Scope of res judicata of criminal conviction for subsequent civil claims on new injuries and unadjudicated moral damages

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 august 2018, pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B. (minoră, reprezentată legal prin A. şi C., în calitate de părinţi) au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce sa va pronunţa, acesta să fie obligat la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON şi 4.800 RON, reprezentând daune materiale şi morale, către reclamanta A., şi la plata sumei de 30.000, reprezentând daune morale, către reclamanta B.; să se constate că autoturismul condus de pârât, cu număr de înmatriculare x, avea încheiată poliţa de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 78/C 2019/22 aprilie 2019, Tribunalul Bihor a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. (minoră, prin reprezentanţii legali, A. şi C.) având ca obiect pretenţii.

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel:

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 854 din 13 noiembrie 2019, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată legal prin A. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 78/C din 22.04.2019, pronunţată de Tribunalul Bihor.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei curţii de apel, au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantele A. şi B. (minoră, prin reprezentanţii legali, A. şi C.), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea, invocând următoarele argumente:

Instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu nesocotirea unor norme de procedură a căror încălcare atrage nulitatea hotărârii, respectiv cele referitoare la autoritatea de lucru judecat şi la subsidiaritatea acţiunii în constatare.

De asemenea, recurentele au susţinut că instanţa nu a motivat soluţia pronunţată şi a aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză cu privire la răspunderea civilă delictuală.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele au susţinut că instanţa de apel a nesocotit norme şi instituţii de procedură civilă, din perspectiva în care a reţinut, în mod nelegal, incidenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei penale cu privire la B., în condiţiile în care unele aspecte nu au fost tranşate.

În acest context, au arătat că, prin decizia penală nr. 99/2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, a fost respinsă acţiunea civilă exercitată de reclamanta B., cu motivarea că aceasta nu a avut nevoie de îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, condiţie sine qua non, pentru a putea exercita acţiunea civilă în procesul penal. Prin urmare, întrucât instanţa penală nu a analizat, pe fond, pretenţiile reclamantei, nu este incidentă autoritatea de lucru judecat. De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 343/2016 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, au fost analizate pe fond aceste pretenţii şi au rămas definitive, prin neapelare.

În mod greşit, instanţa a reţinut că cel de-al doilea capăt al cererii introductive, referitor la constatarea că autoturismul condus de pârât avea, la data accidentului, încheiată poliţa de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment, este inadmisibil, faţă de împrejurarea că părţile aveau la îndemână acţiunea în realizare, de care au uzat în procesul penal, în contextul în care, în opinia recurentelor, pe de o parte, instanţa a făcut o confuzie, întrucât, în realitate, în procesul civil declanşat ulterior celui penal, reclamanta A. a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul născut ulterior constituirii ca parte civilă în procesul penal, iar reclamanta B. nu a beneficiat, pe fond, de o soluţie în acel litigiu, iar pe de altă parte, instanţa de apel nu a răspuns argumentelor reclamantelor referitoare la faptul că acţiunea în realizare fusese anterior respinsă, definitiv, prin decizia civilă nr. 171/2017 a Curţii de Apel Oradea.

Prin urmare, recurentele-reclamante au apreciat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., fapt ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au invocat că instanţa de apel nu a răspuns nici uneia dintre criticile conţinute în motivele de apel, a ignorat existenţa unor hotărâri definitive şi nu a argumentat soluţia de respingere a apelului.

Astfel, instanţa de apel nu a răspuns argumentelor reclamantelor referitoare la împrejurarea că o acţiune în realizare fusese anterior respinsă, astfel încât caracterul subsidiar al acţiunii în constatare era stabilit cu putere de lucru judecat.

