State liability for moral damages from unlawful preventive detention under special criminal procedure rules

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cereri de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 08.06.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în sumă de 500.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin privarea sa nelegală de libertate în perioada 26 noiembrie 2015 orele 7:30 - 27 noiembrie 2015, orele 15:30 şi 28 noiembrie 2015 - 10 decembrie 2015, aspect stabilit prin încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, de completul de doi judecători de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost desfiinţată, în totalitate, încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, de admitere a propunerii de arestare preventivă, pentru 30 de zile, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539-541 C. proc. pen.

Prin întâmpinare, pârâtul a susţinut, în esenţă, că situaţia de fapt expusă de reclamantă nu se circumscrie dispoziţiilor art. 539 şi următoarele din C. proc. pen., pentru a fi justificată acordarea de măsuri reparatorii şi a solicitat respingerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1588 din 30.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1136A din 11.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat în cauză, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii reclamantei şi obligării pârâtului la plata către aceasta a sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, precum şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, fiind evocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

a. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a formulat următoarele critici:

Interpretarea dată de Curtea de Apel motivelor şi dispozitivului încheierii nr. 259/10.12.2015 este greşită, întrucât, pe de o parte, prin această încheiere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a reţinut expres nelegalitatea măsurii arestării preventive, ci doar lipsa de justificare a acesteia, iar, pe de altă parte, a reţinut temeinicia acuzaţiilor aduse de parchet, în sensul că probele administrate sunt suficiente pentru a susţine suspiciunea rezonabilă a desfăşurării de către reclamantă a unei activităţi ilicit penale.

Evocând decizia nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că nelegalitatea măsurii privative de libertate trebuie să fie constatată în mod explicit, pentru a naşte dreptul la despăgubiri, recurentul-pârât a arătat că, deşi prin încheierea nr. 259/10.12.2015, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de reclamanta A. a fost respinsă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie privind luarea măsurii arestării preventive şi a fost dispusă măsura controlului judiciar, pe o durată de 60 de zile, prin această încheiere nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive dispusă anterior, prin încheierea nr. 919/2015. Soluţionând contestaţia împotriva acestei din urmă încheieri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a constatat nelegalitatea măsurii preventive de libertate, în sensul pretins de reclamantă, fiind realizată doar o reevaluare a măsurii, în raport de criteriile enumerate în considerentele încheierii. Dimpotrivă, considerând că pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi, implicit, a procesului penal, raportat la gradul de pericol social, modalitatea de săvârşire a faptelor, calitatea inculpaţilor şi urmările produse, se impune luarea măsurii controlului judiciar.

Printr-un alt motiv de recurs, recurentul solicită cenzurarea cuantumului daunelor morale acordate în cauză, respectiv cuanumul sumei de 50.000 RON, în raport de durata măsurilor preventive concrete luate cu privire la reclamantă, respectiv cele 15 zile de arest preventiv. Apreciază că daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat la circumstanţele speţei, care să-i confere un folos material necuvenit.

Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, recurentul-pârât face trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit, funcţie de circumstanţele cauzei, un cuantum rezonabil al despăgubirilor morale.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel;

b. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, susţinând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a realizat o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a reţinut greşit că privarea de libertate, stabilită prin încheierea definitivă a judecătorilor de drepturi şi libertăţi, dă naştere dreptului reclamantei la repararea pagubei, atât timp cât nu a fost stabilit caracterul nelegal al privării de libertate prin actele procesuale ale organelor judiciare penale competente, iar, pe de altă parte, nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită, respectiv cea a privării nelegale de libertate şi prejudiciul suferit, prin acordarea de despăgubiri. Exercitarea drepturilor procesuale de către organele judiciare, care au propus arestarea preventivă şi care au dispus arestarea preventivă a reclamantei, a fost realizată în limitele prevăzute de art. 1353 din C. civ., astfel încât nu se justifică acordarea de despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 1357 din C. civ.

