Religious entity's claim for property recovery under general civil law rejected for lack of "present good" under ECHR, favoring private title from nationalized asset sale

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj

, secţia civilă, sub nr. x/2019, reclamanta Biserica Franciscană a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. şi B., care ulterior şi-au înstrăinat dreptul pârâtului Oficiul Provincial al Franciscanilor, obligarea pârâtelor să lase în deplina posesie şi folosinţă imobilul apartamentul nr. x din Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, ce face parte din imobilul de locuinţe evidenţiat în Cartea Funciara nr. x (Carte Funciara veche nr. 453) Cluj-Napoca, nr. cad. x (nr. top. x); Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cerere (onorariu avocaţial).

Prin întâmpinare, pârâtele A. şi B. au solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 15.07.2019, reclamanta a solicitat introducerea în proces, în calitate de pârât, a Oficiului Provincial al Franciscanilor, conform art. 39 C. proc. civ., acesta dobândind imobilul de la pârâte, prin convenţia încheiată la data de 15.07.2019. Reprezentanta pârâtelor a solicitat ca pârâtele iniţiale să fie scoase din proces.

Instanţa a dispus scoaterea din proces a pârâtelor iniţiale şi introducerea în proces a Oficiului Provincial al Franciscanilor.

La termenul din 13.09.2019, instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 412/13.09.2019, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta Biserica Franciscană, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Provincial al Franciscanilor, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta Biserica Franciscană.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 41A din 4 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Biserica Franciscană, împotriva sentinţei civile nr. 412 din 13.09.2019 a Tribunalului Cluj, secţia Civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019, pe care o menţine.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamanta Biserica Franciscană a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a menţinut greşit soluţia primei instanţei dată acţiunii în revendicare în raport de statuările Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care a fost considerată admisibilă acţiunea în revendicare, de drept comun, cu privire la un bun ce a făcut obiectul naţionalizării, atunci când sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urma având prioritate.

Instanţa de apel a apreciat, greşit, că nu ar fi încălcate prevederile art. 1 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât pârâtele au dobândit proprietatea asupra bunului revendicat şi au un titlu preferabil, deoarece contractul de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat.

Apreciază această soluţia greşită întrucât, prin sentinţa civila nr. 796/29.11.2002 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2001, aşa cum a fost schimbată în căile de atac, s-a dispus în favoarea sa retrocedarea în întregime şi în natura a întregului imobilul de locuinţe, fără ca, sub acest aspect, să se facă distincţie în privinţa anumitor apartamente componente. S-a apreciat - cu privire la întregul imobil de locuinţe - că naţionalizarea s-a făcut fără titlu, întrucât actul prin care s-a dispus măsura (un Ordin al Consiliului de Miniştri) nu reprezenta un act de naţionalizare şi, în plus, nu enumera şi imobilul în litigiu. Consideră că nu se poate face abstracţie de cele dispuse prin această hotărâre, întrucât aceasta are, ca efect, recunoaşterea, cu efect retroactiv, a dreptului său de proprietate asupra întregului imobil de locuinţe, inclusiv cel al pârâtelor. În egală măsură, această hotărâre judecătorească îi conferă calitatea de titular al unui "bun" actual cu privire la imobilul de locuinţe, privind global, cât şi la fiecare apartament component, privit individual, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi al jurisprudenţei Curţii. În acest sens, arată că, în Cauza Atanasiu c. României (pct. 140), în acord şi cu jurisprudenţa anterioară din cauza Străin c. României (pct. 38) s-a reţinut că "... existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului".

Împrejurarea că nu s-a obţinut anularea contractului de vânzare cumpărare cu privire la apartamentul nr. x, acest lucru nu infirmă faptul că retrocedarea dispusă a vizat imobilul de locuinţe, inclusiv apartamentul nr. x. Cel mult această împrejurare conferă şi pârâtelor un bun actual, în accepţiunea Convenţiei europene.

Măsura înstrăinării apartamentului în cauză de către Statul Român către pârâtele iniţiale constituie o privare de proprietate, în accepţiunea Convenţiei, vânzare realizată, cu rea credinţă şi cu încălcarea legii, deoarece Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea vânzării către chiriaşi (doar) a imobilelor cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului, din proprietatea persoanelor fizice. Or, imobilul din speţă era proprietatea unei entităţi persoana juridică, cult religios, aşadar nu făcea obiectul acestei legi.

