Civil liability for defamation on social media: balancing the right to honor against freedom of expression under Article 10 ECHR

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, reclamantul A. Laurenţiu, în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat: să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie şi viaţă privată, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice şi batjocoritoare la adresa reclamantului de către pârâtul C.; pârâtul să fie obligat la încetarea săvârşirii faptelor prin care acesta a adus atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, precum şi să se abţină de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor; obligarea pârâtului la scuze publice şi publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de largă audienţă, la rămânerea irevocabilă; pârâtul să fie obligat la plata de daune morale către reclamant în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plăţii; pârâtul să fie obligat la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare a cererii de chemare în judecată formulată la data de 20 decembrie 2017, reclamantul A. Laurenţiu a modificat obiectul acţiunii şi a solicitat să se constate caracterul ilicit al faptelor, constând în încălcarea dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, drepturi nepatrimoniale, prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice şi batjocoritoare la adresa reclamantului, de către pârâtul C.; pârâtul să fie obligat la încetarea săvârşirii faptelor prin care acesta a adus atingere, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, precum şi să se abţină de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor; obligarea pârâtului la scuze publice şi publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de largă audienţă, la rămânerea irevocabilă; pârâtul să fie obligat la plata de daune morale către reclamant, ca urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, în sumă de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plăţii; pârâtul să fie obligat la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată. 2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3433 din 09 mai 2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată de pârât, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentinţa civilă nr. 803 din 09 noiembrie 2018, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins cererea în constatare, cele două petite în obligaţie de a nu face şi cererea în obligaţie de a face, formulată de reclamantul A. Laurenţiu, în contradictoriu cu pârâtul C.; a admis în parte cererea în pretenţii, formulată de reclamant A. Laurenţiu, în contradictoriu cu pârâtul C.; a obligat pe pârât către reclamant la plata sumei de 1000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pe pârât către reclamant la plata sumei de 10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 2394 din 17 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 803 din 09 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj; a obligat apelantul-pârât C. la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A. Lurenţiu, reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2394 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul C., criticând soluţia pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului, ca nefondată.

În motivarea căii de atac, a arătat că instanţele de fond şi apel au apreciat că nefiind jurnalist nu avea interesul şi misiunea de a informa cetăţenii, ignorând faptul că pentru a profesa meseria de jurnalist nu sunt cerute în mod expres studii de specialitate.

A susţinut că instanţa de apel a motivat posibilitatea neaplicării dispoziţiilor art. 358 din C. proc. civ. de către instanţa de fond şi nu obligaţia acesteia de a face uz de aceste dispoziţii, deşi aprecierea lipsei părţii adverse la interogatoriu poate valora mărturisire ori început de probă scrisă spre folosul recurentului.

Aprecierea subiectivă a instanţei că în speţă o asemenea situaţie nu era incidenţă, deşi se corobora cu probele depuse de recurent, a fost de natură a-i afecta grav apărarea şi de a favoriza partea reclamantă, cu toate că la pagina 16 instanţa de apel recunoaşte că jurisprudenţa CEDO face referire la "criteriul adevărului" şi la permiterea "exagerărilor", pe care însă le-a negat pe motiv că "pârâtul nu este ziarist, un om de media (...) să justifice un drept şi un interes legitim să facă astfel de acuzaţii publice".

A mai arătat că soluţia instanţei de apel este greşită, motivarea fiind insuficientă şi incoerentă, căci niciunde jurisprudenţa CEDO nu face referire la faptul că în demonstrarea acuzaţiilor, "criteriul adevărului" este aplicabil doar jurnaliştilor, în condiţiile în care interesul legitim este legat de protejarea intereselor generale, care justifică acuzaţiile publice probate şi negate de reclamant.

