Revindication of state-expropriated forest and pasture lands barred by mandatory land fund procedures and absence of "current asset" status under Protocol No. 1 ECHR.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 27 martie 2019, reclamanta Composesoratul de Păşune şi Pădure A. prin preşedinte B., în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Părău prin Primar, a solicitat să se dispună:

1. Să se constate că reclamanta este proprietara unei suprafeţe de pădure de 377,564 ha situată în extravilanul com. Părău, în locul numit "Fata Mare";

2. Să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa indicată la capătul 1;

3. Să se constate că reclamanta este proprietara unei suprafeţe de păşune de 245,397 ha situată în extravilanul com. Părău, în locul numit "Faţa Stânii Groase";

4. Să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa indicată la capătul 3.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov:

Prin sentinţa civilă nr. 211 din 16 octombrie 2019, Tribunalul Braşov a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul Composesoratul de Pădure şi Păşune A. în contradictoriu cu pârâta UAT Comuna Părău prin Primar.

A obligat pe reclamant la plata sumei de 7000 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată către pârât.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov:

Prin decizia nr. 224/Ap din 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Composesoratul de Pădure şi Păşune A. împotriva sentinţei nr. 211 din 16 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov, reclamantul Composesoratul de Pădure şi Păşune A. a declarat recurs.

Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit normele de drept material, reţinând, în mod total eronat, că în speţa dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile hotărârii pilot Atanasiu, reclamanta nefiind titulara unui bun actual în sensul recunoscut acestei noţuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene.

După prezentarea unor aspecte ce ţin de fondul litigiului şi de modul în care a luat naştere Composesoratul de pădure şi păşune A., recurenta-reclamantă a arătat că prin sentinţa pronunţată de Judecătoria rurală Sercaia la 5 aprilie 1933, rămasă definitivă prin neapelare, s-a dispus înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea moşenilor. Apreciază că, astfel, dreptul de proprietate al membrilor Composesoratului a fost dovedit în integralitatea sa, fiind stabilit şi înscris în Cartea Funciară urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, înscriere ce nu a avut de-a lungul timpului niciun fel de modificare/radiere ori notare în Cartea Funciară.

Recurentul-reclamant apreciază că aspectele anterior evidenţiate conduc la deducerea logico-juridică că dreptul de proprietate înscris în Cartea Funciară şi netransmis sub altă formă vreunei entităţi juridice, aparţine în continuare Composesoratului de pădure şi păşune A..

Instanţa de apel a interpretat total eronat faptul că relamanta nu este titulara unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, dând eficienţă maximă acestei hotărâri, deşi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este total contrară, în opinia recurentei-reclamante (decizia nr. 1146/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2012).

Apreciază că, atâta timp cât nu a uzitat de o altă procedură în vederea ocrotirii dreptului de proprietate, impedicarea accesului la procedura de drept comun nu reprezintă altceva decât o încălcare a dreptului la un proces echitabil, pe de o parte, şi o nerecunoaştere injustă a unui drept înscris în evidenţele de Carte Funciară, pe de altă parte. Respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă reprezintă o recunoaştere a unui drept de proprietatea intimatei, fără existenţa unui titlu valabil.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a indicat motive străine de natura cauzei.

Astfel, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a reţinut total eronat faptul că, nefiind urmată procedura legii speciale, nu se poate verifica temeinicia pretenţiilor pe calea acţiunii în revendicare ce presupune compararea de titluri, titlul reclamantei fiind sentinţa civilă nr. 581/1993, în opinia sa.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte şi apărările formulate:

Recursul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme la 9 iunie 2020, fiind aleatoriu repartizat spre soluţionare completului de judecată nr. 5.

Conform art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., în dosar a fost fixat termen de judecată la 10 decembrie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică hotărârea pronunţată în apel (care a validat soluţia pronunţată de prima instanţă - de respingere a cererii ca inadmisibilă), apreciind că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale invocate în favoarea recunoaşterii şi respectării dreptului de proprietate.

Astfel cum s-a reţinut şi de către instanţele de fond, acţiunea în revendicare promovată de reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 563 C. civ.), în condiţiile în care regimul juridic al imobilelor în litigiu este guvernat de legile fondului funciar, iar valorificarea drepturilor pe care reclamantul susţine că le deţine asupra acestora ar putea fi realizată numai în cadrul procedurii instituite de aceste acte normative.

Prin situaţia sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 18/1991, ce constituie dreptul comun în materia retrocedării terenurilor preluate de stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989. Recunoaşterea dreptului de proprietate asupra acestor imobile nu se poate realiza decât în condiţiile stipulate de aceste acte normative.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu se poate face abstracţie de faptul că pentru terenurile preluate abuziv în perioada de referinţă s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.

