Electricity company wins remand after appellate court misapplied unconstitutionality ruling to forestry fees.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la data de 13.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Goruia, obligarea acesteia la restituirea sumei de 522.678,76 RON (suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creştere si reinstalare vegetaţie pe anul 2015 - 395.180,65 RON conform factura nr. x/03.11.2015 şi OP nr. x/10.11.2015; chirie anuală pe anul 2016 -62.392,69 RON conform factura nr. x/23.09.2016 şi OP nr. x/30.09.2016; chirie anuală pe anul 2017 - 65.105,42 RON conform factura nr. x/05.05.2017 şi OP nr. x/20.06.2017); obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorată de la data achitării sumelor şi până la data restituirii sumei de la petitul 1; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1341, art. 1344, art. 1635 - 1640 C. civ., art. 148,192, 194 şi urm. C. proc. civ.

La solicitarea instanţei de apel, reclamanta a precizat că valoarea dobânzii legale aferentă sumei de 522.678,76 RON este în cuantum de 83.699,30 RON, de la data achitării fiecărei sume indicate şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată (09.11.2018).

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa nr. 448/15.04.2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 263/12.12.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva aceste decizii a declarat recurs reclamanta, care a susţinut nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:

- Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv, a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, ca urmare a interpretării eronate a dezlegărilor şi efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 67/21.02.2017 în privinţa neconstituţionalităţii acestei norme legale.

Astfel, instanţa de apel a apreciat eronat obiectul controlului de constituţionalitate care, potrivit deciziei menţionate, s-a referit la despăgubirile în caz de expropriere cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, apreciate ca nesocotind dispoziţiile art. 16 alin. (1) art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie atunci când în cuantumul despăgubirilor sunt exceptate sumele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008- Codul silvic (exceptări de la plată la care face trimitere art. 14 din Legea nr. 255/2010, atacat pentru neconstituţionalitate).

Ca atare, art. 14 din Legea nr. 255/2010 a fost declarat doar parţial neconstituţional, în privinţa persoanelor fizice şi juridice private, ceea ce nu este cazul intimatei-pârâte, UAT Goruia, care este persoană de drept public, iar terenurile în discuţie aparţin domeniului public al acesteia, aşa cum au reţinut, de altfel, ambele instanţe de fond.

Acest aspect este evidenţiat şi prin aceea că ulterior publicării Deciziei CCR nr. 67/21.02.2017 în M.Of. nr. 581/20 iulie 2017, Legea nr. 255/2010 a fost modificată prin Legea nr. 233/2018, la articolul 14 introducându-se două noi alineate, aşa încât, în prezent, textul art. 14 din Legea nr. 255/2010 stabileşte exonerarea de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic, inclusiv a chiriei solicitate de reclamantă.

De asemenea, excepţia prevăzută de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind scutirea de la plata taxelor se aplica oricum şi în orice condiţii, fiind o prevedere instituită de un act normativ cu caracter special şi nefiind necesară includerea acestei exceptări de la plată într-un act normativ cu caracter inferior, cum a fost H.G. nr. 841/2015.

- Nelegalitatea deciziei este dată şi de faptul că aceasta nu a ţinut seama de împrejurarea că pretenţiile reclamantei erau anterioare publicării Deciziei CCR nr. 67/2017,câtă vreme s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea unor sume achitate în anii 2015, 2016, 2017. Aceasta înseamnă că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 produceau efecte în conţinutul existent al normei, chiar şi pentru ipoteza în care s-ar aprecia ca fiind corectă interpretarea dată de instanţa de apel efectelor Deciziei CCR.

- Tot astfel, nelegalitatea deciziei decurgând din interpretarea eronată a conţinutului şi efectelor Deciziei CCR este dată şi de concluzia eronată la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că întreg conţinutul textului art. 14 din Legea nr. 255/2010, în partea referitoare la trimiterile din art. 41 şi 42 Codul silvic, ar fi fost declarat neconstituţional.

În realitate, n-au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 41 lit. a) şi e) din Codul silvic, texte legale unde se regăsesc sumele referitoare la pierderile de creştere şi reinstalare vegetaţie, obiect al pretenţiei reclamantei (aferente facturii nr. x/3.11.2015).

- Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru că face o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 255/2010, text care priveşte doar exproprierea şi n-are legătură cu scoaterea temporară a terenurilor din fondul forestier naţional în vederea realizării unor proiecte de interes naţional.

- Instanţa de apel a aplicat eronat prevederile H.G. nr. 841/2015 în raport cu dispoziţiile Legii nr. 255/2010. Astfel, deşi reţine că această hotărâre de Guvern "pare a veni în contradicţie cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010", în mod incorect apreciază că art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 841/2015 ar institui obligaţia de plată în sarcina reclamantei. Emiterea H.G. nr. 841/2015 a fost necesară în vederea scoaterii temporare a unor terenuri din fondul forestier naţional, fiind act normativ de putere inferioară legii, emis pentru organizarea executării legii.

- Decizia atacată a fost pronunţată şi cu încălcarea art. 7 C. proc. civ. (legalitatea desfăşurării procesului civil) şi art. 20 C. proc. civ. (respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil de către judecător) întrucât deşi prima instanţă reţine că acţiunea reclamantei, întemeiată pe plata nedatorată, este admisibilă, temeiul juridic al cererii fiind unul corect, câtă vreme plătitorul, care a crezut în mod eronat că are o datorie, poate cere restituirea sumei de la beneficiarul acesteia, în acelaşi timp, în mod contradictoriu constată că reclamanta nu a promovat o acţiune pentru a invoca sau beneficia de prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010. Or, prezenta acţiune, îndreptată împotriva beneficiarului sumei nedatorate este tocmai aceea prin care reclamanta îşi valorifică dreptul rezultat din dispoziţiile art. 14 ale Legii nr. 255/2010.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04.11.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 13.01.2021, termen care ulterior a fost preschimbat, din oficiu, la data de 10.02.2021, prin încheierea de şedinţă din 17.12.2020.

Prin punctul de vedere la raport formulat la data de 30.07.2020, recurenta a solicitat admiterea recursului şi judecata în lipsă.

6. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimatei UAT Comuna Goruia la data de 17.03.2020, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ.

Termenul pentru formularea întâmpinării s-a situat în interiorul stării de urgenţă instituită prin Decretul nr. 195/16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020, prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 14.04.2020, dar a început să curgă de la data de 14.05.2020 (urmare a încetării stării de urgenţă), astfel încât s-a împlinit la data de 15.06.2020 (zi lucrătoare de luni).

Faţă de cele arătate, raportul de admisibilitate a fost întocmit după împlinirea termenelor legale, astfel cum au fost reglementate prin decretele anterior menţionate (art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020, respectiv art. 62 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 14.04.2020).

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul întemeiat al acestora, în sensul şi în limitele următoarelor considerente:

- Soluţia instanţei de apel s-a bazat, în principal, pe modalitatea de interpretare şi aplicare a conţinutului şi efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 67/2017 în legătură cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, text de lege pe care şi-a fundamentat pretenţiile reclamanta atunci când a susţinut că a efectuat o plată nedatorată şi că este îndreptăţită la restituirea sumei plătite de la beneficiarul acesteia - intimata UAT Goruia.

Astfel, instanţa de apel a constatat, la fel că prima instanţă a fondului, că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe un text de lege - art. 14 din Legea nr. 255/2010 - care a fost declarat neconstituţional, astfel încât nicio justificare legală nu subzistă în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii.

Statuarea în acest sens a instanţelor de fond şi apel este eronată, ignorând ceea ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi aspectul asupra căruia a purtat dezlegarea instanţei de contencios constituţional în legătură cu soluţia legislativă conţinută de art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Conform dispozitivului Deciziei CCR nr. 67/2017, s-a constatat că "soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008-Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională".

De asemenea, considerentele justificative ale soluţiei vizează ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate, indiferent de natura terenurilor expropriate, inclusiv cele din fondul forestier (par. 21), garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate privată şi faptul că preluarea unor astfel de bunuri, obiect al proprietăţii private, prin expropriere, nu se poate face decât cu plata unei juste despăgubiri (par. 24), fără posibilitatea exceptării statului de la plata de despăgubiri care în mod firesc însoţeşte orice măsură de expropriere (par. 25). Cu referire la aceste argumente s-a concluzionat de către instanţa de contencios constituţional că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie.