Concluzia instanţei de apel că eventuala admitere a acţiunii în revendicare, de drept comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtelor asupra apartamentului în cauză şi ar afecta securitatea raporturilor juridice constituite prin contractul de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este greşită. Ingerinţa în dreptului de proprietate al pârâtelor este una justificată, prin prisma necesitaţii protejării dreptului de proprietate mai caracterizat şi consolidat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Antecesoarea pârâtelor a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar (Statul Român), cu rea credinţă, aspect confirmat prin hotărârile judecătoreşti, prin care s-a dispus retrocedarea întregului imobilul şi care a consolidat, retroactiv, dreptul recurentei de proprietate.

Prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine constant că dobânditorii - de bună credinţă - ai imobilelor naţionalizate beneficiază şi ei de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei - însă, în speţă, pârâtele nu pot beneficia, de această protecţie, întrucât antecesoarea lor a fost dobânditor de rea-credinţă. Cu toate acestea, şi în ipoteza în care ar considera contrariul, ingerinţa adusă dreptului lor de proprietate este una justificată-scopul fiind protejarea dreptului de proprietate, preferabil şi consolidat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - şi proporţională, atât timp cât pârâtul are la dispoziţie căi procedurale prin care să obţină despăgubiri, pentru pierderea proprietăţii, prin restituirea preţului achitat pentru achiziţia imobilului.

Intimatul - pârât Oficiul Provincial al Franciscanilor deşi legal citat nu a formulat întâmpinare.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constat că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele care succed:

Reclamanta a criticat decizia atacată sub aspectul modului de soluţionare a acţiunii în revendicare şi a pretins că deţin un "bun" în sensul Convenţiei europene, astfel încât instanţele trebuiau să dea prevalenţă titlului său în acţiunea formulată, titlu care este preferabil faţă de cel al intimatei, în raport de decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Critica recurentei, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de recurs evocat, nu este întemeiată şi nu poate conduce la casarea deciziei atacate.

În speţă, reclamanta Biserica Franciscană şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 563 C. civ. arătând că apartamentul nr. x ce este revendicat, situat în Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, este proprietatea sa, apartament ce face parte din imobilul de locuinţe, evidenţiat în cartea funciară nr. x, dobândit prin contractul de întreţinere, încheiat la 08.02.1942, imobil ce a trecut în proprietatea Statului român, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 8/1960.

Apartamentele componente ale întregului imobil au fost închiriate, iar apoi, în cursul anului 1997, în condiţiile Legii nr. 112/1995, au fost înstrăinate chiriaşilor care le foloseau la acel moment.

Imobilul în litigiu, numit si numerotat "apartamentul nr. 4", a făcut obiect al contractului de vânzare cumpărare nr. x/27.03.1997 încheiat de Consiliul Local Cluj, prin societatea C. S.A. cu locatara D.. Ulterior, imobilul a fost dobândit de numiţii E. şi A., iar, apoi, urmare a decesului numitului E., intervenit la 12.09.2012, bunul a fost moştenit de soţia supravieţuitoare, A. şi fiica acestuia, B., antecesoarele actualului pârât Oficiul Provincial al Franciscanilor.

În privinţa titlului său de proprietate, exhibat în cadrul acţiunii în revendicare, recurenta-reclamantă s-a prevalat de sentinţa civilă nr. 796/2002 pronunţată de Tribunalul Cluj, astfel cum a fost modificată în căile de atac, prin care s-a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului, fară titlu valabil, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare încheiate cu chiriaşii cumpărători, respectiv titularii apartamentelor nr. x, 3, 5, 6, 7, 8, şi 9.

Date fiind aceste circumstanţe factuale, reţinute de instanţele de fond, se vădesc a fi nefondate susţinerile recurentei în sensul că este beneficiara unui "bun" în sensul Convenţiei europene.

Din momentul pronunţării hotărârii-- pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), instanţa de contencios european arată că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143). Diferenţa de abordare este esenţială, întrucât dacă în jurisprudenţa sa, anterioară anului 2000, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru.

În acest context, chiar dacă relativ la întreg imobilul (din care face parte şi apartamentul nr. x) din Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, prin hotărâre judecătorească, s-a constatat că bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, Înalta Curte reţine că acest lucru nu atrage, după sine şi în mod automat, un drept la restituire în natură a bunului respectiv. Cert este că, în speţă, recurentului-reclamant nu i s-a recunoscut, de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, dreptul de a i se restitui, în natură, apartamentul nr. x, situat la adresa sus menţionat, proprietatea intimatei-pârâte.

