Admissibility of civil delictual liability action for tax evasion where penal court left civil claim unresolved

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 26.04.2018, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D. şi E., obligarea, în solidar, a acestora, la plata sumei de 2.351.975 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat, în calitate de coordonatori ai societăţilor comerciale S.C. F., S.C. G., S.C. H., S.C. I., S.C. J. şi S.C. K., prin faptele pentru care au fost cercetaţi în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pentru care au fost trimişi în judecată în dosarul nr. x/2014, al aceleiaşi curţi de apel, precum şi la plata accesoriilor conform art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate până la data plăţii efective a prejudiciului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ., art. 192-194 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi ale art. 27 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Prin sentinţa nr. 137/26.06.2018, Tribunalul Arad, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, ridicată din oficiu de instanţă. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a aceluiaşi tribunal şi a dispus trimiterea dosarului către aceasta.

Prin încheierea civilă nr. 738/2018, Tribunalul Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei privind judecata acţiunii având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală. A constatat competenţa funcţională în favoarea secţiei I civile a tribunalului. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii ale Tribunalului Arad. În baza art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. a trimis dosarul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea judecării conflictului.

Pronunţând regulatorul de competenţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 83/27.11.2018, a stabilit competenţa materială şi funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Arad.

2. Sentinţa Tribunalului Arad

Tribunalul Arad, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 114/07.05.2019, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. A respins acţiunea civilă în răspundere delictuală exercitată de reclamantă.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 245/21.11.2019, prin care s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. A fost obligată apelanta la plata, către intimata - pârâtă B., a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamanta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, formulând următoarele critici:

Recurenta a criticat decizia pronunţată în apel prin care s-a reţinut, în mod greşit, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material fiscal, în sensul că reclamanta trebuia să emită o decizie care să individualizeze creanţa bugetară, având apoi deschisă altă cale procedurală de recuperare a acesteia, fie prin executarea societăţilor conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, fie prin atragerea răspunderii persoanelor responsabile, anume prin atragerea răspunderii asociaţilor ori administratorilor acestora.

A considerat că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă, deoarece aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, sumele cu care societăţile în speţă figurează în fişa fiscală au fost generate şi neachitate de către pârâţi (inculpaţi) prin înfiinţarea succesivă a firmelor menţionate şi mutarea salariaţilor de pe o firmă pe alta, iar nu de către persoanele care figurau ca administratori la aceste societăţi.

Potrivit recurentei, curtea de apel a reţinut, în mod nelegal, că îşi putea recupera debitul prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală şi nu printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală în temeiul C. civ.

În dosarul penal instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă formulată de recurentă şi a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) si 2 C. proc. pen., în care se arată în mod expres că partea vătămată poate introduce acţiune civilă pentru recuperarea prejudiciului la instanţa civilă.

În opinia recurentei, din textul legal menţionat rezultă în mod clar, explicit, că partea vătămată poate formula o acţiune civilă pentru recuperarea prejudiciului la instanţa civilă.

Prima instanţă a ignorat cu desăvârşire aceste prevederi legale care sunt obligatorii, ambele instanţe procedând la confuzie între o acţiune civilă în răspundere delictuală la instanţa civilă, la care se referă C. proc. pen., şi instituţia atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 27 din Codul de procedură fiscală, care este o măsură administrativă.

Atragerea răspunderii prevăzută de art. 27 din Codul de procedură fiscală se poate face doar în cazurile reglementate expres în acel articol, iar printre acele cazuri nu este prevăzut şi cel în care o instanţă penală lasă nesoluţionată latura civilă.

Recurenta a susţinut şi încălcarea prevederilor constituţionale pe care prima instanţă a făcut-o prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii civile, cu referire la accesul liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României.

