute.

Or, dreptul la despăgubiri pentru acest tip de prejudiciu este distinct de indemnizaţia solicitată pentru exercitarea dreptului de uz şi de servitute şi poate fi solicitat pe calea dreptului comun, neexistând, din această perspectivă, considerente cu caracter contradictoriu.

De altfel, Înalta Curte a reţinut în decizia nr. 27/2019 că: "109. În ceea ce priveşte despăgubirile, urmează a se statua că titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007), întrucât, de la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 şi până în prezent, toate actele normative au recunoscut un asemenea drept persoanelor prejudiciate prin pagube produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz şi servitute. Se cuvine din nou să fie subliniat că dreptul la despăgubiri este distinct de cel la indemnizare, primul dintre ele fiind legat în mod expres de producerea unei pagube, noţiune în categoria căreia nu intră şi cea derivată din lipsa de folosinţă. În acest context, se impune a reitera că prejudiciile trebuie să fie produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz şi/sau servitute, pentru a putea da naştere dreptului la despăgubiri, simpla exercitare a dreptului de uz şi servitute nefiind aptă să producă, ea însăşi, pagube, deoarece exercitarea unui drept în limitele legii nu vatămă pe nimeni."

Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159A din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

De asemenea, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-pârâtă Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. - Sucursala Focşani prin întâmpinare, ca neîntemeiată, reţinând că intimata-pârâtă nu a depus la dosar dovada efectuării unor asemenea cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159A din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-pârâtă Filiala de Distribuţie a Energiei Electrice Muntenia Nord S.A. Sucursala Focşani.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.