Nelegalitatea unei măsuri preventive presupune inexistenţa probelor din care să rezultă suspiciunea rezonabilă că s-a săvârşit o infracţiune sau apariţia unor împrejurări din care rezultă nelegalitatea măsurii. În speţă, însă, judecătorii de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au admis contestaţia reclamantei, au dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar, întrucât exista, potrivit mijloacelor de probă menţionate, suspiciunea rezonabilă a desfăşurării de către inculpaţi a unei activităţi ilicit penale.

Astfel, chiar dacă prin încheierea nr. 259C/10.12.2015, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de reclamantă a fost respinsă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, privind luarea măsurii arestării preventive şi a fost dispusă măsura controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, prin această încheiere nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive dispusă anterior faţă de aceasta, prin încheierea nr. 919/28.11.2015.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând contestaţia împotriva acestei din urmă încheieri, nu a apreciat că măsura arestării preventive dispusă ar fi fost nelegală, ci, dimpotrivă, a considerat că pentru buna desfăşurare a urmării penale şi, implicit, a procesului penal, raportat la gradul de pericol social, modalitatea de săvârşire a faptelor, calitatea inculpaţilor şi urmările produse, se impune luarea măsurii controlului judiciar. Contrar argumentelor reclamantei, nelegalitatea măsurilor preventive privative de libertate nu a fost constatată în sensul pretins de aceasta, Înalta Curte realizând o reevaluare a măsurii în raport de criteriile enumerate în considerentele încheierii.

În cauză, judecătorii de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au dispus, faţă de reclamantă, revocarea măsurii preventive, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. pen., pe motive de nelegalitate, ci au decis că nu se justifică cea mai gravă dintre măsurile preventive, respectiv cea a arestului preventiv, impunându-se, în schimb, luarea unei măsuri preventive mai uşoare, respectiv cea a controlului judiciar.

Cu privire la legalitatea măsurii arestării preventive, solicită a se observa şi dispoziţiile imperative ale art. 205 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora nu este suspensivă de executare contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive, ceea ce înseamnă că, până la soluţionarea contestaţiei inculpatului, împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă, măsura preventivă subzistă în mod legal.

Arată că temeinicia motivelor de recurs evocate este susţinută şi de Decizia nr. 15/18.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestora. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului ilegal al măsurii privative de libertate.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, pentru a se dispune respingerea apelului reclamantei şi, pe fond, menţinerea sentinţei civile nr. 1588 din 30 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca fiind legală şi temeinică.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata A. a formulat întâmpinare la cererile de recurs, prin care a învocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursurilor, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestora, ca neîntemeiate.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, prin întâmpinare, a apreciat că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este întemeiat.

6. Procedura de filtru şi incidentele procedurale.

În derularea procedurii reglementate de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit, la 10.05.2019, un raport asupra admisibilităţii, în principiu, a celor două recursuri şi, respectiv, la 06.01.2020, un supliment la raport, pentru verificarea cerinţelor de formă şi fond ale recursurilor.

După comunicarea celor două rapoarte, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi intinata A. au depus puncte de vedere, exprimând opinii divergente cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză, prin prisma obiectului cererii.

În cadrul suplimentului la întâmpinarea depusă la 02.12.2019, intimata A. a reiterat excepţia de inadmisibilitate a recursurilor, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi a modificărilor intervenite prin pct. III din Legea nr. 310/2018 şi a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. în materie de eroare judiciară, obiectul sesizării fiind precizat în şedinţa publică din 12.03.2020.

Dat fiind opiniile divergente ale părţilor pe aspectul admisibilităţii recursurilor şi a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi faptul că membrii completului, în raport de obiectul pricinii, nu au fost în unanimitate de acord referitor la admisibilitatea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei recurate, prin prisma dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (reluate în art. 483 alin. (2) C. proc. civ.) şi asupra cererii de sesizare în discuţie, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 30.01.2020, instanţa a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei civile nr. 1136A din 11.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţa publică din 12.03.2020, pentru discutarea problemelor aflate în divergenţă.

