Usucapion evidence: Non-payment of property taxes insufficient to rebut *animus domini* presumption for acquisitive prescription.

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 25 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: (i) să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C. şi faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafaţă de 86 mp, situat în Bucureşti, str. x, şi construcţia edificată pe acesta; (ii) să se constate că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă şi că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, are calitate de unic moştenitor al acestuia; (iii) să se constatate deschisă succesiunea de pe urma defunctei D. şi faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafaţă de 520 mp, situat în Bucureşti, str. x, sector 2; (iv) să se constate că succesiunea de pe urma defunctei D. este vacantă şi că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, are calitate de unic moştenitor al acesteia; (v) să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin prescripţie achizitivă şi joncţiunea posesiilor asupra terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 606 mp (620 mp din măsurători), precum şi a construcţiei edificate pe acesta (prin accesiune imobiliară), după cum urmează: suprafaţa de 86 mp, achiziţionată de la C., conform chitanţei de mână întocmită la 01 iunie 1973, şi suprafaţa de 520 mp, achiziţionată de la E., autorul defunctei D., conform chitanţelor de mână ataşate cererii de chemare în judecată; obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 477, art. 645, art. 680, art. 1837, art. 1846 şi următoarele, art. 1854, art. 1860, art. 1890 şi următoarele din C. civ. de la 1864.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 12459/17 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 22 septembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 671/27 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 109F/18 august 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 871/04 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, dar şi a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii (şi joncţiunii posesiilor) asupra imobilului - teren în suprafaţă de 762 mp situat în municipiul Bucureşti, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea topografie întocmit şi completat de expertul F. şi avizat de O.C.P.I. - B.C.P.I. Sector 2, conform procesului-verbal de recepţie nr. x/15 noiembrie 2107. A constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - construcţie (locuinţă) în suprafaţă construită de 137 mp situat în municipiul Bucureşti, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea construcţii întocmit de expert G., ca efect al accesiunii imobiliare, şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei civile nr. 871/04 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 11 iulie 2018, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 decembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, au fost admise apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 871/04 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a fost schimbată, în parte, sentinţa civilă nr. 871/04 mai 2018, în sensul că s-a constatat că reclamanţii au dobândit, ca efect al uzucapiunii (şi joncţiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 188 mp, delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-14-15-13-16 şi asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, sector 2 în suprafaţă de 86 mp, delimitată prin puncte de contur 7-8-16-17, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expert F.; a constatat că reclamanţii au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului - construcţie (locuinţă aflată în stadiu de ruină), în suprafaţă construită la sol de 85 mp, delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-13-16, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F.; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 945 A/10 iunie 2019 şi a încheierilor de şedinţă din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018, 25 martie 2019 şi 22 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B.; împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 februarie 2019 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B.:

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei civile nr. 945A/10 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi casarea în tot a încheierilor de şedinţă din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018, 25 martie 2019 şi 22 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru a dispune respingerea apelurilor formulate de intimaţi şi admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată, respectiv să se constate că au dobândit, ca efect al uzucapiunii şi joncţiunii posesiilor, dreptul de proprietate şi asupra suprafeţelor de teren de 130 mp şi 240 mp, situate în Bucureşti, str. x, precum şi, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra întregului imobil-construcţie în suprafaţă construită la sol de 137 mp, situată în str. x, Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a conduce la prescripţia achizitivă, potrivit art. 1847 din C. civ. de la 1864, în sensul de a fi: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii nu este condiţionată de dovada plăţii taxelor fiscale, existând la dosar alte probe care pot demonstra existenţa şi durata posesiei.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că, împreună cu autorul lor, au stăpânit în fapt imobilul timp de peste 40 de ani, astfel cum reiese din probatoriul administrat, terenul fiind dobândit astfel: 150 mp cu chitanţă de mână nedatată, din anul 1977 (conform declaraţiei lui H., înregistrată la autorităţile fiscale), 130 mp la data de 30 octombrie 1971 şi 240 mp la 1 iunie 1973, conform chitanţelor de mână.

