Market-value compensation for residential purchaser evicted via vindication under Law No. 112/1995 when sale contract remained unannulled for nullity

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 februarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului - apartament 38, situat în Bucureşti, Calea x, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în suprafaţă utilă de 143,85 mp, reprezentând o cota indiviză de 3,83 % din imobil şi 14,82 mp, teren situat sub construcţie, atribuit conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 15.01.1997, a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, Calea x, compus din 3 camere, vestibul, wc, oficiu, baie, debara, bucătărie, cămară, terasă, în suprafaţă utilă de 143,85 mp, reprezentând o cota indiviză de 3,83% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 14,82 mp teren situat sub construcţie, atribuit conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

A mai arătat că apartamentul a fost deţinut anterior de reclamantă, în calitate de chiriaş, în baza unor contracte de închiriere, iar ultimul contract reînnoit este cel înregistrat cu nr. x/10.04.1994, preţul apartamentului cumpărat fiind achitat integral cu chitanţele nr. 12713/15.01.1997 şi nr. x/16.05.2002.

La data de 12 mai 2016, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că acţiunea formulată are două capete de cerere:

- obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. x, situat în Bucureşti Calea x, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru care a solicitat admiterea acţiunii în principal;

- obligarea pârâtului la plata preţului actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care a solicitat admiterea acţiunii în subsidiar.

Prin precizarea din data de 16 iunie 2016, reclamanta a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind cel căruia îi revine, conform legii, obligaţia la plata preţului de piaţă al imobilului, iar, în subsidiar, a solicitat obligarea aceluiaşi pârât la plata preţului actualizat achitat pentru imobil.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 822 din 12 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamanta A., a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a preţului achitat de aceasta, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2852/21522/15.01.1997, actualizat cu indicele de inflaţie începând cu data de 15.01.1997 şi până la data plăţii efective a debitului, precum şi dobânda legală aferentă acestuia începând cu data introducerii acţiunii respectiv 17.02.2016 şi până la data plăţii efective a debitului şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 1330A din 24 octombrie 2019, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 822/12.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta A., a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON a sumei de 85.129 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON, reprezentând onorariu expertiză efectuat la fond şi a sumei de 1000 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel.

4. Cererea de recurs şi întâmpinarea:

Împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în considerarea următoarelor argumente:

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că sunt întrunite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât, pe de o parte, reclamanta a fost de rea-credinţă la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, dat fiind faptul că ştia sau trebuia să cunoască că imobilul este revendicat de către foştii proprietari şi că nu există o hotărâre judecătorească care să statueze cu privire la buna-credinţă a acesteia, prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997 a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, contractul în discuţie nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dreptul acesteia de proprietate fiind pierdut ca urmare a admiterii, în mod irevocabil, a unei acţiuni în revendicare, promovată de succesorii fostului proprietar.

A mai susţinut recurentul că, în lipsa unei sentinţe definitive si irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.01.1997, nu se poate justifica obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă a imobilului în cauză.

În continuare, a învederat că, în mod greşit, a fost omologat raportul de expertiză întocmit, în cauză, de expertul B., deoarece acesta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză. Or, numai prin identificarea valorii de piaţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare se poate stabili valoarea reală a imobilului.

Recurentul a mai arătat că admiterea acţiunii în revendicare ori în constatarea nulităţii absolute poate conduce la concluzia că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, ceea ce nu atrage incidenţa prevederilor din Legea nr. 112/1995, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 73/1995, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 177/08.08.1995.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu expertiză şi onorariu avocat, recurentul a solicitat a se constata că, în soluţionarea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea pe care a prestat-o avocatul la fiecare termen şi probele administrate în cauză.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei civile nr. 1330A/24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 07 octombrie 2020, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi a acordat termen de judecată la data de 25 noiembrie 2020, în şedinţă publică pentru dezbaterea recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, prin care se critică interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reiterându-se susţineri ce ţin de validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, de buna-credinţă a chiriaşei cumpărătoare, concluzionându-se că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată caracterul său nefondat, întrucât aceste susţineri ignoră situaţia juridică a bunului imobil în litigiu determinată de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, având ca obiect acţiune în revendicare.

În acest sens, prin decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă C., decedată pe parcursul procesului, prin moştenitori D. şi E., împotriva sentinţei civile nr. 1066 din 27 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi a fost obligată pârâta A. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea x, apartament nr. x, obiect al contractului de vânzare- cumpărare nr. x/15.01.1997. Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În cuprinsul deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că reclamanta nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că, în această situaţie, titlurile de proprietate ale intimaţilor asupra imobilului în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1998 (pentru apartamentul nr. x cumpărat de intimaţii pârâţi F. şi G.), nr. x/15.01.1997 (pentru apartamentul nr. x cumpărat de intimata pârâtă H.), nr. x/14.01.1997 (pentru apartamentul nr. x, etaj 7 cumpărat de I., autoarea intimatei J.) şi nr. x/15.01.1997 (pentru apartamentul nr. x cumpărat de intimata A.) s-au consolidat, conferindu-le intimaţilor un "bun actual" în sensul Convenţiei, aceştia beneficiind, la rândul lor, de protecţia acestui drept în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.

