Unconstitutionality referral inadmissible where challenged provisions lack link to case transfer; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea formulată la data de 21 septembrie 2020, în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, având ca obiect recurs la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată, la rândul său, în cadrul unui dosar de strămutare înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov, petentul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu mai multe excepţii de neconstituţionalitate, după cum urmează:

- neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 3, art. 6, art. 8, art. 13 din C. proc. civ. şi art. 80, art. 81, art. 91, art. 93 din C. proc. pen., ca încălcând dispoziţiile art. 24, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 22, art. 23, art. 42, art. 44, art. 58, art. 52, 59, art. 124 din Constituţia României, art. 15 şi art. 16 din prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului pentru neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistenţă de specialitate prin avocat din oficiu;

- neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României ce se referă la sintagma "de la pronunţare" ce încalcă dispoziţiile art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 15 alin. (1) şi art. 16 alin. (1), alin. (2), art. 20 alin. (1), alin. (2), art. 21 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 22 alin. (1), alin. (2), art. 23, art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1), art. 131 din Constituţia României; art. 15 alin. (1) şi art. 16 alin. (1) din Prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului privind eliminarea discriminărilor; art. 2, art. 7, art. 8 şi art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale întrucât restricţionează accesul la justiţie prin faptul că părţile care invocă excepţia de neconstitutionalitate nu participă şi nu au cunoştinţă de data la care se va pronunţa încheierea, fiindu-le respinse recursurile datorită necomunicării încheierilor de respingere de către instanţe;

- neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27 şi art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor ca fiind discriminatorii şi contrare prevederilor art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 15 alin. (1) şi art. 16 alin. (1), alin. (2), art. 20 alin. (1), alin. (2), art. 21 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 22 alin. (1), alin. (2), art. 23, art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1), art. 131 din Constituţia României; art. 15 alin. (1) şi art. 16 alin. (1) din Prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului privind eliminarea discriminărilor; art. 2, art. 7, art. 8 şi art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale; art. 13, art. 14, art,17 din Directiva nr. 2012/29/UE;

- neconstituţionalitatea art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. şi a articolului cu conţinut similar din C. proc. civ., în raport de dispoziţiile menţionate anterior, cu privire la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate;

- neconstituţionalitatea art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 alin. (2) din Noul C. proc. pen. în raport de dispoziţiile menţionate anterior, pentru neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, formulate de petentul A., în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul A.,la data de 23 octombrie 2020.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 octombrie 2020 şi repartizată aleatoriu completului nr. 10.

În susţinerea căii de atac exercitate, recurentul-petent A. a criticat încheierea atacată, invocând, într-o manieră prolixă şi nesistematizată, că nu se justifică soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor invocate, întrucât sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, situaţie în care sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată este obligatorie.

3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta este nu este fondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, această instanţă decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...) privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol dispune că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge, printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca atare, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei ori nerelevanţei textului denunţat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

Aşadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei de a putea respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate este limitată de textul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, astfel încât dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În calea extraordinară de atac, exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instanţei de control constituţional, va fi examinată respectarea, de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, a cerinţelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Înalta Curte reţine că una dintre condiţiile pentru a sesiza Curtea Constituţională este aceea a interesului procesual, ceea ce presupune ca partea să probeze influenţa hotărâtoare asupra judecării procesului a textelor sau dispoziţiilor dintr-o lege sau ordonanţă, în vigoare, contestate sub aspectul constituţionalităţii acestora.

În speţă, criticile recurentului vizând îndeplinirea condiţiei legale ca dispoziţiile invocate din C. proc. pen. şi C. proc. civ. să aibă legătura cu soluţionarea cauzei nu sunt fondate.

Recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80, art. 81, art. 91 şi art. 93 din C. proc. pen., a art. 2, art. 3, art. 6, art. 8, art. 13, art. 20, art. 80, art. 91 şi art. 93 din C. proc. civ., neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României; neconstituţionalitatea art. 367 alin. (9) din C. proc. pen.. neconstituţionalitatea art. 21, art. 22, art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 211/2004; neconstituţionalitatea art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 din C. proc. pen., în faţa Înaltei Curţi, instanţă învestită cu soluţionarea căii de atac a recursului la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată, la rândul său, în cadrul unui dosar dosar de strămutare înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov.

Prin încheierea din 13 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de strămutare a judecăţii dosarului administrativ nr. 6/2020, în baza Legii nr. 211/2014, al Tribunalului Braşov, formulată de către petentul A..