De asemenea, instanţa de apel nu a reţinut care este interdicţia din dreptul pozitiv cu privire la promovarea unei acţiuni în răspunderea civilă delictuală împotriva asiguratului, în situaţia în care acesta din urmă nu mai poate "răspunde", fiind în faliment, iar această imposibilitate este constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În continuare, a apreciat că instanţa de fond nu a constatat obiectul diferit al celor două litigii anterioare, context în care reţinerile instanţei de fond, potrivit cărora "reclamantele nu au dreptul să solicite o dezdăunare, pentru aceleaşi prejudicii materiale/morale, în două proceduri diferite" nu au legătură cu realitatea ce rezultă din actele dosarului.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., după un istoric rezumat al acţiunilor promovate de către reclamante în legătură cu evenimentul rutier în care au fost implicate, acestea au arătat că, faţă de împrejurarea că, printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, s-a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are calitate procesuală, singura modalitate pentru obţinerea despăgubirilor este formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, respectiv de obligare a pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă. Or, atâta timp cât a fost făcută dovada că reclamantele nu se pot îndrepta împotriva asigurătorului, în temeiul legii speciale, recurentele au apreciat că devin aplicabile dispoziţiile C. civ. cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului, soluţie consacrată de Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.

În continuare, recurentele-reclamante au susţinut că, potrivit textelor legale care au fost interpretate prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii, şi prin practica constantă a instanţelor de judecată, o hotărâre pronunţată în contradictoriu cu autorul faptei ilicite, în care se reţine şi faptul că asigurătorul este în faliment, constituie un înscris justificativ, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B., reprezentată legal prin părinţii, A. şi C., împotriva deciziei civile nr. 854/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 25 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză:

Cererea de recurs, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 februarie 2020, a fost comunicată intimatului-pârât D. la data de 09 martie 2020, conform dovezii aflate la fila x, care nu a depus întâmpinare.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele şi în limitele ce vor fi expuse:

Invocând motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentele susţin că instanţele de fond au aplicat greşit nomele legale privind autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate anterior şi nu au expus argumentele pentru care cererea lor este nefondată şi cele pentru care pârâtul D. nu ar putea fi chemat în judecată într-o astfel de procedură judiciară având ca obiect repararea prejudiciilor pretinse.

Criticile sunt fondate, pentru următoarele argumente, ce se vor axa pe două branşe distincte ale analizei aspectelor supuse cenzurii de legalitate în recurs:

Prin demersul judiciar declanşat în cauză, reclamantele A. şi B., victimele unui accident de circulaţie produs de pârâtul D., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON şi 4.800 RON, reprezentând daune materiale şi morale, către reclamanta A., şi la plata sumei de 30.000, reprezentând daune morale, către reclamanta B., justificând faptul că temeiul acestor pretenţii îl constituie prejudiciile noi suferite de A., după constituirea ca parte civilă în procesul penal, precum şi faptul că pretenţiile minorei reclamante B. nu au fost analizate pe fondul său, în cadrul procesului penal anterior.

Sub un prim aspect, instanţa de recurs apreciază necesar a fi reţinut că sentinţa civilă nr. 343/18.11.2016, pronunţată de secţia a II-a civilă a Tribunalului Bihor, la care reclamantele se raportează în mod recurent, nu poate constitui temeiul pretenţiilor pe care acestea le pretind în prezentul litigiu, pentru simplul motiv că această hotărâre nu mai există în ordinea juridică, fiind schimbată prin decizia civilă nr. 171/6.06.2017 a Curţii de Apel Oradea, rămasă definitivă prin respingerea recursului reclamantelor, conform deciziei civile nr. 1922/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu aceasta reprezintă "speranţa legitimă" pe care reclamantele îşi pot fundamenta pretenţiile deduse judecăţii, fiind lipsită de efectele specifice pe care legea i le conferă, prin reformarea sa în calea de atac exercitată în condiţiile legii.

Contrar opiniei recurentelor, faptul că, pe parcursul unui ciclu procesual, într-un litigiu anterior, reclamantele au avut câştig de cauză şi li s-a fixat un anumit cuantum al despăgubirilor solicitate, în baza unei hotărâri ce a fost ulterior schimbată, nu reprezintă un punct de reper care să reprezinte temei al obţinerii unor pretenţii în acest litigiu şi să poată fi valorificată în acest sens.

