Res judicata bars re-examination of property ownership proof for Bessarabian expropriations despite changed evidentiary standards

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă la data de 18.06.2019, sub nr. de dosar x/2019, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei de validare parţială nr. 5625/24.04.2019, emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietarilor, a Hotărârii nr. 143/22.02.2019, emisă de către Comisia Judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum şi împotriva raportului de expertiză tehnică-evaluare menţionat în Hotărârea nr. 143/22.02.2019, întocmit de către membrii Comisiei tehnice de evaluare numiţi prin Hotărârea nr. 142/25.05.2018.

În drept, a invocat art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 2, 3, 4 şi 5, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui

Prin sentinţa nr. 1256/28.11.2019, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii contestaţiei cu privire la Hotărârea nr. 143/22.02.2019 emisă de Comisia Judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii 290/2003, cât şi cu privire la Raportul de expertiză tehnică-evaluare întocmit de membrii Comisiei tehnice de evaluare numiţi prin Hotărârea nr. 142/25.05.2018; a respins, ca inadmisibilă, contestaţia cu privire la aceste acte; a admis, în parte, contestaţia împotriva Deciziei de invalidare parţială nr. 5625/24.04.2019; a modificat decizia menţionată în sensul că a dispus acordarea de compensaţii băneşti, în cuantum total de 291.789,31 RON, aferente inclusiv terenului extravilan; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească reclamantului A., suma de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 217/18.06.2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, formulând următoarele critici:

-Instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, incidenţa puterii de lucru judecat reglementată de art. 431 C. civ. cu referire la sentinţa nr. 343/26.05.2017, în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra "tuturor" bunurilor autoarei B.. Litigiul tranşat în cadrul dosarului nr. . x/2016 nu a avut în vedere terenul extravilan în suprafaţă de 10 ha, ci numai cele enumerate în cele două contracte de vânzare-cumpărare. Prin decizia nr. 1902/05.12.2017, sentinţa menţionată a fost casată şi s-a reţinut că a fost făcută dovada continuităţii proprietăţii pentru bunurile pentru care s-a făcut dovada proprietăţii cu cele două contracte de vânzare-cumpărare;

-Instanţa a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 164/2014 atunci când a reţinut că actele de vânzare-cumpărare se coroborează cu declaraţii pe propria răspundere. În prezent, textul legal menţionat a schimbat modalitatea în care se face dovada proprietăţii, fiind necesară depunerea de documente, certificate de autorităţile competente, din care să rezulte expres existenţa dreptului de proprietate asupra unor imobile, fără a mai fi posibilă dovedirea acestuia cu adeverinţe şi declaraţii.

5. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat la data de 11.09.2020, iar termenul de 30 de zile de la comunicare, pentru formularea întâmpinării, s-a împlinit la data de 12.10.2020.

Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A. a fost depusă în termen legal, la data de 09.10.2020 (data poştei electronice,fila x) şi a fost comunicată recurentei-pârâte prin adresa emisă în data de 13.10.2020, pentru a formula răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatul-reclamant a solicitat, în principal, respingerea recursului ca rămas fără obiect, întrucât prin decizia nr. 6013/10.08.2020, comunicată reclamantului la data de 24.08.2020, a fost modificată decizia de invalidare nr. 5625/24.04.2019. Decizia nr. 6013/10.08.2020 a intrat în circuitul civil, nefiind atacată în termenul legal, iar prin adresa nr. x/30.07.2020, recurenta a învederat reclamantului că doreşte să aducă la îndeplinire obligaţiile pecuniare stabilite prin sentinţa nr. 1256/28.11.2019 a Tribunalului Vaslui.

În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în cauză s-a făcut dovada continuităţii asupra bunurilor indicate în cerere, iar termenul în care s-a desfăşurat procedura administrativă, de aproximativ 16 ani, este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al reclamantului.

Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 291/2003 a fost depusă în termen legal, la data de 12.10.2020 şi a fost comunicată recurentei-pârâte prin adresa emisă în data de 13.10.2020, pentru a formula răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului şi a arătat că în mod corect instanţa de fond a stabilit că la valoarea despăgubirilor solicitate de către reclamant trebuie adăugată şi valoarea terenului extravilan de 10 ha, iar valoarea casei, a anexelor gospodăreşti şi a terenului intravilan a fost calculată în mod corect, la suma de 45.000,58 RON.