În ceea ce priveşte uzucapiunea asupra terenurilor în suprafaţă de 130 mp şi 240 mp, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la uzucapiune, întrucât a reţinut drept condiţie esenţială a exercitării posesiei utile asupra imobilului achitarea impozitelor şi taxelor aferente acestuia. Relaţiile referitoare la istoricul de rol fiscal comunicate de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 2 Bucureşti au arătat că nici recurenţii, nici autorul lor, nu s-au înregistrat ca plătitori de taxe şi impozite pentru terenurile în suprafaţă de 130 mp şi 240 mp; în aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au exercitat o detenţie precară asupra acestor două suprafeţe de teren.

Chiar dacă autorul lor şi, ulterior, aceştia nu au achitat impozitul aferent suprafeţelor de teren arătate, în opinia recurenţilor-reclamanţi, această împrejurare nu poate fi echivalată cu lipsa elementului intenţional al posesiei, deoarece achitarea taxelor şi impozitelor reprezintă una dintre modalităţile prin care se poate demonstra că deţinerea materială a bunului se face sub nume de proprietar şi reprezintă posesie utilă, nu detenţie precară.

Potrivit art. 1890 din C. civ. de la 1864, condiţia necesară şi suficientă pentru a uzucapa este exercitarea unei posesii utile timp de 30 de ani, fie acesta chiar de rea-credinţă şi fără just titlu.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu trebuia să reducă îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii privind posesia la îndeplinirea unor obligaţii fiscale a căror nerespectare determină sancţiuni de ordin fiscal.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au învederat că intenţia de a stăpâni pentru sine (animus) rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză, astfel că, atât reclamanţii, cât şi autorul lor, au exercitat sub nume de proprietar o posesie utilă de peste 40 ani, asupra întregului teren, acest lucru fiind cunoscut în mod public, însă instanţa de apel nu a precizat de ce probele administrate nu sunt hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Recurenţii-reclamanţi au prezentat pe larg aspecte cu privire la fondul litigiului şi la modul în care instanţa de apel a interpretat şi apreciat probele administrate în cauză.

Au arătat că instanţa de apel a nesocotit probatoriul administrat în cauză, iar inconsecvenţa instanţei reiese din încheierile de şedinţă din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018, 25 martie 2019 şi 22 aprilie 2019.

Astfel, la termenul din 31 octombrie 2018, instanţa a acordat părţilor cuvântul pe fond, rămânând în pronunţare; după ce a amânat pronunţarea de două ori, a repus cauza pe rol, prin încheierea din 14 noiembrie 2018.

La termenul din data de 05 decembrie 2018, instanţa de apel a pus în discuţie necesitatea suplimentării raportului de expertiză topografică şi a raportului de expertiză în construcţii, fără să explice părţilor raţiunea acestei suplimentări, punându-le în vedere să achite onorariul pentru ambele expertize.

La termenul din data de 25 martie 2019, expertiza topografică a fost depusă la dosar; instanţa a pus în discuţie necesitatea suplimentării raportului de expertiză în construcţii, iar după achitarea onorariului a apreciat că nu se mai impune suplimentarea raportului; au arătat recurenţii-reclamanţi că au depus concluzii în favoarea suplimentării întrucât au considerat util să administreze o probă în plus.

La termenul din data de 22 aprilie 2019, expertul în construcţii a trimis o cerere de înlocuire, fiind implicat în multe dosare, iar instanţa a revenit asupra acestei probe, apreciind că nu mai este necesară.

Ulterior, instanţa a reţinut cauza spre soluţionare şi a amânat pronunţarea succesiv, inconsecvenţa instanţei fiind vădită; în plus, modul cum a fost instrumentat dosarul a condus la pronunţarea unei soluţii eronate prin: (i) neanalizarea probatoriului existent la dosar; (ii) încuviinţarea unor probe propuse din oficiu şi apoi revenirea asupra lor, tot din oficiu; (iii) instituirea unei noi condiţii de operare a uzucapiunii; (iv) insinuarea de noţiuni de drept fiscal în noţiuni de drept civil pur şi (v) interpretarea legislaţiei în mod eronat.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că solicită administrarea de probe noi în recurs constând în înscrisuri care atestă dovada achitării impozitelor, retroactiv, până la zi, pentru întregul imobil, cu această probă înţelegând să demonstreze existenţa animus domini şi faptul că stăpânesc bunul în mod public, sub nume de proprietar.

