Quantification of moral damages in traffic accident claims under Romanian law versus EU non-discrimination standards

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la 29 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la repararea prejudiciului cauzat de accidentul din 16 august 2016, al cărui autor este C., astfel:

- 35.000 RON daune materiale, reprezentând cheltuielile realizate de reclamant urmare a accidentului (transport special, alimentaţie specifică, tratament medicamentos, spitalizare, recuperare, pentru dispozitive medicale şi analize - radiografii, examinări, CT etc.), în baza art. 50 lit. d) din Norma nr. 23/2014 a ASF;

- obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre salariul minim brut (în subsidiar, salariul minim net) pe economie şi veniturile realizate din pensia de asigurări sociale, începând cu 24 mai 2017, până la executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză (diferenţa va fi calculată pentru prejudiciul anterior punerii în executare a hotărârii);

- obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre salariul minim brut pe economie (în subsidiar salariul minim net) şi veniturile realizate din pensia de asigurări sociale, începând cu data punerii în executare a prezentei hotărâri, până la finalul perioadei de cotizare la sistemul public de pensii, respectiv până la împlinirea vârstei de pensionare, 65 ani (prejudiciul material viitor constatat pe baza înscrisurilor din care reiese că acesta avea un contract de muncă şi a situaţiei medicale a reclamantului);

- 500.000 euro, daune morale;

- acordarea dobânzii legale de la momentul producerii accidentului, până la momentul punerii în aplicare a hotărârii care se va pronunţa în cauză; în subsidiar, de la momentul introducerii prezentei acţiuni;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 2224 alin. (2), art. 2225 C. civ., art. 21 alin. (1) şi alin. (4), art. 22 alin. (6) şi art. 23 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 11 şi art. 12 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, constatând că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, a respins excepţia netimbrării, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 21 din 22 ianuarie 2019, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei Societatea de Asigurare - Reasigurare B. S.A. Bucureşti să achite reclamantului A. suma de 50.000 euro, reprezentând daune morale, precum şi diferenţa dintre venitul minim brut pe economie şi indemnizaţiile medicale pentru perioada 16.08.2016-24.05.2017; diferenţa dintre salariul minim brut pe economie şi pensia de asigurări sociale, începând cu 24.05.2017, până la împlinirea vârstei de 65 de ani. A obligat-o pe pârâtă să-i achite reclamantului dobânda legală la sumele acordate, începând cu a zecea zi de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 368 din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta Societatea de Asigurare - Reasigurare B. S.A. împotriva sentinţei nr. 21 din 22 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă. A schimbat în parte sentinţa atacată, stabilind că diferenţele cuvenite reclamantului cu titlu de venituri periodice, vor fi calculate ca diferenţă între venitul minim net pe economie (în loc de venitul minim brut) şi indemnizaţiile medicale, respectiv pensia de asigurări sociale. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 9.761 RON către reclamant, cu titlu de daune materiale. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.400 RON către D., cu titlu de onorariu expert. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate ce nu contravin deciziei.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 368 din 21 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cu referire la art. 148 alin. (2) din Constituţie, recurentul a susţinut următoarele:

Curtea de Apel Suceava a admis apărările reclamantului şi a exclus considerentele pentru care prima instanţă a redus atât de mult cuantumul prejudiciului astfel cum a fost evaluat de acesta la suma de 500.000 euro, aducând argumente solide prin care a înlăturat criticile intimatei cu privire la sentinţă, în ceea ce priveşte culpa persoanei vătămate în producerea accidentului, intensitatea suferinţelor fizice cauzate de evenimentul rutier şi consecinţele deosebit de grave produse în urma acestuia; cu toate acestea, instanţa de apel a făcut o analiză superficială a actelor medicale depuse, ceea ce nu i-a permis să înţeleagă cu adevărat gravitatea leziunilor fizice şi psihice suferite de reclamant şi, mai ales, întinderea prejudiciului moral.