A precizat că instanţele de fond şi apel au judecat subiectiv şi nu au ţinut cont că a probat cu înscrisuri încălcările legale respective, respectând "principiul adevărului", depunând documente legate de lipsa profesionalismului reclamantului, iar aprecierea/atitudinea instanţei de judecată care a acordat prevalenţă anumitor probe în detrimentul altora conduce la concluzia că recurentului nu i-a fost respectat dreptul la apărare în contextul luării în considerare în mod exclusiv a susţinerilor reclamantului în pofida jurisprudenţei CEDO în materie.

A susţinut că aprecierea probelor făcută de instanţa de fond şi apel este discriminatorie atâta timp cât reclamantul a depus doar postări de pe o reţea de socializare pe care instanţa le-a luat în considerare; lipsa răspunsurilor la interogatoriu ale acestuia echivalează cu o recunoştere a realităţii postărilor, iar documentele oficiale provenite de la diverse instituţii probau vinovăţia reclamantului sau lipsa lui de profesionalism.

A mai precizat că instanţa de apel a apreciat că vinovăţia reclamantului nu a fost dovedită prin existenţa unei hotărâri penale definitive de condamnare sau eventual a unei hotărâri definitive în materie disciplinară, ignorând situaţia de fapt conform căreia reclamantul fiind în conducerea societăţii, în poziţii de top management şi fiind acuzat în diversele acte de control, alături de ceilalţi directori au blocat în grup orice demers juridic.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel nu a făcut nicio referire pentru care motive a respins practica judiciară în susţinerea poziţiei recurentului şi de demontare a argumentelor reclamantului, recurentul dovedind că există diferite soluţii ale instanţelor din Bucureşti în sensul practicii CEDO, unde critica la adresa autorităţii beneficiază de spaţiu larg de exprimare, atâta vreme cât este justificată prin buna-credinţă şi acţiuni controversate ale autorităţii.

Raportat la prevederile art. 75 alin. (2) din C. civ., recurentul a acţionat întotdeauna nu din motive de răzbunare, ci din dorinţa de a determina reclamantul să ia măsuri în virtutea funcţiei de director general adjunct al CNAIR şi să întocmească proiecte care pot primi finanţare europeană pentru drumuri moderne şi sigure, aşa încât demersurile recurentului sunt legitime şi motivate sub acest aspect.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 13 ianuarie 2020, intimatul-reclamant A. Laurenţiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În opinia sa, instanţa de apel a apreciat în mod corect probele aflate la dosarul cauzei pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

Cu referire la primul punct al motivelor de recurs, a solicitat înlăturarea susţinerilor recurentului în ceea ce priveşte pretinsa greşeală a instanţelor de fond şi apel prin raportare la considerentele decizie atacate, inserate în paginile 5-16, atâta timp cât atributul soluţionării litigiilor revine instanţelor competente şi nu părţii recurente.

Aceeaşi solicitare a vizat şi susţinerea recurentului cu privire la faptul că acesta poate fi numit ziarist sau jurnalist fără a avea o calificare cu privire la această meserie putându-şi înfiinţa propriul ziar on-line sau propriul blog.

În ceea ce priveşte punctul al doilea din motivele de recurs, a arătat că recurentul a înţeles să-şi facă apărările în fond şi apel prin simple aprecieri cu privire la dovedirea, prin documentele depuse la dosar, a relei-credinţe, lipsei de profesionalism şi a corupţiei intimatului-reclamant.

Referitor la punctul al treilea din motivele de recurs, a arătat că argumentele recurentului în sensul că instanţele de fond şi apel ar fi judecat în mod subiectiv şi că ar fi probat cu documente încălcările legale restrictive nu sunt susţinute de motivarea deciziei atacate în care s-a reţinut că apărarea recurentului prin natura unor judecăţi de valoare fondate pe o bază factuală solidă are un caracter vădit injurios al termenilor folosiţi.