În ceea ce priveşte accesiunea cu privire la construcţia de 137 mp situată în str. x, Bucureşti, recurenţii-reclamanţi au arătat că în mod greşit instanţa de apel a admis accesiunea imobiliară artificială pentru 85 mp din totalul de 137 mp, întrucât accesiunea operează pentru întreaga clădire, care este un tot unitar, aşa cum şi terenul se impune a fi uzucapat integral făcând parte dintr-o curte comună şi având aceleaşi limite de proprietate de la achiziţionare şi până în prezent.

Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti:

Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată este, în parte, nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a motivat respingerea primelor patru capete de cerere formulate de reclamanţi în sensul că aceştia nu au făcut dovada calităţii defuncţilor C. şi D. de proprietari ai terenurilor în litigiu, ceea ce conduce la concluzia că în patrimoniul statului nu a fost transmis, pe cale succesorală, dreptul de proprietate asupra bunului imobil în litigiu.

Astfel, recurentul-pârât a învederat că atâta timp cât s-a constatat că dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu nu a fost transmis în patrimoniul statului, nu se putea da o hotărâre de constatare a uzucapiunii imobilului, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Atât la fondul cauzei, cât şi în apel, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că defuncţii C. şi D. au fost proprietarii terenurilor în litigiu; în această situaţie, nefăcându-se dovada că defuncţii C. şi D. au fost proprietarii bunului a cărui uzucapiune se solicită, indiferent dacă se constată succesiunea vacantă a moştenirii, Statul Român nu poate pretinde un drept legitim în legătură cu imobilul în discuţie.

Recurentul-pârât a mai arătat că instanţa de judecată este obligată, în virtutea principiului rolului activ, să verifice chiar din oficiu calitatea procesuală a fiecăreia dintre părţi, raţiunea acestor reguli procesuale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

A mai arătat acest recurent că, într-o astfel de acţiune, calitate procesuală pasivă are numai proprietarul, întrucât uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, reprezintă sancţiunea îndreptată împotriva adevăratului proprietar care, prin pasivitate, s-a desesizat de bun, permiţând ca acesta să intre în posesia altei persoane.

În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada că ultimul proprietar al terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 188 mp şi 86 mp, este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nejustificând astfel calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Recurentul-pârât a susţinut că, în cauză, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nici din perspectiva existenţei unei succesiuni vacante (deşi aceasta nu a fost constatată de notarul public printr-un certificat sau de instanţa de judecată printr-o hotărâre judecătorească), având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, care dispun în sensul că:

"în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcţiile generale regionale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii şi sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale".

Prin urmare, faţă de dispoziţiile invocate, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante Statul Român este reprezentat de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice judeţene, în speţă, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, iar nu de Ministerul Finanţelor Publice.

Concluzionând, recurentul-pârât a susţinut că, pe de o parte, instanţa nu putea să pronunţe decizia prin care să constatate că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu şi a construcţiei aferente, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar, pe de altă parte, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca nefondat.

Cu referire la criticile privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, au arătat că Ministerul Finanţelor Publice nu a criticat soluţia instanţei de apel pe fondul cauzei, ci a adus critici numai cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, susţine că instanţele de fond şi apel au respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, însă prezenţa în litigiu a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, se impune pentru opozabilitate întrucât această instituţie ar putea ridica pretenţii cu privire la bunurile în litigiu.

În cererea de chemare în judecată s-a arătat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se impune a fi introdus în cauză în vederea constatării de către instanţă a vacanţei succesorale de pe urma defunctului C. şi pentru ca hotărârea ce urmează a fi pronunţată în ceea ce priveşte constatarea uzucapiunii şi accesiunii să îi fie opozabilă, aceasta deoarece nu a fost identificat vreun moştenitor al defunctului şi nici nu s-a constatat vacanţa succesorală. Astfel, în mod corect instanţele de fond şi apel au stabilit că se justifică calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiu.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că, potrivit art. 435 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară"; articolul 435 alin. (2) din acelaşi act normativ reglementează opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţi, şi anume ca mijloc de probă până la dovada contrară.