Aşadar, soluţia de neconstituţionalitate şi considerentele adoptării ei au vizat neincluderea unor elemente ale despăgubirii, raportat la natura terenului, aparţinând fondului forestier naţional, în cuantumul cuvenit celor expropriaţi - persoane fizice şi juridice private.

Or, aşa cum au stabilit pe situaţia de fapt instanţele fondului, aspect de altfel necontestat în proces, terenul în litigiu care a făcut obiect al scoaterii temporare din fondul forestier, a aparţinut domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale (comuna Goruia).

Aşa fiind, potrivit celor arătate anterior, soluţia de neconstituţionalitate nu a vizat şi pe titularul unui astfel de drept de proprietate publică, al cărui bun este scos în mod temporar din domeniul său.

De aceea, reţinerea incidenţei la speţă a efectelor Deciziei CCR nr. 67/2017, pentru a se trage concluzia că norma conţinută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, de care s-a prevalat reclamanta pentru a-şi justifica pretenţiile, nu mai are existenţă juridică în contextul declarării neconstituţionalităţii ei, este eronată.

Separat de împrejurarea reală că, aşa cum a arătat recurenta, decizia de neconstituţionalitate nu a vizat oricum toate ipotezele reglementate de art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 [respectiv lit. a) şi e) vizând cheltuielile de creştere şi reinstalare vegetaţie, parte din obiectul pretenţiilor reclamantei], ceea ce este determinant şi se impune în analiză în mod prioritar este, aşa cum s-a arătat anterior, faptul că decizia de neconstituţionalitate nu a vizat decât pe titularii expropriaţi, persoane fizice sau juridice private.

Astfel fiind, soluţia instanţei, care înlătură de la aplicare un text sub motiv că a fost declarat neconstituţional, deşi în speţă nu se regăseşte ipoteza avută în vedere la verificarea de constituţionalitate, este greşită, lipsită de temei legal.

- În acest context, lipsa de incidenţă a Deciziei CCR nr. 67/02017, în raport de care să se aprecieze asupra existenţei normei art. 14 din Legea nr. 255/2010, este prioritară şi lasă fără obiect critica recurentei-reclamante referitoare la producerea în timp a efectelor deciziei instanţei constituţionale - pronunţată la o dată ulterioară efectuării plăţilor şi naşterii dreptului la restituire, conform susţinerii recurentei (aspect în privinţa căruia există, de altfel, o dezlegare de principiu conform Deciziei RIL nr. 12/2011 a ÎCCJ, care a recunoscut producerea efectelor unei decizii de neconstituţionalitate şi asupra proceselor în curs, sub condiţia să nu fi intervenit o hotărâre definitivă a instanţei de judecată).

- Este întemeiată, însă, critica recurentei conform căreia instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 255/2010, deşi nu acestea puteau constitui sediul materiei, câtă vreme în cauză nu avusese loc o expropriere, ci o scoatere temporară a terenului din fondul forestier în vederea realizării unui obiectiv de interes naţional.

Astfel, instanţa de apel face trimitere la această dispoziţie legală (care stabileşte că "potrivit prevederilor prezentei legi pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, şi a oricăror alte entităţi, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică, de interes naţional, judeţean şi local") pentru a conchide că "terenul pe care au fost realizate lucrările invocate de către reclamantă aparţine domeniului public al UAT Goruia", altfel spus, nu ar fi putut face obiect al exproprierii.

Or, terenul în litigiu nu fusese expropriat, ci scos temporar din fondul forestier, reclamanta indicând în mod expres în apel - în combaterea aceleiaşi dezlegări date de prima instanţă cu privire la aplicarea art. 3 din Legea nr. 255/2010 - prevederile art. 28 din Legea nr. 255/2010, ca având legătură cu dreptul de administrare al reclamantei asupra unui astfel de bun, proprietate publică a unităţii administrativ-teritoriale.

Critica a rămas fără analiză din partea instanţei de apel, care doar şi-a însuşit considerentul eronat al primei instanţe.

Apoi, în mod contradictoriu - pentru că raţionamentul cu referire la art. 3 din legea nr. 255/2010 ar fi condus-o la lipsa de incidenţă a acestui act normativ - instanţa de apel analizează art. 14 din aceeaşi lege din perspectiva efectelor deciziei Curţii Constituţionale.