Deşi unul dintre motivele esenţiale de apel a fost că, de la momentul pronunţării sentinţei de fond (ianuarie 2019) şi până la pronunţarea deciziei din apel (noiembrie 2019), situaţia medicală a recurentului s-a agravat extrem de mult, instanţa de apel a ignorat această critică, nefăcând o analiză în acest sens; în schimb, a reţinut una dintre situaţiile omise de instanţa de fond, anume posibilitatea reclamantului de a-şi pierde piciorul stâng.

Instanţa de apel a considerat că evaluarea făcută de instanţa de fond este corectă în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului moral cu toate că reclamantul a adus argumente în sensul că instanţa de fond a folosit criterii greşite de cuantificare a prejudiciului moral şi că, în realitate, situaţia reclamantului certificată de Curte este mai gravă decât cea reţinută de instanţa de fond; or, această situaţie se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motive contradictorii.

Invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a majorat cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de fond, considerând că acesta este rezonabil în raport de nivelul mediu de viaţă din România, pentru a nu conduce la o îmbogăţire fără justă cauză. Apreciază că acest ultim argument contravine dispoziţiilor paragr. 20 din preambulul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi. Din interpretarea teleologică a normei europene, se poate conchide că statele membre au dorit să instituie o protecţie unitară la nivelul Uniunii Europene a victimelor accidentelor rutiere, întrucât, indiferent de statul membru pe teritoriul căruia s-a produs accidentul, suferinţele fizice şi morale cauzate de un accident sunt aceleaşi; este discriminatoriu şi injust ca victima unui accident rutier să fie despăgubită moral în funcţie de statul în care s-a produs accidentul, în condiţiile în care o altă victimă, care a trecut prin aceleaşi suferinţe, să fie despăgubită într-un cuantum mai mare doar pentru că accidentul a survenit într-un stat membru cu potenţial economic mai puternic şi cu un nivel mediu de viaţă mai ridicat.

În jurisprudenţa naţională actuală, în materia acţiunilor în răspundere civilă delictuală s-a conturat o practică aproape unitară în sensul reţinerii drept criteriu a nivelului mediu de viaţă din România la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale izvorâte din accidente rutiere; pe de altă parte, legislaţia naţională nu conţine vreo dispoziţie legală care să transpună dezideratul Directivei 2009/103/CE, motiv pentru care recurentul a susţinut că dispoziţiile comunitare invocate au efect direct şi pot fi aplicate de instanţele naţionale, potrivit jurisprudenţei CJUE (hotărârea din 4.12.1974 în cauza Van Duyti), cu atât mai mult cu cât Constituţia României o permite (art. 148 alin. (2).

Recurentul a învederat că principalul motiv de apel a vizat daunele morale, întrucât suma stabilită de instanţa de fond este mult prea mică raportat la urmările directe ale accidentului din 16.08.2016. Având în vedere că într-un astfel de caz interferează răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, singurul criteriu concret, empiric, pe baza căruia a solicitat suma este contractul de asigurare RCA, care prevede, pentru anul 2016, maximum 5.000.000 euro pentru un accident de circulaţie; cu toate acestea, instanţele au apreciat că s-a solicitat prea mult.

Făcând pe larg aprecieri asupra probatoriului administrat în cauză - fond şi apel (martori, înscrisuri), recurentul a arătat că din aceste probe rezultă suferinţele sale cauzate de accident şi nevoia sa continuă de tratament; precizează că înscrisurile emise de Cabinetul de Expertiză Medicală din cadrul Casei de Pensii Publice au valoare probatorie mai mare decât în cazul unei simple expertize medicale.

A mai susţinut că instanţa de apel a refuzat administrarea probei cu martori, pe motiv că numele acestora au fost indicate prea târziu, or, în acest caz se putea face aplicarea art. 254 alin. (2) C. proc. civ., necesitatea administrării acestei probe rezultând din dezbateri.

