Cassation appeal annulled for failure to specify legal grounds in challenge to moral damages awarded for unreasonable criminal proceeding duration

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei, fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05 februarie 2020, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare a declarat recurs împotriva deciziei nr. 909/A/2019 din 03 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 24 februarie 2020 şi repartizat, aleatoriu, spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi modificarea, în tot, a sentinţei civile nr. 239/D din 29 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Satu Mare şi, pe cale de consecinţă, să se dispună, în principal, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, reducerea despăgubirilor acordate de către instanţa de fond, pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind acordarea de către instanţă a daunelor morale, din perspectiva în care, în cauză, nu a fost depăşit un termen rezonabil pentru soluţionarea cauzei penale.

În continuare, recurentul-pârât a arătat că, pentru acordarea daunelor morale, se impune administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice, cât şi întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima, simpla stabilire a sumei de către reclamant nefiind suficientă.

Referitor la cuantumul sumei solicitate, a arătat că se impune nu doar o apreciere globală, subiectivă, din partea reclamantului, ci şi dovada acesteia, iar în absenţa unor astfel de dovezi, şi dat fiind faptul că prevederile art. 538 C. proc. pen. nu conţin referiri la modul în care se realizează repararea prejudiciului, aplicabile fiind doar dispoziţiile C. civ., recurentul a susţinut că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări.

Legislaţia română nu conţine un text legal care să prevadă criteriile după care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor, însă acest fapt nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume, la liberul său arbitru.

Prin urmare, recurentul a opinat că se impune ca instanţa de control judiciar să aibă în vedere că aprecierea cuantumului prejudiciului moral se face în funcţie de criterii rezultând din împrejurările concrete ale cauzei deduse judecaţii, în funcţie de probele administrate.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că, pentru daunele produse, ca urmare a mediatizării procesului penal, Statul Român nu poate fi răspunzător, neavând rolul de a cenzura informaţiile apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii, în materia despăgubirilor morale, are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici în venituri nejustificate pentru victime, context în care instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilescă o sumă necesară, nu atât pentru a repune persoana vătămată într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

S-a mai arătat că reclamantul a solicitat acordarea de daune morale într-un cuantum considerabil, fără a face dovada acestora, însăşi soluţia de achitare a sa prin hotărârea pronunţată fiind de natură a oferi o satisfacţie morală, aşa cum, în mod frecvent, s-a reţinut în hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, acesta a susţinut că, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile de judecată ocazionate de proces, însă, pentru aceasta, trebuie să se reţină culpa sa procesuală, respectiv faptul că, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, partea care a pierdut să fi determinat aceste cheltuieli, iar partea care solicită cheltuielile de judecată să fi câştigat, în mod irevocabil, procesul, or, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre aceste situaţii. Ca atare, neputând fi reţinută reaua-credinţă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, recurentul a susţinut că nu poate fi reţinută în sarcina sa obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor la data de 09 martie 2020, conform dovezilor aflate la filele x, care nu au depus întâmpinare.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, partea are deschisă calea de atac a recursului, recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, este formulat în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, s-a reţinut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul-pârât în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la 31 iulie 2020, respectiv la 03 august 2020.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând admisibilitatea recursului în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu referire la art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 909/A/2019 din 03 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile civile declarate de apelantul-reclamant A. şi de apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, reţinând, în esenţă, că durata procedurilor penale desfăşurate împotriva reclamantului a fost nerezonabilă, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei şi la criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene, iar daunele morale în cuantum de 23.000 RON, acordate pentru încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil sunt rezonabile, în raport cu dreptul fundamental încălcat.

Prin motivele de recurs, recurentul-pârât a criticat cuantumul daunelor morale acordate şi a susţinut că, în cauză, s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale privind acordarea de către instanţă a daunelor morale, fără a indica textul de lege greşit aplicat şi fără dezvolta aceste critici care, analizate, să poată fi circumscrise aspectelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În privinţa aplicării criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, instanţa supremă a fost constantă în a stabili imposibilitatea analizei în recurs a chestiunii cuantumului daunelor morale, apreciindu-se că aceasta nu reprezintă o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, astfel încât nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

Referitor la susţinerea recurentului că prevederile art. 538 C. proc. pen. nu conţin referiri la modul în care se realizează repararea şi că sunt aplicabile doar prevederile C. civ., Înalta Curte constată că, deşi iniţial reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată şi pe dispoziţiile art. 538-539 C. proc. civ., la termenul de judecată din 06 octombrie 2007, reprezentantul convenţional al reclamantul a precizat, expres, că cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nu şi pe cele ale art. 538-539 C. proc. pen., întrucât nu a existat o arestare a reclamantului, iar la termenul de judecată din 17 noiembrie 2017, reprezentantul reclamantului şi-a precizat, din nou, temeiul de drept şi a învederat că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţiile art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. privind privarea nelegală de libertate.

Prin sentinţa civilă nr. 239/D din 29 octombrie 2018, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a reţinut că cererea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi pe cele ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este nefondată, întrucât, faţă de reclamant, nu s-a luat măsura arestării preventive, singura măsură care poate să constituie premisa de analiză a întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., întrucât textul de lege vorbeşte despre măsura arestării preventive, şi nu despre măsuri preventive restrictive de libertate, dispoziţiile legale fiind de strictă interpretare şi neputând fi extinse la alte forme de privare sau limitare privind libertatea de mişcare.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a reţinut că, prin motivele de apel, nu s-au criticat considerentele din cuprinsul sentinţei pronunţate de instanţa de fond, prin care au fost înlăturate ca fiind aplicabile speţei dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ori cele ale art. 539 C. proc. pen., aspecte care nu au mai făcut obiect al analizei instanţei de apel.

Prin urmare, susţinerea recurentului că prevederile art. 538 C. proc. pen. nu conţin referiri la modul în care se realizează repararea prejudiciului pretins nu poate fi analizată de instanţa de recurs, întrucât aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii, iar obligaţia statului nu a fost determinată de aplicarea acestor dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte critica conform căreia Statul Român nu este răspunzător pentru daunele produse, ca urmare a mediatizării procesului penal, Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt străine cauzei, întrucât reclamantul nu a dedus judecăţii aspecte cu privire la mediatizarea procesului penal.

Referitor la critica recurentului că nu s-a depăşit un termen rezonabil pentru soluţionarea cauzei penale, Înalta Curte reţine că această critică a fost formulată doar din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate de către instanţa de fond, fără ca recurentul să dezvolte aspecte de nelegalitate care să privească considerentele avute în vedere de către instanţa de apel la pronunţarea hotărârii.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, însă aceste critici, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 181 Partea I din 05 martie 2020, ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate de instanţa de fond, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Având în vedere că recurentul nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva deciziei nr. 909/A/2019 din 03 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva deciziei nr. 909/A/2019 din 03 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2020.