Opozabilitatea unui act jurisdicţional, în speţă hotărârea judecătorească, nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra terţilor, chiar dacă terţii trebuie să respecte ordinea juridică modificată prin hotărârea pronunţată.

Constatarea instanţei se impune părţilor ca prezumţie irefragabilă de adevăr, însă terţii au posibilitatea să conteste valoarea lucrului judecat şi să respingă constatările anterioare ce le sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru ei hotărârea are valoarea unei prezumţii relative, conform art. 328 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de terţi, hotărârea judecătorească nu este decât un mijloc de probă şi, ca atare, li se opune cu valoarea unui fapt juridic, susceptibil de proba contrară.

Acest lucru se justifică prin faptul că terţii sunt străini de acel proces, nu au participat la judecată şi nu şi-au putut prezenta, în condiţii de contra-dictorialitate, propria poziţie faţă de situaţia juridică litigioasă soluţionată prin hotărârea judecătorească cu care sunt confruntaţi.

De altfel, instanţele au stabilit că bunul în litigiu face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale. Conform legii, Statul Român poate, prin hotărâre, să dispună trecerea bunului din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public sau poate ridica orice tip de pretenţii cu privire la bunurile în litigiu.

În cazul moştenirii vacante, Statul Român ar putea prezenta interes în valorificarea imobilelor în cauză dacă bunul ar fi de interes naţional astfel că citarea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este corectă.

Recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi au susţinut că bunul care aparţine unei moşteniri vacante intră în patrimoniul statului, el făcând parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale în care este situat, în speţă al Municipiului Bucureşti; atât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, în calitatea lor de autorităţi/persoane interesate în soluţionarea acestei cauze, raportat la posibilitatea de a invoca drepturi cu privire la construcţiile şi terenurile în litigiu, au calitate procesuală pasivă în speţă.

Sub un alt aspect, s-a arătat că dispoziţiile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 prevăd că în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante Statul Român este reprezentat de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice judeţene, în speţă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Or, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că judecata urmează a fi făcută în contradictoriu cu "Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti". Atât în citativ (şi pe portalul instanţelor judecătoreşti), dar şi în sentinţa instanţei de fond se menţionează că Ministerul Finanţelor Publice este reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Este real că, instanţa de apel în dispozitivul deciziei a menţionat că apelurile au fost declarate de "Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice", fără să mai menţioneze şi împrejurarea că Ministerul Finanţelor Publice este reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, însă acest aspect nu reprezintă motiv de recurs şi nici nu poate determina lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice; cel mult, pârâtul putea formula o cerere de îndreptare a hotărârii date în apel.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 7 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 945 A din 10 iunie 2019 şi a încheierilor din 14 noiembrie 2018, 5 decembrie 2018, 25 martie 2019 şi 22 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 945 A din 10 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 25 noiembrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este fondat şi urmează să fie admis pentru considerentele ce succed:

Recurentul-pârât a criticat hotărârea atacată, susţinând, în esenţă, că, de vreme ce s-a constatat că dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu nu a fost transmis în patrimoniul statului, nu se putea da o hotărâre de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii imobilului, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Critica este fondată.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 871/04 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se constatate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - teren în suprafaţă de 762 mp situat în municipiul Bucureşti, str. x, ca efect al uzucapiunii, precum şi dreptul de proprietate asupra imobilului - construcţie (locuinţă) în suprafaţă construită de 137 mp situat în municipiul Bucureşti, str. x, ca efect al accesiunii, a fost admisă, fiind respinse capetele de cerere prin care s-a solicitat: (i) să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C. şi faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafaţă de 86 mp, situat în Bucureşti, str. x, şi construcţia edificată pe acesta; (ii) să se constate că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă, precum şi faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, are calitatea de unic moştenitor al acestuia; (iii) să se constatate deschisă succesiunea de pe urma defunctei D. şi faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafaţă de 520 mp, situat în Bucureşti, str. x, sector 2 şi (iv) să se constate că succesiunea de pe urma defunctei D. este vacantă, iar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, are calitate de unic moştenitor al acesteia.