Consideră că instanţa de judecată trebuie să se axeze pe argumentarea acordării daunelor morale, iar nu pe argumentarea neacordării în practica instanţelor a unor sume echivalente pragului superior de despăgubire; indicarea suferinţelor din acţiune de către reclamant, în contextul existenţei unei legături de cauzalitate de necontestat între acestea şi accidentul rutier echivalează automat cu prezumţia acordării de despăgubiri.

Având în vedere că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial are ca scop, prin destinaţia sa, uşurarea situaţiei persoanei lezate şi acordarea unei satisfacţii, aceasta trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea prejudiciului suferit în contextul situaţiei sale concrete), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească stabilită să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 50 din norma ASF 23/2014 şi la decizia 47/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a invocat şi prevederile art. 1357 C. civ. şi principiul reparării integrale a prejudiciului.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 08 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Într-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, pe de o parte, instanţa de apel i-a confirmat susţinerile referitoare la absenţa culpei proprii în producerea accidentului, intensitatea suferinţelor fizice cauzate de evenimentul rutier şi consecinţele deosebit de grave produse în urma acestuia, reţinând şi posibilitatea reclamantului de a-şi pierde piciorul stâng, pe de altă parte, nu a înţeles gravitatea leziunilor fizice şi psihice suferite de reclamant, faptul că situaţia medicală a acestuia s-a agravat pe parcursul derulării apelului, considerând că evaluarea făcută de instanţa de fond este corectă în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului moral, deşi a adus argumente în sensul că instanţa de fond a folosit criterii greşite de cuantificare a prejudiciului moral.

Susţinerea este nefondată. Astfel, plecând de la premisa că daunele morale se acordă în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei şi au rolul de a alina pe cât posibil suferinţele fizice şi morale ale victimei, fără a duce însă la o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia, instanţa de apel a înlăturat raţionamentul primei instanţe referitor la stabilirea culpei în producerea accidentului auto raportat la fiecare leziune în parte, considerând că evaluarea culpei se face în ansamblu, urmările negative pentru reclamant fiind legate în principal de leziunile suferite la nivelul piciorului stâng, şi nu de fractura occipitală şi astfel a înlăturat culpa concurentă reţinută de instanţa de fond în sarcina reclamantului, în producerea accidentului.

De asemenea, a apreciat că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Cum apelantul a suportat suferinţe intense, atât fizice, cât şi psihice, existând şi posibilitatea pierderii piciorului stâng, a constatat că această împrejurare a dus la schimbarea totală a stilului său de viaţă, pierzându-şi de altfel în totalitate şi capacitatea de muncă.

A considerat că daunele morale acordate trebuie să ţină seama însă şi de nivelul mediu de viaţă din România şi să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză, apreciind ca fiind rezonabil cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă, de 50.000 euro.

Prin urmare, nu se poate reţine o motivare contradictorie asupra acordării daunelor morale în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o reapreciere a cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă prin prisma unor criterii descrise cu claritate şi în mod neechivoc, fără a reţine alte elemente care ar fi justificat majorarea acestora. Împrejurarea că a reconsiderat modalitatea de apreciere a culpei, în mod global şi nu secvenţial, pe tipuri de leziuni, nu este relevantă întrucât instanţa de fond nu s-a prevalat de o atare statuare pentru a diminua daunele stabilite proporţional cu procentul de culpă atribuită victimei, dimpotrivă, aceasta a reţinut în evaluare suferinţele rezultate din afecţiunile medicale, precum şi aspecte referitoare la condiţia victimei anterioară accidentului şi modalitatea prin care aceasta poate depăşi situaţia medicală şi socială după accident.

Nu se pune problema unei diminuări a prejudiciului atunci când, raportat la cel pretins, se procedează la aprecierea acestuia în funcţie de criteriile create pe cale jurisprudenţială, omologate în procedura de evaluare prin dispoziţiile edictate de autoritatea de reglementare în materie, respectiv art. 50 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 aplicabilă la data producerii accidentului.