Prin încheierea din 30 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 519 C. proc. civ., a admis cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de intimata-reclamantă A., în vederea pronunţării unei hotărârii prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (preluat de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.), dacă din categoria "cereri privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare", cu privire la care legea prevede că hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse recursului, fac parte numai acţiunile întemeiate pe art. 538 C. proc. pen. sau şi cele întemeiate pe art. 539 C. proc. pen..?".

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus, în temeiul art. 520 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea soluţionării cererilor de recurs, până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Prin Decizia nr. 54 din 14.09.2020, pronunţată de Îalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost admisă sesizarea, formulată în dosarul nr. x/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..".

În temeiul dispoziţiilor art. 415 alin. (1), pct. 3 coroborat cu art. 521 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce sunt susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursurile declarate sunt nefondate, urmând a răspunde, prin considerente unice, motivelor comune de recurs, care vor fi analizate grupat, având în vedere considerentele care succed:

O critică comună, învederată prin cererile de recurs formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie (astfel cum se desprinde din dezvoltarea criticilor prezentate), vizează modul greşit de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor înscrise în art. 539 C. proc. pen.. Evocând decizia în interesul legii nr. 15/2017, recurenţii au pretins că cerinţele impuse de art. 539 C. proc. pen. nu sunt întrunite, deoarece prin încheierea nr. 259C/10.12.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 nu a fost stabilit, în privinţa arestării preventive a reclamantei, caracterul nelegal al privării sale de libertate dispusă, anterior, prin încheierea nr. 919/28.11.2015. Recurenţii au susţinut că soluţia de respingere a propunerii de arestare preventivă nu echivalează cu constatarea caracterului nelegal al arestării, atât timp cât prin încheierea nr. 259C/2015 a fost realizată doar o reevaluare a măsurii, în raport de criteriile enumerate în considerentele acelei încheieri.

Criticile formulate, care vizează încălcarea normelor de procedură penală, deşi susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. (şi nu în pct. 8 din acelaşi cod, indicat în cererile de recurs), nu sunt întemeiate şi nu pot conduce la casarea deciziei atacate.

Pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii a fost justificată de reclamanta A. de prejudiciul suferit, consecinţă a privării sale nelegale de libertate, pretins stabilite prin încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, de completul de doi judecători de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Art. 539 din C. proc. pen., invocat de către reclamantă ca temei al acţiunii sale, reglementează o procedură specială pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate a persoanei în cursul procesului penal şi stabileşte că "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate . (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei ".

Prin norma legală enunţată, legiuitorul a reglementat un drept la despăgubire pentru prejudiciul material şi/sau moral, în caz de privare nelegală de libertate, săvârşită în cursul procesului penal, stabilind, prin norma specială, ca dezdăunarea să se producă în anumite condiţii, expres prevăzute de lege.

Norma în discuţie se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la libertate şi siguranţă, precum şi cu art. 9 C. proc. pen. care redă, întocmai, conţinutul art. 5 din Convenţie şi care, în alin. (5), stabileşte că "orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".

Se observă că atât normele legale interne, cât şi norma europeană, condiţionează dreptul la despăgubire de absenţa unei baze legale care să legitimeze arestarea în discuţie şi de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate.

Aşadar, prin normele procesual penale, înscrise în art. 539 C. proc. pen., legiuitorul a condiţionat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate, unei obligaţii de a se pronunţa, prin încheieri/hotărâri definitive, cu privire la caracterul legal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă, prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

Clarificarea divergenţelor jurisprudenţiale cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. a fost realizată prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată, în soluţionarea recursului în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa supremă a stabilit că, pentru a beneficia de despăgubiri, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale ale instanţelor penale, respectiv că hotărârea penală de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii de către instanţa civilă a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Chestiunea de drept semnalată în cuprinsul cererilor de recurs vizează examinarea actului jurisdicţional prin care se pretide că a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate.