Aceste aspecte au, de asemenea, drept consecinţă, lipsa de temei legal a deciziei din apel.

- Susţinerea referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 7 şi 20 C. proc. civ. (texte care fac aplicarea principiului legalităţii procesului civil şi al respectării principiilor fundamentale) are însă caracter eronat, bazându-se pe o prezentare denaturată a considerentelor sentinţei, care ar fi fost validate ca atare prin decizia din apel, în ce priveşte temeiul juridic al cererii dat de existenţa plăţii nedatorate şi de îndreptăţirea reclamantei în a solicita restituirea.

Astfel, în mod greşit susţine recurenta că prima instanţă ar fi stabilit că "acţiunea reclamantei, întemeiată pe plată nedatorată, este admisibilă, temeiul juridic al cererii fiind unul corect, câtă vreme plătitorul, care a crezut în mod eronat că are o datorie poate cere restituirea" şi că, în acelaşi timp, în mod contradictoriu, ar fi reproşat părţii că nu a promovat o acţiune prin care să solicite să beneficieze de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, de vreme ce o astfel de acţiune este chiar cea de faţă.

În realitate, prima instanţă, constatând că reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe două instituţii juridice - îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată - arată de ce, prin raportare la dispoziţiile art. 1.345, 1.347 C. civ., acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză nu este admisibilă, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la inexistenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii de către cel care invocă micşorarea patrimoniului.

În acest context, se face menţiunea că analiza pretenţiilor se va realiza prin raportare la cealaltă instituţie juridică invocată de către reclamantă, a plăţii nedatorate, apreciindu-se admisibil demersul, iar nu caracterul fondat al acestuia.

De asemenea, împrejurarea că instanţele de fond au reţinut că reclamanta nu a efectuat demersuri prin care să conteste suma datorată nu a vizat admisibilitatea acţiunii privind plata nedatorată, ci s-a referit la etapa operaţiunilor prealabile realizării lucrărilor aferente obiectivului de investiţii, când au fost emise acte administrative care puteau fi contestate, astfel încât să nu efectueze plata taxelor ce îi fuseseră puse în sarcină dacă aprecia că nu le datorează.

În acest cadru instanţa de apel a făcut referire şi la H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional, în vederea realizării obiectivului LEA 400 KV Reşiţa - Pancevo (act normativ a cărui aplicabilitate la speţă recurenta a contestat-o), reţinând că în art. 1 alin. (12) se prevede expres că "predarea terenului se va face pe bază de proces-verbal de predare-primire după achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv.

Critica recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi trebuit să observe că este vorba despre un act normativ de valoare inferioară legii şi că avea prioritate, în aplicare, norma legală - respectiv, art. 14 din Legea nr. 255/2010 - nu poate fi analizată distinct, în acest cadru, faţă de considerentele arătate anterior, în legătură cu greşita înlăturare de către instanţă a normei legale sub motiv că ar fi fost scoasă integral din ordinea juridică, urmare a declarării neconstituţionalităţii.

Apreciind în mod greşit că norma legală nu mai poate produce efecte, instanţa de apel nu putea să analizeze în acelaşi timp şi conformitatea actului normativ de valoare inferioară cu dispoziţia legală, astfel încât critica sub acest aspect este lipsită de substanţă.

Asemenea aspecte vor fi avute în vedere în cadrul procesual adecvat, la rejudecare, ţinându-se seama de modalitatea în care un act administrativ poate fi lipsit de efectele sale şi înlăturat din circuitul civil.

În consecinţă, faţă de toate argumentele arătate anterior, criticile recurentei-reclamante au fost constatate întemeiate în partea referitoare la lipsa de temei legal a deciziei, ca urmare a înlăturării din ceea ce a reprezentat fundament juridic al pretenţiilor a unei dispoziţii legale considerate în mod greşit sub efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 67/2017, raportat la titularul şi natura dreptului de proprietate afectat.

Văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii se va ţine seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie problemelor de drept, precum şi de motivele invocate în faţa instanţe de apel prin criticile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., cu sediul procesual ales în Bucureşti, str. x, sector 3 împotriva deciziei nr. 263/12.12.2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă UAT Comuna Goruia, cu sediul în localitatea Goruia, judeţul Caraş-Severin.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 10 februarie 2021.