A arătat faptul că, în speţă, creanţa a fost individualizată prin declaraţiile depuse de către fiecare societate în parte, dovada fiind sumele cu care aceste societăţi figurau în fişele fiscale la data deschiderii procedurii insolvenţei, sume care nu au fost contestate de către lichidatorii judiciari, dar care nu au putut fi recuperate datorită faptului că societăţile în cauză nu deţineau bunuri.

Având în vedere art. 85 din vechiul Codul de procedură fiscală, recurenta a precizat că legea reglementează titlurile executorii pe baza cărora se achită obligaţiile datorate bugetului consolidat al statului, respectiv declaraţie fiscală, decizie de impunere. Dacă titlu executoriu ar constitui doar decizia de impunere, niciun contribuabil, fie persoană fizică sau juridică nu ar mai depune nici o declaraţie şi nu si-ar mai achita sumele datorate decât în urma verificării acesteia de către organele de inspecţie fiscală.

Recurenta a făcut referire la dosarul Curţii de Apel Timişoara nr. 525/59/2014, în care Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 4.139.736 RON, reprezentând obligaţii fiscale datorate bugetului consolidat al statului şi prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă pentru suma de 2.351.974 RON, pentru care nu s-a emis decizie de impunere.

A susţinut că motivarea instanţei potrivit căreia pârâţii nu au calitate procesuală nu poate fi luată în considerare, deoarece aceştia răspund în calitate de coordonatori în fapt ai societăţilor comerciale, aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 25/28.01.2016 a Curţii de Apel Timişoara, prin aceea că sumele cu care aceste societăţi figurează în fişa fiscală au fost generate şi neachitate de către inculpaţi prin înfiinţarea succesivă a firmelor menţionate şi mutarea salariaţilor de pe o firmă pe alta, aspecte care rezultă din declaraţiile martorilor. Recurenta a mai susţinut că emiterea unor noi decizii de impunere la respectivele societăţi ar fi însemnat dublarea respectivelor obligaţii fiscale.

Având în vedere că grupul de persoane (A., B., C., D., E.) au premeditat prejudicierea bugetului de stat prin constituirea succesivă a respectivelor firme pe numele unor persoane care erau racolate din rândul tinerilor cu dificultăţi sociale si materiale, a apreciat că aceştia au calitate procesuală activă în speţă.

Totodată, a considerat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute la art. 1357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., fiind întrunite cumulativ condiţiile reglementate de art. 1357-1359 din cod.

Pentru aceste motive şi prin prisma art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea, în tot, a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând recursul, a procedat, la data de 15.07.2020, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport formulat la data de 10.08.2020, intimatul-pârât D. a reiterat excepţia de nulitate a recursului, arătând că recurenta nu a indicat, în concret, ce norme de drept material au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 12.03.2020, în termen legal, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de tardivitate a recursului, excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile legale exprese, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 13.03.2020, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia şi acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 30.03.2020, intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare conţinând aceleaşi excepţii şi apărări cu cele formulate de intimatul-pârât C..

Prin răspunsurile la întâmpinările formulate, depuse la dosar la datele de 14.04.2020 şi 24.04.2020, recurenta a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de partea reclamanta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, Înalta Curte constată că este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Statuând că partea interesată se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii civile rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. şi ale C. proc. civ.

Concluzia se impune în considerarea obiectului acţiunii civile din procesul penal care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Ori, sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. prevăd că " cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Aşa fiind, în acest caz, instanţa civilă este învestită cu judecata unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligaţional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în fapta care a făcut obiectul acţiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată.

Dacă fapta ilicită a fost sancţionată ca infracţiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligaţii care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conţinutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanţa penală care judecă acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, cât şi instanţa civilă, de drept comun, care judecă acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală, au a aplica şi regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanţă în verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanţa penală şi, după caz, de instanţa civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate din procesul penal (partea pârâtă în procesul civil), anume răspunderea civilă delictuală care se judecă după regulile stabilite prin normele C. civ. şi ale C. proc. civ.

În atare condiţii, instanţa civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., nu poate opune părţii reclamante excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., sub motiv că aceasta, partea reclamantă, avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale.