La data de 29.10.2020, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect a recursului, întrucţt art. 633 pct. 1 C. proc. civ. stabileşte că hotărârile date în apel sunt executorii, iar punerea acestora în executare nu împiedică judecarea recursului. Calea de atac vizează exclusiv lipsa dovezii dreptului de proprietate şi a continuităţii potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 şi art. 4 din Legea nr. 164/2014 pentru terenul extravilan în suprafaţă de 10 ha, din perspectiva reţinerii, de către instanţa de fond, a puterii de lucru judecat cu privire la sentinţa nr. 343/26.07.2017.

În cauză nu se poate reţine încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la intervalul de timp în care a fost soluţionată cererea reclamantului, întrucât actele administrative au fost emise de ANRP în termenele prevăzute de lege.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

În cadrul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunţat, de către Tribunalul Vaslui, sentinţa nr. 343/26.05.2017, în raport de care recurenta-pârâtă pretinde că în mod greşit s-a reţinut autoritatea de lucru judecat în cadrul prezentului litigiu, s-a dezbătut solicitarea reclamantului A. de anulare a deciziilor prin care s-a respins cererea de acordare de despăgubiri şi compensaţii formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, de către autoarea sa, numita C..

Prin sentinţa menţionată a fost admisă în parte cererea reclamantului, anulată decizia nr. 1125/31.03.2016, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi Hotărârea nr. 1491/31.03.2013, emisă de Comisia Judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; a fost obligată pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să procedeze la soluţionarea cu celeritate a cererii, în vederea emiterii hotărârii de acordare despăgubiri şi compensaţii.

Această sentinţă a devenit definitivă prin decizia nr. 1902/05.12.2017, a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins, ca tardiv, recursul Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, au fost respinse recursurile Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi ANRP, fiind admis recursul reclamantului A. şi obligate pârâtele Comisia Judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi ANRP la soluţionarea cererii, în vederea acordării de despăgubiri şi compensaţii.

Aşa cum dezvoltă prin motivele de recurs dar cum precizează şi prin răspunsul la întâmpinare, recurenta învederează lipsa dovezii dreptului de proprietate şi a continuităţii conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, a art. 4 din Legea nr. 164/2014, pentru terenul extravilan în suprafaţă de 10 ha, din perspectiva reţinerii, de către instanţa de apel, a incidenţei puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 343/26.05.2017.

În acest sens, arată recurenta-pârâtă, că suprafaţa de 10 ha excede atât cererii de despăgubire (nu ar fi fost solicitate despăgubiri pentru această suprafaţă), cât şi hotărârii de soluţionare a acesteia (care nu a vizat o suprafaţă ce nu a fost solicitată şi dovedită).

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că în cadrul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 343/26.05.2017, a fost formulată şi soluţionată o cerere de despăgubire vizând toate bunurile aflate în proprietatea autoarei reclamantului şi că hotărârile pronunţate în acel litigiu au avut ca obiect această integralitate, dovedită potrivit legii.

Statuările acestor hotărâri au putere de lucru judecat în prezenta cauză, ale cărei dezlegări nu pot ignora acele aspecte asupra cărora o instanţă de judecată anterioară, într-un cadru procesual distinct, a hotărât, nemaiputându-se reveni, fără a se încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Astfel, recurenta pretinde că prin decizia nr. 1902/05.12.2017, prin care s-a casat sentinţa nr. 343/26.05.2017, s-ar fi reţinut că dovada continuităţii proprietăţii s-a realizat doar pentru acele proprietăţi care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare indicate în cerere. Prin urmare, în opinia recurentei, puterea de lucru judecat reţinută de către instanţa de apel din prezentul litigiu se referă doar la bunurile dovedite cu acte de proprietate (casă, anexe, terenul intravilan) şi nu asupra tuturor bunurilor solicitate (teren extravilan).

Contrar acestor susţineri, prin sentinţa nr. 343/26.05.2017, în dovedirea dreptului de proprietate al solicitantei, s-au reţinut, ca obiect al acestui drept, atât bunurile obiect al actelor de vânzare-cumpărare despre care face vorbire recurenta (contractul nr. x/21.08.1937 şi contractul nr. x/17.04.1934), cât şi bunurile referitor la care s-au depus declaraţii de martori (vizând suprafaţa de teren extravilan despre care recurenta afirmă că nu figurează în cererea de despăgubire), despre care instanţa de judecată a reţinut că "deşi nu sunt autentice, ci doar având semnătură legalizată, pot fi coroborate cu celelalte probe ce atestă dreptul de proprietate…" şi că "…devine incidentă teza a II-a a dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, în sensul că petenta şi reclamanta s-au aflat în imposibilitatea procurării înscrisurilor, dată fiind corespondenţa cu autorităţile din Moldova, astfel că cererea de despăgubire se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate."