Astfel, aşa zisa pretindere de către recurentul-pârât a calităţii de avertizor de integritate nu poate duce la exonerarea acestuia de răspundere civilă, deoarece legea civilă nu permite ca aceasta să fie o scuză pentru folosirea unor termeni şi expresii jignitoare precum cele postate de către acesta pe pagina de D. intitulată Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

De asemenea, din examinarea considerentelor sentinţei atacate, curtea de apel a constatat că nu pot fi reţinute conotaţiile invocate de către recurentul-pârât şi nu prezintă relevanţă în speţa dedusă judecăţii nici adresa nr. x/9.01.2019, emisă de către E., în ceea ce priveşte conduita părţii care a promovat recursul.

Concluzionând, a arătat că în speţă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., atâta timp cât recurentul-pârât nu are calitatea de avertizor de integritate, iar comportamentul şi limbajul jignitor au produs reclamantului un prejudiciu.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 2394 din 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 09 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor şi a apărărilor formulate în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte constată că recursul exercitat de pârâtul C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamantul A. Laurenţiu a solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului C., pentru atingerea adusă dreptului la viaţă privată, în componentele sale privind dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, arătând că în perioada aprilie- august 2017 a fost ţinta unei virulente campanii de denigrare susţinută de pârât prin postările pe reţeaua de socializare "D." pe pagina "Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR SA", pe contul său "C.".

Prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că prin campania virulentă de denigrare a reclamantului, susţinută de pârât în perioada aprilie- august 2017, în calitatea sa de administrator al contului de D. intitulat "Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR S.A.", prin folosirea de expresii jignitoare şi defăimătoare, a adus atingere demnităţii şi reputaţiei reclamantului.

În consonanţă cu statuările primei instanţe, instanţa de apel, interpretând şi aplicând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, a reţinut existenţa unui prejudiciu de imagine în persoana reclamantului, determinat de limbajul jignitor folosit de pârât, precum şi imputarea celor afirmate în public, în contextul în care destinatarul acestora este o persoană publică, de notorietate, cu un anumit prestigiu, dar şi cu autoritate în cadrul CNAIR S.A..

Sub un prim aspect, pentru a fixa coordonatele analizei de legalitate a recursului, trebuie subliniat că, în actuala reglementare procesual civilă, se consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Tot astfel, având în vedere cauza cererii de chemare în judecată şi prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, respectiv dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în raport de care judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte legale consacrând principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii, instanţa de recurs constată că demersul judiciar al reclamantului este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală pentru atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, propria imagine, ca elemente ale dreptului la viaţă privată.

În consecinţă, obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât, îl constituie verificarea cerinţei argumentării soluţiei adoptate de către instanţa de apel prin prisma dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în contextul reţinerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie la situaţia de fapt deplin stabilită în cadrul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispoziţiile art. 72 din C. civ. statuează că:

"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."

În acest sens, art. 75 din C. civ. prevede că:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune."

Conform prevederilor art. 252 din C. civ., "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Art. 253 din C. civ. prevede că:

"(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) (...). (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. (…)."

Dispoziţiile art. 1349 din C. civ. statuează că:

"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)."

Conform prevederilor art. 1358 din C. civ., "Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (…)."

Art. 1381 din C. civ. prevede că:

"(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor."

Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aşa cum s-a arătat în mod constant în literatura de specialitate şi practica judiciară, viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele şi dispozitivul, iar, în cuprinsul considerentelor, se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în cadrul căruia se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Practica instanţei supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora" (cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, §30).

Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (cauza Hirvisaari c. Finlanda, hotărârea din 27 septembrie 2001). Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, se constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârât cu privire la neîndeplinirea uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, anume lipsa prejudiciului - pârâtul necontestând efectiv întrunirea celorlalte elemente ale răspunderii - cu efecte asupra aplicabilităţii art. 1357 din C. civ., reţinând, ca şi instanţa de fond, că în cauză s-a făcut dovada săvârşirii unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea pârâtului pentru prejudiciul de imagine suferit de reclamant.