Calitatea procesuală a părţilor, în acest caz particular, se verifică în identitatea părţilor din raportul obligaţional civil cu cele din raportul juridic de drept penal, anume partea reclamantă trebuie să fie partea civilă din procesul penal, iar partea pârâtă trebuie să fie partea care a fost inculpată în procesul penal ori partea responsabilă civilmente.

Verificarea calităţii procesuale pasive a părţii pârâte se realizează de instanţa de judecată, de regulă, subsecvent stabilirii caracterului admisibil al acţiunii deduse judecăţii şi în acord cu normele de drept material şi procedural reţinute a fi temeiul pretenţiei deduse în concret judecăţii.

Când însă apreciază că acţiunea civilă nu este admisibilă în raport de normele de drept material şi procedural invocate de partea reclamantă, instanţa de judecată nu are a analiza calitatea procesuală pasivă a părţii pârâte nici în raport de normele apreciate a fi străine raportului juridic dedus judecăţii şi, cu atât mai puţin, în considerarea altor norme procedurale, prevăzute în acte normative speciale, norme cu privire la care statuase că nu au fost invocate de partea reclamantă în sprijinirea soluţiei de inadmisibilitate.

Concluzia este impusă de logica raţionamentului judiciar, întrucât, pe de o parte, excepţia de inadmisibilitate este o excepţie dirimantă care împiedică continuarea judecăţii, conducând la respingerea acţiunii iar, pe de altă parte, soluţionarea excepţiilor procesuale într-un anumit proces este subordonată obiectului şi temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

În speţă, partea reclamantă este partea civilă din procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Timişoara şi a dedus judecăţii, în procesul pendinte, acţiunea civilă rămasă nesoluţionată de instanţa penală, în contra părţii pârâte, partea inculpată din procesul penal.

Anume, în vederea acoperirii prejudiciului suferit prin faptele ilicite ce au făcut obiectul acţiunii penale, partea reclamantă a cerut angajarea răspunderii civile delictuale a părţii pârâte (inculpaţii din procesul penal) în condiţiile art. 1357 C. civ., în considerarea dispoziţiei din sentinţa penală nr. 25/PI/28.01.2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, rămasă definitivă, potrivit căreia: În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă A.N.D.F.-D.G.R.F.P. Timişoara - A.J.F.P. Arad pentru suma de 2351975 RON, pentru care partea civilă nu a emis decizie de impunere.

Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecăţii nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., ci un raport de drept fiscal, material şi procedural, în considerarea faptului că obligaţiile a căror nerespectare a fost incriminată ca infracţiune sunt prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, instanţele de fond au apreciat, în mod greşit, asupra incidenţei excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în despăgubire deduse judecăţii de partea reclamantă.

În fundamentarea soluţiei, prima instanţă a reţinut că partea reclamantă avea a urma, în scopul acoperirii prejudiciului suferit prin faptele ilicite ce au făcut obiectul acţiunii penale, procedura administrativă de recuperare a creanţelor fiscale prevăzută de dispoziţiile vechiul Codul de procedură fiscală (art. 85 alin. (1), art. 110 alin. (2) şi (3), art. 205 şi art. 218 alin. (2) şi nu procedura judiciară de drept comun, prevăzută de dispoziţiile C. proc. civ.

Menţinând sentinţa tribunalului, instanţa de apel a apreciat, la rându-i, că, potrivit dispoziţiilor art. 86 din Ordonanţa nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, partea reclamantă, prin organul fiscal competent, avea obligaţia de a emite decizie de impunere prin care să individualizeze creanţele fiscale (a căror neîncasare este invocată a fi cauza prejudiciului în procesul pendinte), decizie care, fiind titlu de creanţă, permitea părţii reclamante executarea silită ori angajarea răspunderii patrimoniale solidare a asociaţilor ori administratorilor societăţilor comerciale S.C. F., S.C. G., S.C. H., S.C. I., S.C. J. şi S.C. K. (care nu se identifică cu partea pârâtă din procesul pendinte) în conformitate cu dispoziţiile art. 27 şi urm. din ordonanţă.