Instanţa de apel, învestită cu apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a reţinut în examinarea criticilor privitoare la legitimarea procesuală pasivă a apelantului-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, că acestea nu sunt fondate întrucât din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanţii au înţeles să formuleze acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în privinţa primelor patru capete de cerere, arătând că, în ceea ce priveşte al cincilea capăt de cerere, acest pârât este chemat în judecată pentru opozabilitate.

A mai reţinut instanţa de apel că tribunalul a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât doar din perspectiva acelor capete de cerere care au fost formulate în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, justifică legitimare procesuală pasivă pe capetele de cerere privind constatarea deschiderii succesiunilor defuncţilor C. şi D. şi constatarea vacanţei succesorale în privinţa celor două succesiuni, întrucât nu au fost identificate cereri de deschidere a procedurilor succesorale şi nu au fost identificaţi moştenitori ai celor doi defuncţi.

Pe fond, primele patru capete de cerere introduse în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au fost respinse ca neîntemeiate, deoarece reclamanţii nu au dovedit calitatea de adevăraţi proprietari ai defuncţilor C. şi D. asupra terenurilor în litigiu, fapt care conduce la concluzia că în patrimoniul statului nu a fost transmis, pe cale succesorală, dreptul de proprietate asupra bunului imobil în litigiu.

Faţă de raţionamentul logico-judiciar expus de instanţa de apel în sensul că cererea de constatare a dreptului de proprietate de către reclamanţi, prin uzucapiune şi accesiune, nu a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv că în patrimoniul statului nu a fost transmis, pe cale succesorală, dreptul de proprietate asupra bunului imobil în litigiu, în mod greşit au fost găsite nefondate criticile prin care acest pârât a susţinut că nu justifică legitimare procesuală pasivă în cererea de constatate a dreptului de proprietate prin uzucapiune şi accesiune asupra imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x.

Cu referire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierilor de şedinţă din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 şi 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2018, curtea de apel a repus cauza pe rol, pentru suplimentarea probatoriului, în sensul punerii în discuţia părţilor a efectuării unui supliment la raportul de expertiză specialitatea topografie pentru identificarea, cu schiţă cadastrală, a terenului în suprafaţă de 150 mp (achiziţionat de la E. şi D.) şi a terenului în suprafaţă de 86 mp (achiziţionat de la C.), situate în Bucureşti, str. x, precum şi a unui supliment la raportul de expertiză specialitatea construcţii pentru identificarea construcţiei/construcţiilor edificate pe terenul obiect al suplimentului la raportul de expertiză topografică.

A pus în vedere intimaţilor-reclamanţi să facă dovada deschiderii rolului fiscal şi a achitării impozitelor pentru restul suprafeţelor de teren, menţionate în cererea de chemare în judecată ca fiind achiziţionate de la E., în suprafaţă de 130 mp, respectiv de 240 mp, situate la aceeaşi adresă şi a acordat termen la data de 05 decembrie 2018.

Prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2018, curtea de apel a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în specialitatea topografie pentru identificarea, cu schiţă cadastrală, a terenului în suprafaţă de 150 mp (achiziţionat de la E. şi D.) şi a terenului în suprafaţă de 86 mp (achiziţionat de la C.), situate în Bucureşti, str. x, de către expertul F., care a efectuat expertiza în dosarul de fond, şi efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în specialitatea construcţii pentru identificarea construcţiei/construcţiilor edificate pe terenul obiect al suplimentului la raportul de expertiză topografie, de către expertul G., care a efectuat expertiza construcţii în dosarul de fond. A stabilit cuantumul onorariilor provizorii, în sarcina intimaţilor-reclamanţi, precum şi ordinea de întocmire a suplimentelor dispuse şi a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019.

La cererea reprezentantului convenţional al recurenţilor-reclamanţi privitoare la motivele pentru care instanţa a apreciat necesar a suplimenta probatoriul, curtea de apel a arătat că "necesitatea suplimentării probatoriului a fost constatată din oficiu, instanţa având în vedere motivele de apel şi probele administrate în dosarul de fond, iar pentru a avea probele necesare pronunţării unei soluţii în cauză consideră necesar a se efectua un supliment al raportului de expertiză specialitatea topografie şi un supliment al raportului de expertiză specialitatea construcţii cu obiectivele indicate în încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2018."