În cadrul analizei efectuate, în cuprinsul deciziei în interesul legii sus evocate, relativ la stabilirea caracterului nelegal al măsurii preventive, în situaţia contestaţiilor împotriva încheierilor prin care instanţa dispune asupra măsurilor preventive, cum este cazul în speţă, instanţa supremă a reţinut, în paragraful 39, că "instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei are obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluţiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea luării, prelungirii ori menţinerii acestora".

Or, în consens cu raţionamentul juridic expus în considerentele deciziei în interesul legii menţionate, prin decizia recurată, instanţa de apel, în examinarea cerinţei premisă, impusă de art. 539 C. proc. pen., a apreciat corect asupra îndeplinirii condiţiilor legale pentru acordarea reparaţiei în cazul privării nelegale de libertate, atât timp cât caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate a fost stabilit prin încheierea nr. 259C/10.12.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Contrar susţinerilor recurenţilor, caracterul nelegal al luării măsurii arestării preventive rezidă explicit din însăşi soluţia dispusă prin încheierea nr. 259/10.12.2015, atâta vreme cât, în urma exercitării controlului de legalitatea împotriva încheierii prin care măsura respectivă fusese luată, instanţa penală a admis contestaţia formulată, în temeiul art. 204 C. proc. pen. şi, ca efect al desfiinţării în totalitate a încheierii nr. 919/28.11.2015 de luare a măsurii privative de libertate, instanţa penală (completul compus din doi judecători de drepturi şi liberţăţi de la Înalta Curte) a dispus, în urma rejudecării, respingerea propunerii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind luarea măsurii arestării preventive.

Or, din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (1) şi (2) raporatat la art. 202 alin. (1), (3), (4) C. proc. pen. rezultă că măsura privativă de libertate se propune şi se dispune numai dacă se constată că sunt îndeplinite cerinţele legii şi, tot astfel, potrivit art. 204 alin. (1) şi 12 C. proc. pen., contestaţia inculpatului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive se admite, cu consecinţa respingerii propunerii de luare a măsurii, dacă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru luarea acelei măsuri.

În cauză, fiind învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva luării măsurii preventive, formulate în temeiul art. 204 alin. (1) şi 12 C. proc. pen., Înalta Curte, prin încheierea menţionată, a procedat la realizarea unui control al legalităţii măsurii preventive privative de libertate, arărând, în cuprinsul încheierii nr. 259/2015 că, în cadrul contestaţiei (cale de atac devolutivă) "controlul efectuat de instanţă vizează toate aspectele care pot conduce la concluzia nelegalităţii sau netemeiniciei privării de libertate: respectarea cerinţelor procedurale, suficienţa probelor, legitimitatea scopului urmărit prin arestare". De asemenea, relativ la condiţiile luării măsurii preventive, instanţa penală reţine necesitatea de a stabili "dacă probele administrate susţin suspiciunea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit infracţiunile intenţionate reţinute în sarcina acestora, infracţiuni ce sunt enumerate de art. 223 alin. (2), teza I C. proc. pen. şi, dacă, măsura solicitată de procuror este necesară, proporţională şi aptă a înlătura starea de pericol pentru ordinea publică."

În cuprinsul exhaustiv al încheierii pronunţate de completul compus din judecători de drepturi şi liberţăţi de la Înalta Curte, instanţa a arătat, punctual, care sunt motivele pentru care luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu se justifică, care vizează elemente care ţin de tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu imputate reclamantei, ce o deosebeşte de cea de neglijenţă în serviciu, ceea ce denotă neîntrunirea cerinţelor prevăzute de lege pentru luarea unei asemenea măsuri.