În baza aceluiaşi raţionament judiciar greşit, instanţa de apel a menţinut şi soluţia prin care prima instanţă a reţinut incidenţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a părţii pârâte, în considerarea faptului că societăţile comerciale mai sus menţionate aveau calitatea de contribuabili, în sensul dispoziţiei art. 17 din vechiul Codul de procedură fiscală, caz în care obligaţia de plată a creanţelor bugetare pretinse de partea reclamantă era în sarcina acestora şi nu în sarcina părţii pârâte din procesul pendinte.

Contrar celor statuate de instanţa de apel, Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 19 C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptăţită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate în procesul penal în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ.

Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acţiunii penale a constat în constituirea inculpaţilor (parte pârâtă în procesul pendinte) într-un grup infracţional, în perioada 2012-2013, care a desfăşurat activităţi infracţionale constând în înfiinţarea succesivă a unor societăţi comerciale (societăţi arătate mai sus), prin folosirea unor persoane aflate în situaţii dificile drept paravan, societăţi în contul cărora acumulau datorii bugetare considerabile şi pentru care, ulterior, solicitau declanşarea insolvenţei în scopul neachitării respectivelor datorii către stat (conform considerentelor hotărârii penale), nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.

Dispoziţiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanţa civilă ca, de altminteri, şi pentru instanţa penală care judecă acţiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acţiunea, instanţa are a evalua şi a statua cu privire la întinderea prejudiciului.

Concluzia se impune în considerarea particularităţii faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale, incriminată fiind ca infracţiune printr-o lege specială, Legea nr. 241/2005, care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat şi care a avut drept consecinţă neplata de către partea inculpată în procesul penal a datoriilor bugetare reprezentând, pe de o parte, taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit iar, pe de altă parte, contribuţiile legale cu reţinere la sursă (impozitul pe salarii, contribuţiile la bugetul asigurărilor de sănătate ori pentru accidente de muncă şi boli profesionale, contribuţiile la fondul de şomaj şi la bugetul asigurărilor sociale) datorate de societăţile comerciale înfiinţate în scop infracţional, anume în scopul prejudicierii bugetului de stat consolidat.

În acest sens au fost şi dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată în apărare de partea pârâtă.

Prin decizia menţionată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii, datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Potrivit considerentelor hotărârii, soluţia s-a impus în considerarea faptului că infracţiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispoziţiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire şi administrare a creanţelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanţa penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 -21.9).

Rezultă că instanţa penală, în soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, şi pentru identitate de raţiune, şi instanţa civilă, în soluţionarea acţiunii civile lăsată nesoluţionată de instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate pentru săvârşirea unor fapte ilicite incriminate ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de normele Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligaţii intră în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal.

Decizia în interesul legii nu sprijină, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă, concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului şi nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ.

În acest context al analizei este de observat că prin sentinţa nr. 25/PI/28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 397 C. proc. pen., instanţa penală a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă (parte reclamantă în procesul pendinte), a constatat că prejudiciul în sumă de 2.156.081 RON, reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată şi accesoriile aferente acestora a fost parţial reparat prin recuperarea sumei de 1.228.466 RON de către partea civilă şi a dispus obligarea inculpaţilor (parte pârâtă în procesul pendinte), în solidar, la plata sumei de 927.615 RON reprezentând prejudiciu nerecuperat către partea civilă, cu dobânzi, majorări de întârziere şi penalităţi până la data plăţii integrale a prejudiciului.