În speţă, se susţine, printr-o primă critică circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva contrarietăţii dintre considerente şi dispozitiv, precum şi cea a motivării insuficiente, faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că lipsa calităţii de jurnalist nu justifică interesul şi misiunea de a informa cetăţenii şi opinia publică în contextul în care exercitarea acestei profesii nu implică în mod necesar studii de specialitate.

Sub acest aspect, în opinia instanţei de recurs, ceea ce prezintă relevanţă în cauză pe tărâmul răspunderii civile delictuale în contextul factual descris, după cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, este conduita recurentului-pârât care a acţionat din postura de consilier juridic, angajat al CNAIR S.A., în cadrul căreia intimatul-reclamant deţinea funcţia de director general adjunct, împrejurare care nu îl îndreptăţea la proferarea limbajului injurios în contextul acuzaţiilor aduse în spaţiul public, atâta timp cât recurentul-pârât nu deţine calitatea de jurnalist, în raport de care limitele libertăţii de exprimare sunt mult mai largi decât în cazul persoanelor particulare, corelativ cu o protecţie sporită.

În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 este cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.

Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, enunţate şi analizate de către instanţa de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă; să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României, cauza Barb c. României, cauza Sabou şi Pîrcălab c. României).

Acestor condiţii legale li s-a adăugat şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă.

În acest context, trebuie subliniat că cerinţele legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza este graduală, în sensul că dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente, pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive, în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private, mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59.320/00, par. 57, cauza Petrina c. României, par. 35, hotărârea din 14 octombrie 2008), însă revine statului marja de apreciere în evaluarea necesităţii protecţiei acestor drepturi.

În acest sens, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62).

Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.

În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la reputaţie, onoare şi demnitate, Curtea europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care expune criticile în mod public; forma/stilul şi contextul mesajului critic; amploarea afirmaţiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a celui care face afirmaţiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia între judecăţile de valoare şi imputarea unor situaţii faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover c. Germaniei şi în cauza Axel Springer AG c. Germaniei, hotărârea din 7.02.2012, şi au fost analizate distinct de către instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În speţă, recurentul-pârât a afirmat că manifestările sale se circumscriu informării cetăţenilor şi opiniei publice asupra unor nereguli în derularea proiectelor de interes naţional ale companiei, susţinând că acuzaţiile diseminate în spaţiul public au legătură cu activitatea profesională a intimatului-reclamant şi nu cu persoana acestuia.

Or, în circumstanţele particulare ale speţei, printr-o analiză proprie a determinării prejudiciului şi a cauzalităţii directe între faptele imputate pârâtului şi prejudiciul reclamat, în mod corect instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile postate în mod repetat în mediul on-line şi cu aceeaşi lipsă a unei baze informative obiective, dublată de folosirea unor termeni şi expresii cu caracter vădit injurios, sunt de natură să expună reclamantul la o afectare a imaginii publice, onoarei şi reputaţiei atâta timp cât nu justifică scopul exclusiv şi onest, din punct de vedere civic, de informare publică.

Sub acest aspect, printre alte temeiuri de fapt ale acţiunii sale, relevante sunt afirmaţiile făcute de pârât prin folosirea unor termeni precum "A. pe tine oricum te doare-n […] de banii companiei, că doar de aia îi dijmuieşti cum vrea muşchiul tău de 10 ani de zile... în 10 ani de zile, TU, nu directorii care erau nişte marionete ai cheltuit 10 miliarde de euro, de aia rezişti în funcţie pentru Plăţile făcute! Dar eu sper că va veni şi ziua plăţii pentru tine şi TOATĂ gaşca de mafioţi din CNAIR!; şeful de facto al familiei mafiote din conducerea CNAIR; la furăciuni […] sunteţi DOCTORI; etc."

Cum corect a reţinut instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţei, termenii uzitaţi relevă în mod vădit un limbaj trivial la adresa reclamantului şi nu se circumscriu unei dezbateri serioase şi reale pe teme de interes public, ci fac dovada unei conduite îndoielnice a pârâtului. Aceasta întrucât, textele publicate în mediul on-line, în legătură cu care a fost formulată cererea de chemare în judecată, denotă caracterul ilicit ce rezultă din combinarea lipsei de informaţie utilă, obiectivă cu cea a agresivităţii limbajului folosit la adresa reclamantului.

