Prescriptive period for public authority's tort claim begins at payment execution, not subsequent audit confirmation

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. x/05.03.2019, reclamanţii U.A.T. Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanta, în contradictoriu cu pârâtul A., au solicitat: obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 214.775,76 RON, debit principal, ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului judeţean prin efectuarea de plăţi nelegale către PFA B. pentru servicii de comunicare şi relaţii publice, în baza contractului nr. x/29.03.2013, la care se adaugă accesorii în sumă de 19.619,88 RON (calculate pentru perioada 29.08.2013-31.07.2018), la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la 1 august 2018 şi până la data achitării în totalitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 55.800 RON, debit principal, ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului judeţean prin efectuarea de plăţi nelegale către S.C. C. S.R.L. pentru servicii de întocmire a unui studiu de piaţă privind realizarea unei analize economico-financiare şi a managementului forţei de muncă la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, în baza contractului nr. x/03.12.2013, la care se adăugă accesorii în suma de 5.131,77 RON (calculate pentru perioada 14.01.2014-31.07.2018), la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la 1 august 2018 şi până la data achitării în totalitate a debitului principal; obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 156.628,68 RON, debit principal, ce reprezintă valoarea prejudiciului cauzat de pârât bugetului judeţean prin efectuarea de plăţi nelegale către S.C. D. S.R.L. pentru servicii de promovare a turismului constănţean şi a Judeţului Constanţa, în baza contractului nr. x/15.10.2012, la care se adaugă accesorii în sumă de 15.374,97 RON (calculate pentru perioada 29.08.2013-31.07.2018), la care se vor adăuga accesoriile calculate în continuare de la 1 august 2018 şi până la data achitării în totalitate a debitului principal.

2. Hotărârea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2306 din 8 octombrie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa, în contradictoriu cu A., ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă

Prin decizia nr. 30/C din 26 martie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul formulat de apelanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa împotriva sentinţei nr. 2306 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

La 26 mai 2019, împotriva deciziei nr. 30/C din 26 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa.

În cadrul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 C. civ. referitoare la data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor pretinse de la pârât.

Au mai arătat că, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţele de fond în mod eronat au invocat decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; au învederat că prin respectiva decizie se reţine că actul de control nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, aspect ce nu înlătură posibilitatea ca începutul termenului de prescripţie să se situeze la un moment ulterior actului de control.

Au susţinut că data începerii curgerii termenului de prescripţie este cea la care decizia Curţii de Conturi a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1029 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestaţia formulată de către recurenţi. Doar la această data recurenţii au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, şi doar la această data au avut certitudinea existenţei prejudiciului, caracterul cert al acestuia fiind o condiţie premisă a reparării lui, conform art. 1532 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 24 iunie 2020, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie este fie data la care au fost încheiate contractele cu PFA B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., fie momentul executării obligaţiilor contractuale asumate, ultimele date recunoscute prin acţiune fiind 29 martie 2013, 3 decembrie 2013, respectiv 15 octombrie 2012.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte reţine că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune de natură materială apreciind că acest prejudiciu a fost creat prin încheierea unor contracte pentru servicii de comunicare şi relaţii publice, fără viza compartimentelor de specialitate şi fără viza pentru control preventiv, contractele fiind semnate numai de pârât în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Constanţa.

Ca temei de drept al cererii au indicat prevederile art. 1357 C. civ., susţinând că sunt întrunite cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu a cărui întindere a fost stabilită de către auditorii Curţii de Conturi Constanţa; existenţa unei fapte ilicite, pârâtul în calitate de ordonator principal de credite al Unităţii Administrativ Teritoriale Judeţul Constanţa încălcând prevederile art. 22-23 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, dispoziţiile din Ordonanţa nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi cele ale OMFP nr. 1792/2002; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului ce rezultă din decizia acestuia de a efectua plăţi fără să aibă posibilitatea materială şi legală să o facă, deşi, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Judeţean Constanţa, nu putea să nu cunoască atribuţiile în materia angajării, ordonanţării, lichidării şi plăţilor din fonduri publice.

Instanţa de fond a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă, cu motivarea că momentul începutului cursului prescripţiei extinctive este cel al cunoaşterii pabugei şi a celui care răspunde de ea, respectiv fie momentul încheierii contractelor nr. x din 29 martie 2013 cu PFA B., nr. 24996 din 3 decembrie 2013 cu S.C. C. S.R.L. şi nr. 18263 din 15 octombrie 2012 cu S.C. D. S.R.L., întrucât, din analiza argumentelor expuse de părţi în susţinerea acţiunii, rezultă că reclamanţii aveau cunoştinţă de săvârşirea faptelor ce erau de natură a le crea un prejudiciu în patrimoniu, precum şi de persoana răspunzătoare de contractarea serviciilor păgubitoare, fie momentul executării obligaţiilor contractuale asumate având în vedere că aveau cunoştinţă de încheierea contractelor anterior menţionate, în contextul în care au efectuat plăţi în baza acestora.