Cum acestei decizii irevocabile îi este ataşată o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritate habetur), tot ceea ce s-a tranşat în mod jurisdicţional prin intermediul ei nu mai poate fi repus în dezbatere în prezentul litigiu, pentru că s-ar încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În consecinţă, aspectele privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/15.01.1997 au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi combătute prin prezentul recurs.

În acest context procesual, analizând modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate sau introduse prin Legea nr. 1/2009, din perspectiva condiţiilor impuse de aceste texte, relevate de recurent în conţinutul primului motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare corectă a acestora la situaţia de fapt stabilită în cauză.

Astfel, art. 501 din legea specială prevede:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."

Cerinţele impuse de acest articol presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi "desfiinţarea", prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acestui contract.

Jurisprudenţa în această materie a reţinut, în mod constant, redactarea defectuoasă a normei legale evocate, întrucât cele două condiţii impuse de textul enunţat par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi "desfiinţat", (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noţiunea de "desfiinţare" a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desfiinţarea", în accepţiunea acestui act normativ, nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale care cârmuieşte încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea, ca o cauză de ineficacitate a contractului de vânzare- cumpărare, avută în vedere de norma analizată.

Aşa fiind, rezultă că singura cauză de ineficacitate care poate face textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului/cumpărătorilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea 10/2001, republicată.

În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate...", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este însăşi valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, întrucât, numai în aceste condiţii, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune:

"Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50 alin. (2)1 din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede:

"Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2)1 prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistenţa celor două tipuri de acţiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv:

- cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995;

- cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice ulterioare constatării nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, prin aplicarea efectului nulităţii, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2)1, coroborat cu art. 501 (citat şi el anterior), legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Or, în cauză, cu privire la contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 15.01.1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., şi intimata A., s-a stabilit, în mod irevocabil, prin decizia nr. 22A din 21 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că nu s-a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cumpărătoarea fiind evinsă, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de reclamanta C., decedată pe parcursul procesului, prin moştenitori D. şi E..

Aşadar, fiind întrunite cerinţele normei speciale - existenţa unui contract valid şi lipsirea lui de efecte, ineficacitatea lui, prin admiterea acţiunii în revendicare - în mod corect instanţa de apel a constatat că, în sarcina pârâtului, subzistă obligaţia de plată a preţului de piaţă (valorii de circulaţie, valorii venale) a imobilului în litigiu în favoarea intimatei.

Această interpretare este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, a statuat că reclamanta din acea cauză beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenţei Curţii, în baza hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.

În acel context, s-a apreciat că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive menţionate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, o privare de proprietate care să ţină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporţionalitate.

Curtea a reamintit, în analiza acestui criteriu, următorul principiu: trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus, dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" (n.i. valoarea de circulaţie) a bunului, aşa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate.

Cum în cauza dedusă judecăţii, intimata cumpărătoare A. este deţinătoarea unui bun actual, în sensul autonom convenţional, şi poate exhiba un titlu valabil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 15.01.1997, ce nu a fost desfiinţat, cumpărătoarea fiind evinsă, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, continuată de succesorii fostei proprietare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu o privare de proprietate, în sensul celei de-a doua norme a art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că aceasta trebuie despăgubită proporţional cu valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, cum corect a stabilit instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Analizând critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate, respectiv greşita omologare a raportului de expertiză întocmit în cauză, raport ce nu reflectă, în opinia recurentului, preţul real al imobilului în discuţie.

Atâta timp cât recurentul nu invocă încălcarea sau interpretarea eronată a unor dispoziţii legale în ceea ce priveşte modul de efectuare a expertizei tehnice, exprimându-şi doar nemulţumirea în ceea ce priveşte valoarea stabilită, care ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, o asemenea critică nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, împrejurarea că preţul de cumpărare al imobilului în cauză, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost un preţ social, preferenţial, inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, nu prezintă relevanţă în raport de incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Cuantumul sumei acordate de către instanţa de apel ţine de administrarea şi evaluarea probatoriului, ceea ce nu afectează substanţa dreptului şi nici nu reprezintă o încălcare a Convenţiei.

Referitor la momentul calculării preţului de piaţă, deşi se suţine că acesta ar trebui plasat la momentul achiziţionării imobilului, acest aspect este contrazis de textul art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia valoarea despăgubirilor se acordă prin expertiză.

Analizând critica ce vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel, în sumă de 1000 RON, şi onorariu expertiză efectuată la fond, în valoare de 1000 RON, Înalta Curte constată că aceste critici, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea recursului în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 181, Partea I, din 05 martie 2020, ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate de instanţa de fond, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1000 RON, potrivit chitanţei seria x nr. x din 03 martie 2020, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, la plata sumei solicitate, pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1330A din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.