Astfel fiind, se justifică acordarea unei satisfacţii echitabile de 1.000 RON reclamantului, ce corespunde nevoii imperioase de reglare a raporturilor sociale, la care face trimitere art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, furnizând în acest scop motive relevante şi suficiente atunci când instanţa de apel analizează modul în care prima instanţă a justificat ingerinţa în dreptul la viaţa privată.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului ce vizează aprecierea subiectivă a instanţei de apel cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 358 din C. proc. civ., de natură să-i afecteze dreptul la apărare şi să favorizeze partea adversă, atâta timp cât înscrisurile depuse la dosar fac dovada relei credinţe şi lipsei de profesionalism a reclamantului.

Or, în contextul expus, este evident că aceste critici vizează modul de evaluare a probatoriului administrat în cauză, rezultând cu îndestulătoare claritate că motivele invocate nu se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor legale ce consacră caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, concluzia ce se desprinde este aceea că nu este suficientă relatarea faptelor procesului atâta timp cât recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează situaţia de fapt, astfel cum a fost determinată şi care rămâne câştigată cauzei, analizarea criticilor formulate însemnând a se face o nouă apreciere a probaţiunii ceea ce este nepermis prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, însă şi aceasta în limitele stabilite de legiuitor.

În considerarea argumentelor anterior expuse, din care rezultă fără echivoc că pretinsele critici formulate de recurentul-pârât nu vizează în concret elemente de nelegalitate a hotărârii atacate, instanţa de recurs constată că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat şi că, prin calea de atac, raportat la punctul 6 al alin. (1) din art. 488 din C. proc. civ., se solicită practic instanţei de recurs să decidă cu privire la chestiuni ce ţin de temeinicia deciziei recurate, situaţie nepermisă în contextul reglementării actuale a căii extraordinare de atac a recursului

Ceea ce poate verifica instanţa de recurs în examinarea acestui caz de casare, dincolo de analiza criticilor expuse anterior, este dacă împrejurările concrete conturează o asemenea ingerinţă în garanţiile procesuale recunoscute pârâtului de către legiuitor, perspectivă în raport de care se reţine ca fiind corectă motivarea deciziei recurate în sensul în care instanţa de prim control judiciar a apreciat că situaţia reglementată în condiţiile art. 358 din C. proc. civ. nu este incidentă speţei de vreme ce probatoriul administrat a relevat temeinicia pretenţiilor reclamantului deduse judecăţii.

Din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte aplicarea art. 358 din C. proc. civ., pe cale jurisprudenţială, s-a decis că, în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau re­fuzul de a răspunde va fi socotit ca un început de dovadă, ce urmează a fi completat cu alte pro­be (martori, prezumţii, etc.) şi numai atunci când nu s-ar mai putea administra alte probe, in­stanţa ar putea considera atitudinea respectivă ca o mărturisire deplină, dacă şi-a format con­vingerea în acest sens din împrejurările concrete ale cauzei.

Aşadar, numai dacă nu există posibilitatea administrării altor probe, refuzul părţii de a se înfăţişa sau de a răspunde la interogatoriu va putea fi prezumat ca o mărturisire tacită, dar pu­terea doveditoare a acesteia este lăsată la libera apreciere a instanţei.

Curtea Europenă a Drepturilor Omului a statuat că este justă o asemenea modalitate de asigurare a echilibrului probelor, în măsura în care a ob­servat că art. 225 din C. proc. civ. de la 1865 (corespondent în art. 358 din noul Cod pro­cedură civilă), nu le impune instanţelor sesizate cu o cauză să tragă vreo concluzie din re­fuzul părţii de a răspunde la un interogatoriu, ci doar le oferă această posibilitate (cauza Arsenovici c. României, hotărârea din 07 mai 2008).