În cuprinsul încheierii nr. 259/2015, instanţa penală reţine, relativ la temeinicia acuzaţiilor formulate împotriva contestatorilor inculpaţi, că probele administrate sunt suficiente pentru a susţine suspiciunea rezonabilă a desfăşurării de către aceştia a unei activităţi ilicit penale. Cu toate acestea, completul de judecată apreciază că "circumstanţele reale şi contribuţiile infracţionale astfel cum sunt în prezent conturate, nu justifică însă luarea măsurii arestării preventive. În mod real datele conţinute de probatoriile administrate până în prezent nu dovedesc supraevaluarea cu intenţie a imobilului şi limita certă a acestei supraevaluări. De altfel, supraevaluarea cu bună ştiinţă este de esenţa acuzaţiei formulate, este elementul care distinge între infracţiunile de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, iar nivelul supraevaluării este util pentru dovedirea laturii subiective şi gradului de pericol social concret al faptei. (…) Astfel, acuzaţiile formulate, nedublate de un probatoriu suficient care să dovedească ajutorul acordat de complici, precum şi încălcarea cu intenţie a atribuţiilor de serviciu de către membrii comisiei nu pot constitui temei al arestării preventive".

Analiza completului de judecată, efectuată prin prisma art. 223 alin. (1), (2) raportat la art. 202 alin. (1), (3), (4) C. proc. pen., fundamentează soluţia de admitere a contestaţiei, iar dispoziţia de desfiinţare în totalitate a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, pentru motivele de nelegalitate expuse, ce a avut drept consecinţă respingerea propunerii de luare a acestei măsuri, conform art. 227 alin. (1) C. proc. pen., pronunţate într-o cale legală de atac pusă la dispoziţia inculpatului, constituie expresia constatării caracterului nelegal al măsurii, ce rezultată din încălcări determinate ale legii, adică a nerespectării condiţiilor de luare a măsurii arestării preventive.

Susţinerea recurentului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit căreia, prin încheierea nr. 259C/10.12.2015, a fost menţionat faptul că probele administrate susţin suspiciunea rezonabilă a desfăşurării de către contestatori a unei activităţi ilicit penale, nu este în măsură a valida legalitatea măsurii arestării preventive, în contextul în care soluţia de respingere a propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale poate fi dispusă, potrivit art. 227 alin. (1) C. proc. pen., numai dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului. În atare situaţie, nici faptul că, prin încheierea sus menţionată, s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar faţă de reclamantă, nu este în măsură a invalida caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, deoarece măsura respectivă a fost dispusă, în rejudecare, urmarea respingerii propunerii de arestare preventivă, potrivit art. 227 alin. (2) C. proc. civ., fiind apreciată suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Esenţial este faptul că încheierea dată în contestaţie asupra măsurii arestării preventive confirmă, cu caracter retroactiv, că privarea de libertate a reclamantei nu a avut bază legală, încheierea desfiinţată în totalitate, care viza luarea măsurii, neputând produce niciun efect juridic.

Nici argumentul prin care s-a susţinut că numai dacă măsura preventivă ar fi fost revocată s-ar putea vorbi de caracterul nelegal al măsurii nu poate fi validat. Revocarea unei măsuri preventive, în condiţiile art. 242 alin. (1) C. proc. pen., are la bază modificarea condiţiilor iniţiale ce au permis dispunerea măsurii. Prin urmare, revocarea operează în cazul unei măsuri în curs de executare, luată printr-o încheiere definitivă, atunci când se constată că temeiurile care au stat la baza arestării preventive nu mai subzistă şi nu în cazul căii de atac şi procedurii reglementate de art. 204 C. proc. pen., exercitate împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.

De asemenea, este lipsită de relevanţă în examinarea condiţiei premisă impusă de art. 539 C. proc. pen. şi susţinerea recurenţilor potrivit căreia măsura preventivă a arestării preventive este executorie, întrucât acest lucru nu îi conferă caracter legal juris et de jure, întrucât o atare interpretare ar fi contrară garanţiilor procesuale care guvernează procesul penal şi ar goli de conţinut dreptul inculpatului de a contesta legalitatea măsurii.