De asemenea, în acest context, statuările instanţei de apel, prin care s-a confirmat raţionamentul primei instanţe, conform cărora sentinţa civilă nr. 343/18.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bihor, nu ar avea autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât litigiul s-a purtat între alte părţi, a avut alt obiect şi cauză, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 431 - 432 C. proc. civ., astfel că hotărârea invocată poate constitui doar probă în procesul pendinte, "ce nu poate lega obligatoriu instanţa la pronunţarea soluţiei", sunt argumente străine de natura cauzei care ignoră faptul că o hotărâre schimbată sau casată, în urma procedurilor judiciare declanşate de părţi în condiţiile legii, nu poate avea nici un efect şi nu poate constitui o probă în litigiile ulterioare, ceea ce face incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, instanţa de recurs reţine că, prin decizia penală nr. 99/A/2015, pronunţată în dosarul penal nr. x/2014, la data de 10.02.2015, s-a dispus condamnarea pârâtului D. pentru săvârşirea a trei infracţiuni: furtul unui autoturism în scop de folosinţă, vătămare corporală din culpă, respectiv părăsirea locului accidentului.

Prin aceeaşi decizie, urmare a admiterii apelului părţii responsabile civilmente, S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., cuantumul daunelor morale la care a fost obligat inculpatul D., în solidar cu partea responsabilă civilmente, în favoarea părţii civile A., a fost redus de la suma de 20.000 euro la suma de 10.000 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, şi s-a respins apelul minorei B., formulat prin reprezentanţii săi legali, împotriva sentinţei instanţei de fond, prin care cererea sa privind acordarea sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se că minora nu a fost victimă directă, nu a suferit în urma accidentului vătămări proprii, "fiind doar speriată de ceea ce s-a întâmplat cu mama sa".

Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate şi incontestabilitate, semnificaţia acestor însuşiri fiind că un nou proces între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză nu mai este posibil; părţile fiind ţinute să respecte dezlegările date prin hotărârea definitivă.

Tot astfel, se cuvine a fi subliniat că principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces soluţionat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză juridică şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între o hotărâre judecătorească de o altă hotărâre judecătorească posterioară, pronunţată într-un alt proces.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Art. 27 alin. (6) C. proc. civ., care reglementează cazurile de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal, prevăd că persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

În acest context procesual şi normativ, Înalta Curte apreciază că instanţele fondului au nesocotit dispoziţiile legale ale art. 22 C. proc. civ., enunţate supra, atunci când au respins cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, pentru motivul că aceasta a mai făcut obiectul unor litigii anterioare, ignorând obiectul şi cauza prezentei cereri (causa petendi), astfel cum acestea au fost determinate, prin efectul introducerii sale.

În acest sens, se poate observa că reclamanta A. a pretins repararea unor prejudicii noi, suportate ca victimă a accidentului de circulaţie produs la data de 20.08.2014, şi determinate de noile intervenţii chirurgicale la care a fost supusă, de infecţiile cu bacterii supraadăugate bolilor existente, după perioada spitalizării, de internările spitaliceşti şi tratamentele suportate ulterior, de bolile cauzate de situaţia în care se află după accident.

De asemenea, reclamanta minoră B. a pretins exclusiv acordarea daunelor morale pentru suferinţa produsă de accidentul mamei sale, în circumstanţele factuale descrise în cererea de chemare în judecată, care nu a fost niciodată analizată pe fondul său, întrucât s-a considerat, în procesul penal, că aceasta nu a fost victima directă unei infracţiuni, neavând nicio zi de îngrijire medicală, ceea ce nu exclude însă posibilitatea producerii unor prejudicii, prin respectiva faptă, care nu întruneşte faţă de ea condiţiile unei infracţiuni, dar are a fi cercetată pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

În consecinţă, soluţionarea în această manieră a cauzei deduse judecăţii, prin aplicarea greşită a instituţiei autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 99/A/2015, pronunţată în dosarul penal nr. x/2014, de către Curtea de Apel Oradea, în privinţa reclamantei minore B., ceea ce a determinat şi o necercetare pe fond a pretenţiilor formulate de această reclamantă, precum şi necercetarea pe fond a pretenţiilor reclamantei A., determinată de confuzia privind obiectul prezentei cereri de chemare în judecată - prejudicii noi născute după constituirea ca parte civilă în procesul penal, determinate însă de acelaşi accident de circulaţie - atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., existând o vătămare procesuală a părţilor ce nu poate fi remediată decât prin soluţia casării deciziei atacate şi rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale care guvernează procesul civil.