Prin încheierea de şedinţă din 25 martie 2019, instanţa de apel a amânat cauza şi a acordat termen la data de 22 aprilie 2019, dispunând emiterea unei adrese către expertul G., pentru a depune la dosar, în condiţii procedurale, suplimentul raportului de expertiză având ca obiectiv: identificarea construcţiei/construcţiilor edificate pe terenul în suprafaţă de 150 mp (achiziţionat de la numiţii C. şi D.) şi pe terenul în suprafaţă de 86 mp (achiziţionat de la numitul C.), situate în Bucureşti, str. x, cu menţiunea de a preciza starea actuală a construcţiei/construcţiilor.

În cuprinsul acestei încheieri de şedinţă s-a consemnat că instanţa de judecată a pus în discuţia reprezentantului reclamanţilor utilitatea efectuării suplimentului la raportul de expertiză în specialitatea construcţii, faţă de împrejurarea că raportul de expertiză în specialitatea topografie cuprinde şi identificarea construcţiei C1, iar acesta a declarat că insistă în efectuarea suplimentului la raportul de expertiză în specialitatea construcţii, pe de o parte, având în vedere că expertul în specialitatea topografie a identificat greşit suprafaţa de teren, iar, pe de altă parte, pentru că se impune identificarea clară a imobilului construcţie fiind util soluţionării cauzei raportat la obiectul acesteia. Amânarea judecăţii a fost întemeiată de instanţa de judecată pe necesitatea respectării principiului disponibilităţii, fiind reţinută poziţia procesuală exprimată de reclamanţi, prin avocat.

În raport de măsurile dispuse prin încheierile de şedinţă din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 şi 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, şi de considerentele expuse de instanţa de judecată, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de recurenţii-reclamanţi, prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a explicat în mod cert raţiunea pentru care a apreciat că se impune suplimentarea probelor cu expertiză în specialităţile topografie şi construcţii.

Cu referire la recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată că este fondat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Prin decizia care face obiectul controlului judiciar, curtea de apel a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 871/04 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat că reclamanţii au dobândit, ca efect al uzucapiunii (şi joncţiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 188 mp delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-14-15-13-16 şi asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, sector 2 în suprafaţă de 86 mp delimitată prin punctele de contur 7-8-16-17, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F..

A constatat că reclamanţii au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului-construcţie (locuinţă aflată în stadiu de ruină) în suprafaţă construită la sol de 85 mp delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-13-16, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F., păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Prin sentinţa civilă nr. 871/04 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă pronunţase o soluţie de admitere a cererii prin care reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, să se constate că au dobândit, ca efect al uzucapiunii (şi joncţiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului - teren în suprafaţă măsurată de 762 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea topografie întocmit de expertul F., iar ca efect al accesiunii imobiliare, dreptul de proprietate, asupra imobilului - construcţie (locuinţă) în suprafaţă construită de 137 mp situat în Municipiul Bucureşti, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea construcţii întocmit de expert G..

În argumentarea soluţiei de admitere a apelurilor sub aspectul întinderii dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu, curtea de apel a arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanţii şi autorul acestora nu au formulat cereri pentru deschiderea rolului fiscal şi nu au achitat taxele şi impozitele aferente suprafeţei de 130 mp, care a făcut obiectul chitanţei de mână încheiate la data de 30 octombrie 1971 între E. şi H., şi suprafeţei de teren în suprafaţă de 240 mp, care a făcut obiectul chitanţei de mână încheiate în data de 1 iunie 1973 între E. şi H..

În temeiul probelor administrate cu referire la istoricul rolului fiscal, curtea de apel a conchis că posesia exercitată de autorul intimaţilor-reclamanţi şi de către intimaţii-reclamanţi asupra acestor două suprafeţe de teren nu este una utilă, nefiind exercitată sub nume de proprietar şi aceasta deoarece lipseşte elementul psihologic al posesiei, aceştia necomportându-se faţă de bun ca proprietari.