Aşadar, atât timp cât a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive, printr-o hotărâre a instanţei penale, care a cenzurat legalitatea măsurii preventive dispuse faţă de reclamantă, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor potrivit cărora răspunderea Statului român nu poate fi angajată, în temeiul art. 539 C. proc. civ., de vreme ce situaţia premisă impusă de acestă normă este îndeplinită, reclamanta având un drept la despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestui fapt, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Fiind o răspundere civilă obiectivă, justificată de obligaţia pozitivă a Statului Român de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Constituţie şi Convenţia europeană, în sarcina pârâtului există o obligaţie materializată în plata unor despăgubiri pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, fundamentul acestei obligaţii fiind cuprins în art. 539 C. proc. pen.

Faţă de premisele arătate, nu vor fi primite susţinerile recurentului referitoare la verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 C. civ., întrucât acestea nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii Statului, atât timp cât C. proc. pen. consacră, în cuprinsul dispoziţiilor art. 538 - art. 542, norme cu caracter special care reglementează condiţiile şi procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară ori, în caz, de privare nelegală de libertate sau în alte cazuri.

Această procedură specială este cuprinsă în Capitolul VII, al Titlului IV al C. proc. pen., intitulat "Proceduri speciale". Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are o relevanţă deosebită din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului, în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349, art. 1.357 C. civ.. Aşadar, răspunderea Statului este strict circumscrisă acestor ipoteze avute în vedere de legiuitor, nefiind incidente prevederile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care există dispoziţii legale exprese, aplicabile acţiunilor având ca obiect reparea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării de libertate în mod nelegal.

2. Relativ la critica care vizează cuantumul daunelor morale acordate în sumă de 50.000 RON, recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat cenzurarea acestuia, în raport de durata pentru care a fost luată măsura arestării preventive.

Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acestor susţineri ale recurentului.

Din ansamblul considerentelor expuse în decizia recurată reiese, în esenţă, că instanţa de apel a constat temeinicia pretenţiei reclamantei - anume aceea că privarea nelegală de libertate, stabilită prin încheierea definitivă a instanţei penale, a produs reclamantei suferinţe pe plan fizic, moral şi social, fiindu-i lezate o serie de drepturi fundamentale nepatrimoniale, respectiv dreptul la propria imagine, la demnitate şi reputaţie.

Raţionamentul juridic expus reflectă, în analiza referitoare la elementul prejudiciu, criteriile generale şi reperele faptice concrete pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantei intimate, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de aceasta, consecinţele suportate de reclamantă în plan emoţional şi social, instanţa de apel raportându-se atât la gradul de intensitate al suferinţei încercate de aceasta, durata privării nelegale de libertate (13 zile), a condiţiilor de detenţie, dar şi la poziţia sa profesională şi socială anterioare măsurii privative de libertate, consecinţele produse de luarea măsurii în privinţa reclamantei şi a familiei sale, specificul şi impactul concret al acestei măsuri, în contextul mediatizării cazului reclamantei în presă şi care a avut un puternic impact asupra imaginii acesteia în societate.

Aşadar, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul produs de măsura privativă de libertate asupra reclamantei şi familiei sale şi indicând criteriile concrete de analiză care au determinat existenţa şi întinderea acestor daune, instanţa de apel a apreciat că despăgubirea acordată în cuantum de 50.000 RON este în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum şi în jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluţia pronunţată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului produs, instanţa de apel arătând că daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferinţa produsă reclamantei, prin lezarea valorilor morale, a demnităţii şi reputaţiei acesteia, pentru privarea nelegală de libertate. Or, în acest context al analizei, despăgubirea bănească acordată de instanţa de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanţă valorică între cuantumul determinat şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat prin decizia recurată, aşa cum eronat pretinde recurentul pârât.

Or, criteriile avute în vedere de instanţa de apel la cuantificarea daunelor (criterii care nu au fost contestate în recurs, ci chiar reiterate) nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, astfel încât susţinerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantei nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1136A din 11 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2020.