În consecinţă, o astfel de împrejurare nu poate fi echivalată cu o motivare contradictorie a hotărârii, cum a susţinut recurentul, câtă vreme instanţa de apel a argumentat de o manieră coerentă soluţia de menţinere a sentinţei sub aspectul cuantificării despăgubirilor, înlăturând exclusiv acele considerente generice ce vizau, pentru comparaţie, situaţii ipotetice în care despăgubirile s-ar fi putut acorda la plafonul maxim stabilit de lege pentru accidente colective.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică utilizarea drept criteriu legal a nivelului de viaţă din România în mecanismul de analiză a unei eventuale îmbogăţiri fără justă cauză, în accepţiunea recurentului fiind încălcat astfel dreptul Uniunii care statuează cu privire la acordarea în mod nediscriminatoriu de despăgubiri indiferent de ţara membră unde se produce accidentul.

Aserţiunea recurentului reprezintă o interpretare eronată a normei juridice invocate. În acest sens, par. 20 din Preambulul Directivei 2009/103/CE statuează în sensul că: "Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii." Dar această dispoziţie de principiu se coroborează cu cea prevăzută în paragraful 3 al directivei, conform căreia: "Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum şi modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri."

Directivele nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă, ci ele se adresează statelor şi trebuie transpuse în legislaţia internă a statelor membre. Or, potrivit art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule "în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire prevăzut de legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare".

Prin urmare, directiva urmăreşte să armonizeze legislaţiile naţionale pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul unui stat să fie acoperită de o asigurare şi să acorde victimelor accidentului garanţia că vor fi despăgubite indiferent pe teritoriul cărui stat a survenit evenimentul asigurat.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţele naţionale au instituit un criteriu, cel al nivelului de viaţă naţional, ce ar încălca directiva Uniunii Europene, întrucât nu există edictată o normă ce ar putea fi astfel interpretată.

Dimpotrivă, cerinţa evitării îmbogăţirii fără justă cauză este un criteriu a cărui verificare presupune analiza nivelului de trai anterior şi necesitatea suplinirii pierderilor materiale, psihice, emoţionale prin acordarea despăgubirilor, prin raportarea la situaţia concretă a victimei şi nu la un nivel abstract de trai înregistrat, în medie, în ţările europene.

În speţă, valorile morale lezate prin suferinţele cauzate victimei urmare a accidentului suferit au fost analizate de către instanţa de apel, în conformitate cu legislaţia naţională, atât din perspectiva importanţei lor, avându-se în vedere principiile echităţii, nevoii sociale şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.

În lipsa unei reglementări sistemice, printr-un act cu forţă normativă, a unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, prin instituirea de criterii şi plafoane de acordare a acestor despăgubiri, cuantificate în funcţie de o clasificare a tipologiilor de prejudiciu, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii europene a Drepturilor Omului, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, consecinţele negative şi intensitatea cu care a fost percepută suferinţa morală şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, emoţională şi socială a victimei, la nivel subiectiv, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

În cauză nu s-a susţinut că aceste criterii nu ar fi fost aplicate, ci s-a criticat cuantificarea prejudiciului raportat la acestea. O atare analiză asupra cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, precum şi celelalte aspecte deduse judecăţii prin motivele de recurs excedează cadrului procesual în care se poate efectua controlul judiciar întrucât vizează chestiuni de apreciere a probelor administrate cu privire la prejudiciul moral suferit şi care se reflectă în cuantificarea daunelor acordate.

Or, în recurs nu se poate interveni cu privire la reaprecierea cuantumului prejudiciului prin prisma situaţiei de fapt pretins a fi fost incorect reţinută de instanţele de fond, acesta fiind un aspect de netemeinicie a soluţiei pronunţate şi nu de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 368 din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.