Cu referire la prezumţiile legale reglementate de art. 1854 şi 1855 din C. civ. de la 1865, conform cărora posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, respectiv că, ori de câte ori o persoană a început a deţine un lucru, nu ca posesor, ci ca detentor precar, se presupune că a continuat să rămână detentor precar, până ce va face dovada contrară, instanţa de apel a reţinut că relaţiile referitoare la istoricul de rol fiscal comunicate de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 2 Bucureşti au răsturnat prezumţia instituită prin art. 1854 C. civ., intimaţii-reclamanţi şi, respectiv, autorul acestora, exercitând o simplă detenţie precară asupra suprafeţelor de teren de 130 mp şi 240 mp, în condiţiile în care nu s-au înregistrat în evidenţele fiscale ca plătitori de taxe şi impozite pentru aceste suprafeţe de teren.

Examinând criticile de nelegalitate subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, ca premisă, că cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, compus din teren şi construcţii, a fost admisă la judecata în primă instanţă, tribunalul apreciind că reclamanţii, împreună cu autorul lor, au stăpânit terenul în suprafaţă măsurată de 762 mp, situat în Municipiul Bucureşti, str. x, sector 2 mai mult de 30 ani, exercitând o posesie continuă, neîntreruptă şi netulburată, publică şi sub nume de proprietar timp de peste 30 de ani, fiind îndeplinite condiţiile pentru a opera uzucapiunea de lungă durată.

Curtea de apel a infirmat raţionamentul primei instanţe cu referire la îndeplinirea condiţiei care impune exercitarea posesiei sub nume de proprietar, reţinând că această condiţie este îndeplinită numai pentru suprafeţele de teren de 188 mp, respectiv 86 mp, pentru care a existat rol fiscal şi au fost achitate impozitele.

În contextul particular al cauzei, care vizează un imobil identificat cu o adresă poştală unică, compus din mai multe parcele de teren dobândite, conform situaţiei de fapt necontestate, reţinută de instanţele de fond, de autorul reclamanţilor prin mai multe înscrisuri sub semnătură privată, imobil care reprezintă un tot unitar, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1846 C. civ., conform cărora prescripţia achizitivă "este fondată pe faptul posesiunii", şi ale art. 1854 din acelaşi act normativ care instituie prezumţia că "posesorul posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul."

Având în vedere că posesia ca stare de fapt reuneşte elementul material (corpus) şi elementul subiectiv (animus), în contextul particular al cauzei, Înalta Curte reţine că modalitatea în care instanţa de apel a făcut calificarea atitudinii subiective a reclamanţilor faţă de bunul individual determinat contravine dispoziţiilor art. 1846 şi ale art. 1854 C. civ., restrângând nejustificat dovada posesiei ca stare de fapt la achitarea taxelor şi impozitelor aferente imobilului.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 22 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, care reprezintă încheierea de dezbateri, urmează a fi admis având în vedere că prin această încheiere cererea formulată de reclamanţi, de a se solicita relaţii suplimentare cu referire la suprafaţa de teren pentru care s-a achitat impozit şi persoanele care au efectuat plăţile, a fost respinsă, apreciindu-se că nu este utilă soluţionării cauzei, în condiţiile în care, în analiza elementului subiectiv al posesiei, instanţa de apel a apreciat că neachitarea impozitelor este de natură să conducă la concluzia că posesia exercitată de reclamanţi şi autorul acestora nu a fost exercitată sub nume de proprietar.

De altfel, la judecata în recurs recurenţii-reclamanţi au depus înscrisuri eliberate de Direcţia de Venituri Buget Local Sector 2 Bucureşti susţinând că au făcut dovada achitării la zi a impozitelor datorate pentru imobilul aflat în litigiu.

Întrucât în cuprinsul acestora nu există nicio referire la suprafaţă, ci doar la adresa str. x, Bucureşti, instanţa de rejudecare urmează a verifica dacă, în concret, aceste plăţi se referă la suprafeţele la care s-au raportat recurenţii-reclamanţi.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor de şedinţă din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 şi 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 22 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia atacată şi încheierea de şedinţă din 22 aprilie 2019 şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 22 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, şi recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi încheierea de şedinţă din 22 aprilie 2019 şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor de şedinţă din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 şi 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.