Potrivit considerentelor hotărârii menţionate, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ceea ce priveşte suma de 2.351.975 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a premeditării de către inculpaţi a evaziunii fiscale prin înfiinţarea succesivă a mai multor societăţi comerciale (SC F., S.C. G., S.C. H., S.C. I., S.C. J. şi S.C. K.) în scopul neplăţii obligaţiilor de natură salarială pentru personalul respectivelor societăţi care, în fapt, erau salariaţii inculpatei persoană juridică, S.C. L. S.R.L. Arad, societate prin intermediul căreia au fost comise faptele ce au făcut obiectul acţiunii penale.

Nesoluţionarea acţiunii civile în ceea ce priveşte neplata obligaţiilor de natură salarială, potrivit constatărilor instanţei penale, s-a impus în raport de soluţia de achitare a inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestei norme de drept penal, prin decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale, şi a lipsei intervenţiei legiuitorului în legătură cu conţinutul infracţiunii incriminate prin respectiva normă de drept şi nu în considerarea faptului că partea civilă nu ar fi avut emisă decizie de impunere, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă.

De altminteri, în cuprinsul hotărârii penale s-a statuat expres cu privire la posibilitatea părţii civile de a continua acţiunile de recuperare a sumelor pentru care a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă (individualizate ca fiind creanţele bugetare pentru care partea civilă nu a emis decizie de impunere), instanţa penală dispunând, totodată, măsura menţinerii sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea inculpaţilor până la concurenţa sumei de 2.351.975 RON, măsură cu privire la care a precizat că va înceta de drept în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive hotărârii penale, dacă partea civilă A.N.A.F. - D.R.G.F. Timişoara - A.J.F.P. Arad nu introduce acţiune civilă separată la instanţa civilă.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţele de fond au respins acţiunea în despăgubire dedusă judecăţii de partea reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ., ale art. 192-194 C. proc. civ. şi ale art. 27 alin. (2) C. proc. pen., ca inadmisibilă.

Tot în mod greşit instanţele de fond au statuat şi asupra incidenţei în procesul pendinte a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a părţii pârâte.

Astfel cum s-a arătat, analizarea calităţii procesuale pasive a părţii pârâte se verifică de instanţa de judecată, de regulă, subsecvent statuării asupra caracterului admisibil al acţiunii deduse judecăţii.

În atare condiţii, apreciind asupra incidenţei excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, sub motiv că pretenţiei de despăgubire deduse judecăţii nu îi sunt aplicabile normele de drept comun material şi procedural, instanţele de fond, în considerarea caracterului dirimant al excepţiei reţinute, nu puteau statua asupra lipsei calităţii procesuale pasive a părţii pârâte, nici în aplicarea normelor procedurale de drept comun şi nici a normelor procedurale fiscale (cu privire la care reţinuseră deja că nu au fost invocate de partea reclamantă în fundamentarea excepţiei inadmisibilităţii) şi, totodată, nici cu privire la calitatea de debitori ai obligaţiei de plată a datoriilor fiscale a societăţilor comerciale înfiinţate şi coordonate de partea pârâtă (conform constatărilor instanţei penale), prin raportare la dispoziţiile art. 17 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală.

Aşa fiind, cum partea pârâtă, chemată în judecată în procesul pendinte în temeiul dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen. şi ale art. 1357 alin. (1) C. civ., se identifică cu partea inculpată prin acţiunea penală din procesul ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2014 al Curţii de Apel Timişoara, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţele de fond au reţinut că în cauză ar fi incidentă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi ale art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la judecata acţiunii deduse judecăţii, admisibilă în raport de temeiurile de drept invocate şi pentru care este dată calitatea procesuală pasivă a părţii pârâte, cu luarea în considerare a dezlegărilor date prin prezenta decizie cu privire la condiţiile în care normele de drept material prevăzute de legile fiscale pot fi aplicate raportului juridic civil de despăgubire, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant.

Totodată, instanţa de trimitere va avea în vedere dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., relative la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, în general, şi a celei de achitare ori de încetare a procesului penal, în particular, urmând a analiza şi celelalte critici formulate de partea reclamantă prin recurs sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 245 din 21 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.