Câtă vreme recurentul-pârât a beneficiat de o procedură contradictorie prin intermediul căreia a fost în măsură să îşi pre­zin­te argumentele în combaterea demersului judiciar iniţiat de reclamant, susţinute de probele de care a înţeles să uziteze în cauză, nu se poate reţine încălcarea dreptului său la apărare şi nici discriminarea reclamată, cu consecinţa favorizării părţii adverse.

În aceeaşi conjunctură se înscriu şi alegaţiile recurentul-pârât potrivit cu care instanţa de apel a ignorat situaţia de fapt dedusă judecăţii şi recunoaşterile reclamantului făcute cu ocazia interogatoriului în lipsa dovedirii vinovăţiei reclamantului printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare sau hotărâre definitivă în materie disciplinară în cazul eventualelor abateri de la obligaţiile de serviciu.

Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-pârât tinde la o rejudecare a fondului, la restabilirea situaţiei de fapt şi de drept, iar sub acest aspect, instanţa de recurs subliniază că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor utile spre această finalitate aparţine în mod exclusiv instanţelor fondului şi exced controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Nu pot fi primite nici criticile cu referire la nemotivarea hotărârii recurate sub aspectul respingerii jurisprudenţei CEDO şi cea a instanţelor naţionale, prin care s-a statuat că critica la adresa autorităţilor beneficiază de spaţiu larg de exprimare, inclusiv pamfletăreşte, atâta timp cât este justificată buna-credinţă şi acţiunile controversate ale autorităţii.

Este bine cunoscut faptul că instanţa nu trebuie să răspundă punctual fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în dezvoltarea motivelor de apel, esenţial fiind ca instanţa să se pronunţe în ansamblu cu referire la fiecare susţinere sau critică.

Chiar dacă în considerentele hotărârii recurate nu se regăsesc trimiteri în mod expres la jurisprudenţa invocată de recurentul-pârât, instanţa de recurs constată că criticile deduse judecăţii în apel au fost analizate detaliat de instanţa de prim control judiciar, astfel încât motivarea este în concordanţă cu cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa acesteia în materie.

Din acest punct de vedere, nu pot fi reţinute nici conotaţiile invocate de recurent în contextul aspectelor dezlegate de Curtea de Apel Braşov în cadrul litigiului de muncă ce a avut ca obiect sancţiunea disciplinară aplicată acestuia de către angajator în legătură cu aceleaşi postări on-line

Sub acest aspect, validând raţionamentul instanţei de fond cu privire la chestiunile ce au interesat depăşirea limitelor libertăţii de exprimare şi care au fost tranşate în litigiul de muncă, în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că atitudinea recurentului determinată de refuzul CNAIR S.A. de a furniza relaţiile solicitate nu este în măsură să justifice legal, pe tărâm delictual, jignirile aduse reclamantului.

În conexiune cu aspectele deja analizate, raportându-se la dispoziţiile art. 75 alin. (2) din C. civ., se constată că recurentul-pârât a reluat aserţiunile expuse în memoriul de apel la pct. II filele x, însă, din examinarea considerentelor deciziei recurate, se reţine că instanţa de apel a apreciat în mod corect că acestea se situează în afara limitelor învestirii atâta timp cât nu se circumscriu obiectului cererii de chemare în judecată şi soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

În concluzie, reţinând circumstanţele factuale în raport de care în mod corect instanţa de apel a stabilit că dreptul la libera exprimare a fost exercitat cu depăşirea limitelor sale interne, cu consecinţa stabilirii existenţei caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtului şi, deci, a îndeplinirii cumulative a cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 2394 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariul avocat, conform chitanţei nr. x din 28 noiembrie 2019, reţinând soluţia dispusă în cauză, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei solicitate, pe care instanţa o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de durata litigiului în faţa instanţei supreme, complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 2394 din 17 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 decembrie 2020.