În rejudecare, instanţa de apel se va raporta la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost descrise de reclamante, administrând toate probele necesare şi concludente soluţionării cauzei într-o astfel de materie şi vor expune argumentele de fapt şi de drept ce vor întemeia soluţia pe care o va adopta, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, soluţie asupra căreia instanţa de recurs nu are a specula la acest moment procesual.

În acelaşi sens, ţinând seama de faptul că S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., la care autoturismul condus de intimatul pârât D., cu număr de înmatriculare x, avea încheiată poliţa de asigurare, este o societate în faliment, cu privire la care s-a dispus, în mod definitiv, suspendarea procedurilor judiciare declanşate împotriva sa, dar şi faptul că, prin interpretarea dată în soluţionarea cauzei, părţile interesate nu ar avea nici un remediu legal pentru a-şi vedea reparate prejudiciile pretinse şi riscul insolvabilităţii societăţii de reasigurare l-ar suporta acestea exclusiv, instanţa de rejudecare va cerceta, raportat la susţinerile constante ale reclamantelor, dacă acestea ar avea posibilitatea să solicite acordarea despăgubirilor în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt în ipotezele reglementate de această lege, precum şi dacă susţinerile lor, potrivit cărora nu există nicio interdicţie în dreptul pozitiv pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului căruia i se impută săvârşirea unei fapte ilicite, sunt unele care pot fi validate, în raport de interpretările date şi prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii nr. 26/2017 şi nr. 1/2016.

Astfel, în cauză, trebuie reţinut că nu se pune în discuţie ipoteza depăşirii limitelor în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ţinut să răspundă în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente, limite raportate la contractul de asigurare, ci răspunderea proprie a intimatului persoană fizică, vinovat de producerea accidentului, în raport de cererea cu care instanţa a fost învestită şi care nu a primit o dezlegare jurisdicţională, în acord cu limitele obiective fixate prin efectul introducerii sale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., prin care se invocă de către recurente aplicarea greşită a normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, instanţa de recurs apreciază că acesta nu se impune a fi cercetat la acest moment procesual, întrucât Înalta Curte a reţinut o ipoteză de aplicare greşită a autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale anterioare, în privinţa reclamantei minore B., cu consecinţa necercetării fondului pretenţiilor deduse judecăţii, şi o necercetare a pretenţiilor noi invocate de reclamanta A., ceea ce a atras, în mod necesar, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei.

Critica privind soluţionarea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea faptului că autoturismul condus de intimatul pârât D., cu număr de înmatriculare x, avea încheiată poliţa de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment, este nefondată şi nu va putea primită, pentru următoarele considerente, ce înlocuiesc considerentele instanţelor anterioare.

Conform art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Din interpretarea literală a acestui text legal, rezultă că acţiunea în constatare are ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept subiectiv determinat, iar nu a unei situaţii de fapt, cu excepţia ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 359 - 365 C. proc. civ. care reglementează procedura asigurării probelor, care nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii.

Or, solicitând constatarea faptului că autoturismul condus de intimatul pârât D., cu număr de înmatriculare x, avea încheiată poliţa de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment, recurentele pretind, în esenţă, constatarea unei situaţii de fapt, iar nu a existenţei unui drept, acesta fiind motivul pentru care se impune respingerea, ca inadmisibil, a acestui capăt de cerere, iar nu în virtutea principiului subsidiarităţii acţiunii în constatare, în sensul că părţile ar avea la îndemână o cerere în realizarea dreptului, cum, în mod nelegal, au reţinut instanţele fondului.

Pentru considerentele şi în limitele expuse, găsind fondate motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată legal prin A. şi C., împotriva deciziei nr. 854/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă; va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. şi B., reprezentată legal prin A. şi C., împotriva deciziei nr. 854/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.