De asemenea, prin decizia nr. 1902/05.12.2017, s-a reţinut că "dovezi edificatoare au fost prezentate de către reclamant atât în privinţa proprietăţilor, cât şi a situaţiei refugiului autorilor acestuia, actele depuse şi proba testimonială fiind evaluate într-o manieră detaliată de către prima instanţă…" Rezultă că prin această hotărâre nu a mai fost pusă în discuţie dovada şi întinderea dreptului de proprietate al autoarei reclamantului, instanţa de recurs însuşindu-şi situaţia juridică a bunurilor obiect al despăgubirii, astfel cum fusese stabilită de prima instanţă. Astfel,recurenta este în eroare când afirmă că prin decizia menţionată s-ar fi reţinut că dovada continuităţii proprietăţii vizează exclusiv bunurile obiect al celor două contracte de vânzare-cumpărare, în această hotărâre neexistând asemenea considerente.

În consecinţă, prin cele două hotărâri mai sus menţionate s-a constatat că proprietăţile deţinute de autoarea reclamantului sunt atât cele din actele de vânzare-cumpărare, cât şi cele indicate în cerere şi dovedite cu martori (care vizează terenul în litigiu în prezenta cauză).

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a constatat că prin aceste hotărâri s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că autoarea reclamantului a făcut dovada dreptului de proprietate şi a continuităţii proprietăţii până la părăsirea forţată a Basarabiei, cu privire la toate bunurile indicate în cererea de despăgubiri.

Contrar susţinerilor recurentei, terenul extravilan în suprafaţă de 10 ha este inclus, aşa cum rezultă atât din cererea de despăgubire, cât şi din probatoriile efectuate în dosarul nr. x/2016, în masa de bunuri faţă de care s-au solicitat despăgubiri şi apartenenţa sa nu mai poate fi dezbătută în cadrul prezentului litigiu.

Modalitatea în care a fost dovedit dreptul de proprietate în dosarul nr. x/2016, pe lângă că nu mai poate fi pusă în discuţie în alt cadru procesual, îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, conform căruia "Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate", text legal valorificat de către instanţă, în conturarea soluţiei adoptate în acea cauză.

Recurenta face referire la art. 2 din H.G. nr. 1120/2006, dar numai la alin. (1) al acestui articol, care impune obligaţia generică, pentru beneficiarii Legii nr. 290/2003, de a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor obiect ale cererii de despăgubire. Atare aspect este însă lipsit de relevanţă în condiţiile în care instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei putere de lucru judecat este pusă în discuţie de către recurentă a valorificat, în actul jurisdicţional, alin. (4) al aceluiaşi articol, ce reglementează situaţiile în care este imposibilă procurarea de acte certificate de autorităţi.

Recurenta mai arată că prin sentinţa nr. 343/26.05.2017 au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 164/2014, însă această critică nu poate fi analizată, întrucât vizează considerentele unei hotărâri pronunţate într-un litigiu finalizat prin hotărâre definitivă, ce a intrat în puterea lucrului judecat.

În realitate, prin prezenta cale de atac, recurenta tinde să readucă în discuţie aspecte de fapt şi de drept ce au făcut obiectul unei alte judecăţi, asupra cărora nu se mai poate statua, întrucât se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că recursul nu poate fi primit, iar cererea formulată de către intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată este întemeiată şi va fi admisă, întrucât, raportat la soluţia adoptată, recurenta-pârâtă este parte căzută în pretenţii conform art. 453 C. proc. civ., iar intimatul-reclamant a făcut dovada acestora, aşa cum rezultă din chitanţa depusă la dosar, fiind astfel îndeplinite condiţiile textului legal.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 217 din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi va obliga recurenta, la plata, către intimatul-reclamant A., a sumei de 1550 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti, Calea x, împotriva deciziei nr. 217 din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat D., cu sediul în Vaslui, str. x, bl. 91 (T4), parte, judeţul Vaslui, intimata-pârâtă Comisia Judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu sediul în judeţul Vaslui.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 decembrie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.