Referitor la data emiterii deciziei Curţii de Conturi nr. 38 din 13 august 2015, s-a reţinut că aceasta nu poate constitui momentul de început al termenului de prescripţie având în vedere considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea prejudiciului produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii de către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, aspect în raport de care s-a apreciat că momentul de început al termenului de prescripţie nu poate fi situat în timp decât anterior actului de control efectuat de Curtea de Conturi.

Instanţa de apel, confirmând soluţia tribunalului, a respins apelul formulat de către reclamanţi, apreciind că data producerii pagubei nu o reprezintă nici data constatării acesteia de către Curtea de Conturi şi nici data soluţionării definitive a acţiunii în anulare a actului prin care s-au constatat abaterile respective, întrucât, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia. În considerarea acestui fapt, entitatea publică nu poate să aştepte verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control al Curţii de Conturi sau al altor instituţii abilitate, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de persoanele angrenate în gestionarea acestor resurse.

S-a mai reţinut că data la care reclamanţii puteau şi trebuiau să cunoască paguba era data efectuării plăţii considerate a fi nelegale, fiind evident că în acel moment prejudiciul exista deja, indiferent dacă acest fapt a fost analizat şi cunoscut de persoanele cu atribuţii de control la o dată ulterioară.

S-a apreciat că, în raport de data efectuării ultimelor plăţi, aferente celor trei contracte încheiate între Consiliul Judeţean Constanţa şi anumite persoane juridice, termenul de prescripţie a început să curgă începând cu 14 ianuarie 2014, 28 februarie 2014 şi 27 martie 2014 şi s-a împlinit la 14 ianuarie 2017, 28 februarie 2017 şi 27 martie 2017, anterior formulării cererii de chemare în judecată (6 martie 2019).

Recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea susţinând greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 2528 C. civ., referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu. Aceştia au susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la 6 noiembrie 2017, data rămânerii definitive a deciziei Curţii de Conturi prin decizia civilă nr. 1029 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2016, acesta reprezentând momentul cunoaşterii pagubei şi, ca atare, acţiunea este formulată în interiorul termenului stabilit de dispoziţiile legale.

Se constată că motivele de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs ce vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 2528 alin. (2) C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

În lumina normei juridice enunţate, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi, în mod obiectiv, dreptul la acţiune a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită pretins cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte constată, similar instanţei de apel, că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripţiei este cel la care reclamanţii au efectuat plăţile în temeiul contractelor nr. x din 29 martie 2013 încheiat cu PFA B., nr. 24996 din 3 decembrie 2013 încheiat cu S.C. C. S.R.L. şi nr. 18263 din 15 octombrie 2012 încheiat cu S.C. D. S.R.L..

În considerentele deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocate de recurenţii ca argument în susţinerea tezei potrivit căreia există posibilitatea ca începutul termenului de prescripţie să se situeze la un moment ulterior actului de control, printre altele, au fost reţinute următoarele:"Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, aşa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, care este un terţ faţă de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator şi angajat şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare şi gestionare a resurselor bugetare, în condiţiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispoziţiile legale, procedează la un control de legalitate".

Deşi această decizie se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar, şi anume la începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, se impune a se ţine seama de raţionamentul care a stat la baza acestei decizii, care este pe deplin aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi în speţa de faţă.

Actul de control efectuat de Curtea de Conturi şi verificările care au urmat acestui act de control sunt lipsite de relevanţă din perspectiva instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăţi, trebuia ca reclamanţii, în momentul în care au efectuat plăţile pe care acum le contestă, să cunoască dacă acele contractele în baza cărora efectuau plăţile erau semnate doar de pârât, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Constanţa, fără viza compartimentelor de specialitate şi fără viza pentru control preventiv.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de recurenţii reclamanţi, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care decizia Curţii de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deşi partea a pierdut dreptul la acţiune deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este decizia Curţii de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurenţilor reclamanţi înseamnă a admite că propria culpă pe care aceştia o invocă, respectiv că nu au cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestui aspect, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Aceasta opinie nu poate fi reţinută, deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru a valorifica un drept.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţia instanţei de apel este legală, nefiind întrunite cerinţele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul promovat reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa împotriva deciziei nr. 30/C din 26 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa împotriva deciziei nr. 30/C din 26 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.