Prin decizia nr. 1782 din 24 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 13 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, ce face obiectul prezentului recurs, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, formulate de petentul A., în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, având a aprecia asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind întrunite cerinţele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispoziţiile invocate de către petentul A., ca fiind neconstituţionale, nu au legătură cu cauza.

Cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată ar avea-o în prezenta cauză, din analiza prevederilor legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată şi a obiectului cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile recurentului, neexistând legătură între soluţia ce ar fi putut fi dată în cererea de strămutare şi soluţia ce ar fi putut fi pronunţată de Curtea Constituţională. Aceasta întrucât, pe de o parte, cererea de strămutare, reglementată de prevederile art. 140-146 din C. proc. civ., vizează analiza de către instanţa de judecată a existenţei unor motive de bănuială legitimă care ar afecta garantarea dreptului justiţiabililor la un proces echitabil, respectiv a unor împrejurări de fapt care ar proba existenţa unui subiectivism şi parţialitate, real sau aparent, a instanţei legal învestite, care ar putea denatura actul de justiţie, în substanţa lui, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte textele de lege ce reglementează, de o manieră generală, principiile desfăşurării procesului civil, nu a fost invocată o încălcare a garanţiilor constituţionale în litigiul derulat în faţa instanţei în care a fost formulată cererea de strămutare care, ca incident procedural, nu priveşte fondul litigiului, ci verificarea condiţiilor de imparţialitate şi obiectivitate la instanţa iniţial sesizată.

Or, dispoziţiile art. 80, art. 81, art. 91, art. 93 din C. proc. pen. reglementează desemnarea unui reprezentant al persoanei vătămate şi drepturile acesteia, respectiv asistenţa juridică a părţilor în procesul penal, iar dispoziţiile pretins a fi neconstituţionale din C. proc. civ. vizează domeniul de reglementare şi principiile fundamentale ale procesului civil, precum şi reprezentarea părţilor în judecată şi asistenţa lor juridică, prevederi legale fără nicio legătură cu aspectele ce urmează a fi analizate de către instanţă în soluţionarea cererii de strămutare.

Se deduce astfel, că argumentele de neconstituţionalitate avute în vedere de autorul sesizării sunt strict legate de modul concret în care dispoziţiile arătate au fost interpretate şi aplicate într-o procedură anterioară, care nu au legătură cu cererea de strămutare, care reprezintă un incident procedural, aspecte care nu pot fundamenta o sesizare de neconstituţionalitate a unei norme dintr-o lege sau ordonanţă.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care statuează că recursul împotriva încheierii de respingere, ca inadmisiblă, a cererii de sesizare se exercită în termen de 48 de ore de la pronunţare, Înalta Curte arată că, astftel cum s-a reţinut în încheierea atacată, nu există un interes actual al petentului în condiţiile în care acesta a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege.

Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27 şi art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunii, Înalta Curte reţine că nu au legătură cu cauza, întrucât vizează aspecte de fond ale litigiului iniţial în care s-a formulat cererea de strămutare din care s-au desprins solicitările de sesizare a Curţii Constituţionale, textele de lege menţionate nefiind incidente în soluţionarea prezentului litigiu, întocmai cum s-a reţinut şi în încheierea recurată.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 alin. (2) şi art. 367 alin. (9) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că prezenta instanţă este una civilă, iar dispoziţiile invocate nu sunt incidente în această cauză, care vizează un incident procedural invocat într-un alt incident procedural, iar dosarul iniţial de strămutare se află înregistrat pe rolul unei instanţe civile.

Prin urmare, în mod corect şi legal, Înalta Curte, în încheierea atacată, a reţinut că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare, respectiv existenţa legăturii dintre excepţiile de neconstituţionalitate şi cauza dedusă judecăţii.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că legătura dintre excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi soluţionarea cererii de strămutare ar putea fi pusă în discuţie numai în situaţia în care soluţionarea cererii de strămutare ar presupune aplicarea şi interpretarea de către instanţă a prevederilor legale pretins neconstituţionale, ceea ce nu este cazul în speţă, aşa cum s-a arătat şi mai sus.

Cum condiţia legală a existenţei unei legături între pricina dedusă judecăţii şi excepţia de neconstituţionalitate este una sine qua non, analiza îndeplinirii celorlalte condiţii, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privitoare la sesizarea Curţii Constituţionale nu se mai impune.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de şedinţă din 22 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de şedinţă din 22 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.