Aşadar, în contextul în care a avut loc o astfel de preluare a respectivelor bunuri imobile, şi nici autorii reclamanţilor, nici reclamanţii înşişi nu au mai exercitat vreunul dintre atributele proprietăţii, în intervalul de timp scurs de la data preluării până la data introducerii acţiunii în revendicare pendinte, regimul juridic al bunurilor în litigiu este cel specific imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist, iar relativ la această categorie de bunuri, astfel cum s-a arătat, au fost adoptate legi speciale prin care foştilor proprietari le-a fost recunoscut un drept la reparaţii, totodată fiind reglementate şi condiţiile în care aceste reparaţii pot fi solicitate şi acordate.

Prin raportare la această situaţie specială a imobilelor terenuri în litigiu, chiar dacă ar exista un titlu de proprietate vechi care să reflecte dobândirea de către autorii membrilor composesoratului a proprietăţii imobilelor la un moment anterior preluării lor de către stat, acesta nu are aptitudinea de a dovedi existenţa actuală în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate invocat, pentru că acest drept a încetat să mai aibă vreo manifestare odată cu exercitarea de către stat a actului de autoritate reprezentat de preluare.

Ca atare, împrejurarea evocată de recurentul-reclamant, în sensul că ar deţine o hotărâre judecătorească din anul 1933 care ar atesta existenţa unui drept de proprietate asupra imobilelor revendicate, nu este de natură a constitui o dovadă a deţinerii unui drept de proprietate actual, pentru că respectiva dobândire este anterioară preluării produse în anii 1948 - 1989 şi nu are aptitudinea de a proba deţinerea unui drept actual.

Făcând trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în aprecierea sa, ar fi contrară Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot Atanasiu), recurentul îşi exprimă dezacordul şi cu privire la reţinerile instanţelor referitoare la faptul că partea nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească să obţină posesia şi a aprecierii făcute cu privire la noţiunea de "bun actual", astfel cum este statuată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Recurentul-reclamant redă pasaje dintr-o decizie de speţă pronunţată de instanţa supremă, însă nu într-o cauză similară, astfel cum susţine partea, ci într-o speţă în care reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de legile fondului funciar, aşa cum cum reiese chiar din paragraful citat în cuprinsul memoriului de recurs.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Doar în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de teza întâia a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie .

De la intrarea în vigoare a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Or, cum reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit obligaţia statului sau a altei entităţi juridice de a-i restitui bunurile în natură, rezultă cu evidenţă că titlul (hotărârea din 1933) prin prisma căruia justifică dreptul de proprietate al autorilor, dintr-o perioadă anterioară preluării de către stat, nu reflectă un drept de proprietate cu valenţe de "bun actual" în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Potrivit hotărârii instanţei europene pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, hotărâre care, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză, bunul actual se găseşte în patrimoniul persoanei îndreptăţite la restituire doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres, în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare a preluării abuzive de către stat a imobilului poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În consecinţă, în mod corect s-a apreciat că recurentul-reclamant nu are în patrimoniul său un drept de proprietate supra terenurilor în litigiu, având în vedere că, anterior prezentei solicitări de restituire a imobilelor în discuţie, partea nu au mai formulat nicio altă acţiune prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar şi nici nu a uzat de procedura specială reglementată de lege.

Recurentul-reclamant susţine prin cel de-al doilea motiv de recurs că instanţa trebuia să soluţioneze cererea din perspectiva dreptului comun din materia revendicării, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi.

Raportat la această critică, fără a nega obligaţia efectuării unei comparaţii a titlurilor de proprietate ce se opun într-un litigiu întemeiat pe prevederile art. 563 C. civ., se reţine că cererea de faţă, prin care se urmăreşte redobândirea unor bunuri imobile (terenuri) preluate de stat, nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor de comparaţie a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluţionată cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale.

Astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, valorificarea drepturilor pe care reclamantul susţine că le deţine asupra terenurilor ar putea fi realizată numai în cadrul procedurii instituită de legile fondului funciar, care reprezintă cadrul normativ ce reglementează modalitatea de restituire a acestor imobile.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, se impune a fi subliniat faptul că accesul la justiţie nu implică automat şi admiterea cererii.

Împrejurarea că reclamantul s-a adresat instanţei pentru a obţine restituirea terenurilor, iar solicitarea nu a fost admisă, în considerarea argumentelor redate mai sus, reprezintă o analiză ce poartă asupra unui drept civil, iar nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Legile prevăzute de procedura specială au suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun şi, fără să diminueze accesul la justiţie, au perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană. Calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă şi nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede posibilitatea formulării contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

În contextul normativ al legilor speciale, este de subliniat şi faptul că dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competenţă exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale. În cadrul procedurii judiciare reglementate de legile speciale, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în condiţiile şi pe căile prevăzute expres de norma specială.

Pentru considerentele expuse, cum criticile îndreptate împotriva deciziei din apel au fost găsite nefondate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluţia pronunţată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Unitatea Administrativă a comunei Părău.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Composesoratul de păşune şi pădure A. împotriva deciziei civile nr. 224/Ap din 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 8.000 RON către intimata-pârâtă Unitatea Administrativă a comunei Părău, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.