Recurenta deşi se prevalează de sentinţa civilă nr. 796/2002 a Tribunalul Cluj în susţinerea temeiniciei acţiunii în revendicare, se observă, însă, că această hotărâre judecătorească, exhibată în cadrul demersului judiciar, nu conferă reclamantei un drept de proprietate asupra apartamentului nr. x.

Printr-un alt demers întreprins în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 501/2002, Arhiepiscopia Romano Catolică de Alba Iulia a solicitat, prin cererea nr. x/30.01.2003, restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, cu nr. top x şi a pretins că imobilul respectiv se încadrează în sfera de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002. Or, faţă de acest context normativ legislativ, astfel cum se reţine şi în cuprinsul deciziei recurate, orice pretenţie a reclamantei cu privire la apartamentul litigios, trebuia valorificată exclusiv pe calea procedurii speciale de retrocedare, reglementată de legislaţia specială în materie, astfel cum a fost statuat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Cum nici în cadrul acestei proceduri speciale recurentei nu i fost recunoscut dreptul de a-i fi restituit în natură imobilul care face obiectul prezentei acţiuni, rezultă că reclamanta nu este beneficiara unui bun, în sensul art. 1 din Protoculul nr. 1, pentru a pretinde apărarea dreptului său în cadrul demersului judiciar de faţă.

Nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci acest titlu trebuie să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu se identifică în cazul situaţiei de faţă, cu atât mai mult cu cât instanţa de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării, printr-o hotărâre judecătorească, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din hotărârea Atanasiu).

În ceea ce priveşte trimiterea recurentei la dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care instanţa supremă a statuat, printre altele, şi în privinţa soluţionării neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în materia revendicării imobilelor preluate abuziv, nu pot fi reţinute în sensul pretins de recurentă.

În cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, dacă, admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit ori securităţii raporturilor juridice".

Situaţia premisă avută în vedere vizează, însă, ipoteza în care, în cursul unei acţiuni în revendicare, părţile îşi opun reciproc titluri de proprietate valabile, ceea ce impune compararea titlurilor, operaţiune ce trebuie realizată potrivit criteriilor prevăzute în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008, instanţa de apel a avut în vedere şi titlul opus de antecesorii pârâtei, constând în contractul de vanzare-cumpărare nr. x/27.03.1997, care nu a desfiinţat pe cale judecătorească.

Relativ la acest titlu, opus în acţiunea în revendicare, instanţa de apel a avut în vedere că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2008, la 07.08.2008, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, constatarea că apartamentul nr. x a trecut, fără titlu, în proprietatea Statului Român, constatarea nulităţii absolute a contractului nr. x/27.03.1997, obligarea pârâţilor E., A. şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca la recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestui apartament; anularea certificatul de moştenitor nr. x/22.04.2002, emis după defuncta D., decedată la 18.04.2002.

Dosarul cu acest obiect a fost suspendat, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din 25.03.2009, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului civil nr. x/2008 al Judecătoriei Cluj-Napoca iar, în final, prin sentinţa civilă nr. 7443/15.07.2015, dosarul nr. x/2008 a fost perimat.

În aceste circumstanţe, cum corect s-a reţinut în cauză, dreptului de proprietate al autorilor pârâtului a fost consolidat, aceştia având un bun în sensul prevederilor Convenţiei europene, în timp ce reclamanta nu deţine un bun în ceea ce priveşte apartamentul litigios şi nici dreptul la restituirea în natură, astfel cum a pretins în cadrul acţiunii în revendicare de faţă.

Aceasta concluzie este întărită şi de considerentele instanţei supreme, inserate în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, potrivit cărora "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular".

Subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, recurenta a susţinut reaua credinţă a chiriaşilor-cumpărători în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi care ar atrage vicierea titlului exhibat în cauză. Or, în contextul cadrului procesual cu care instanţa este învestită, este lipsit de relevanţă juridică argumentul recurentei prin care semnalează aspecte de nelegalitate cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 ori elemente de natură a contura reaua-credinţă a chiriaşilor la perfectarea actului juridic, întrucât aceste argumente nu sunt de natură a anihila forţa juridică a titlului exhibat de intimat, atât timp cât buna sau reaua-credinţă ori cauzele de nulitate a contrctului prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului respectiv, în raport de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, faţă de considerentele arătate, constatând netemeinicia criticilor formulate şi corecta soluţionare a acţiunii în revendicare în raportat de dispoziţiile art. 563 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta nefiind titulara unuji bun în sensul art. 1, paragraf 1 din Convenţia europeană, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Biserica Franciscană, conform dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Biserica Franciscană împotriva deciziei civile nr. 41A din 4 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.