Abusive litigation denigrating corporate reputation: appeal allowed, lower decision quashed and case remanded for re-evaluation of legal person’s non-patrimonial rights

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 31 ianuarie 2017, reclamantele S.C. A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtului C. la plata sumei de 360.000 RON către reclamanta A., reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea societăţii şi a sumei de 1 leu către reclamanta B., reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea acesteia;

Prin cererea precizatoare a acţiunii, reclamanta A., prin reprezentant legal B., a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor pentru desfăşurarea de activităţi contrare societăţii, fără a se indica cuantumul acestora.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 222S din 25 octombrie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantele S.C. A. şi B., ca neîntemeiată.

A admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D..

A respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta E. S.R.L..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 1350/Ap din 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apelantei B. pentru reclamanta S.C. A., invocată de pârâtul C..

A respins apelul formulat de formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 222S/25 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta B. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta B. împotriva pârâtului C..

A obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 1 leu reprezentând daune morale cauzate prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

A admis în parte cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D..

A păstrat dispoziţiile sentinţei atacate privind: cererea adiţională, cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului raportat la soluţia de respingere a cererii formulate de reclamanta A., precum şi cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta principală S.C. E. S.R.L..

L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de 3.240 RON reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 RON taxă judiciară de timbru pentru fond şi apel, raportat la pretenţiile admise, şi suma de 3.200 RON cu titlu de onorariu avocat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul C., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. a formulat următoarele critici:

Soluţia pronunţată în privinţa daunelor către S.C. A. este nefondată. Prin respingerea aecstor pretenţii instanţa de apel a limitat dreptul de protecţie recunoscut de lege persoanei juridice. Legea nu face nicio distincţie între persoanele fizice şi cele juridice şi nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite.

Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate, instanţele pot întâmpina dificultăţi în stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate.

Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde despăgubiri materiale sau morale, precum şi alte mijloace de reparare a prejudiciului. Dispoziţiile art. 257 C. civ. se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.

De asemenea, se susţine că este adevărat că dispoziţiile art. 72 C. civ., care reglementează dreptul la reputaţie, fac referire doar la persoana fizică, însă alin. (2) al acestui articol menţioneză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare şi persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudenţă, decizia nr. 158/2009 a Curţii de Apel Timişoara.

Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluţia instanţei de apel, care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăţi la cele enumerate în decizie (fapte de concurenţă neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferinţelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnităţii, reputaţiei, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.

Se susţine că, în speţă, imaginea societăţii şi a persoanei fizice administrator al societăţii sunt indisolubil legate, procesele intentate de către pârât afectând ambele persoane.

Potrivit art. 15 C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curţii de apel, niciuna dintre afirmaţiile martorelor audiate în faţa instanţei de apel, care demonstrau acţiunea de denigrare intenţionată şi repetată exercitată de către pârât; totodată, deşi instanţa pare că a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire directă la societatea A., deşi aceasta a fost parte în dosarele de instanţă.

În speţă se susţine că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 C. civ.. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci şi cele de convieţuire socială.

În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel asupra cererii de a se constata că activitatea desfăşurată de pârâtul C. este contrară intereselor A., se arată că şi aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material, în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârşite de pârât, şi anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfăşurate în perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii delictuale a acestuia; instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în speţă nu este îndeplinită condiţia intenţiei pentru admiterea acestui petit, fără însă a observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai uşoare culpe care, de altfel, a şi fost probată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată de pârâtul C. sunt expuse următoarele susţineri:

Se invocă excepţia nulităţii absolute a deciziei atacate, având în vedere că aceasta a fost pronunţată în complet de divergenţă, cu nerespectarea normelor procedurale care impuneau citarea părţilor cu menţionarea chestiunilor care făceau obiectul divergenţei. Se face trimitere, în acest sens, la statuările din decizia nr. 1965/22.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Pârâtul arată că soluţionarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 399 C. proc. civ., care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.

De asemenea, se citează opinia separată pronunţată de judecătorul din complet, menţionându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către reclamanta B..

Se mai arată că hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, se citează din considerentele instanţei de fond, în sprijinul celor reţinute de aceasta fiind evocate şi prevederile art. 31 şi art. 43 alin. (3) din Legea nr. 1/2005, care reglementează dreptul membrilor cooperatori de a ataca în justiţie hotărârile generale ale societăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Pârâtul C. a formulat întâmpinare la data de 27 februarie 2020 la recursul declarat de reclamante, prin care a invocat excepţia netimbrării, excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanta B. motivat de admiterea apelului acesteia, excepţia nulităţii recursului promovat de reclamante pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., precum şi pentru întocmirea acestuia de o persoană fără calitate procesuală în cauză. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 2 martie 2020, reclamantele S.C. A. şi B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul C., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 septembrie 2020 completul de filtru, faţă de conţinutul raportului şi de dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1350/Ap din 8 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, constatând că nu sunt întemeiate apărările recurentului-pârât privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare şi din perspectiva neconcordanţei persoanei menţionată în preambulul cererii de recurs şi cea care a semnat această cerere, şi nici cele privind inadmisibilitatea recursului din perspectiva interesului reclamantei B. în exercitarea căii de atac, pentru considerentele expuse prin încheiere.

A fixat termen de judecată la data de 10 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul C. sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Recursul declarat de reclamanta A..

Obiectul învestirii instanţei, astfel cum s-a reţinut prin decizia atacată, este reprezentat de o acţiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate de pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces liber la justiţie în mod abuziv, prin formularea a numeroase cereri de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambelor reclamante, pe durata a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, aşadar, de a vătăma dreptul lor la propria imagine, onoare, demnitate şi reputaţie.

Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate prevederile art. 1349 şi 1381 C. civ., raportate la dispoziţiile legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 şi 257 C. civ.

Prin motivele de recurs, reclamanta A. a susţinut că este adevărat că dispoziţiile art. 72 C. civ., care reglementează dreptul la reputaţie, fac referire doar la persoana fizică, însă alin. (2) al acestui articol menţioneză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare şi persoanei juridice, învederând totodată că nu este corectă soluţia instanţei de apel care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăţi la cele enumerate în decizie (fapte de concurenţă neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferinţelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnităţii, reputaţiei, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.

Prin decizia atacată instanţa a reţinut că posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial în privinţa altor prejudicii decât cele care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a reţinut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop decât unul lucrativ constând în obţinerea de profit, iar "imaginea" sa, înţeleasă ca bună reputaţie profesională, face parte din fondul de comerţ şi are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de apelanta-reclamantă A. nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecţie a art. 257 C. civ.. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei persoană juridică.

Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretenţiilor reclamantei A. relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.

Potrivit art. 72 alin. (1) C. civ.:

"Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75".

Pe de altă parte, art. 252 C. civ. prevede că:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică".

În ceea ce priveşte posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta este expres prevăzută de dispoziţiile art. 257 C. civ., ce stabilesc faptul că:

"Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 252 şi 257 C. civ., că şi persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252 C. civ., printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost invocată de reclamantă, anume dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.

Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 C. civ. pot aparţine numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viaţa, sănătatea, integritatea fizică sau psihică. Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 C. civ. pot aparţine şi unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.

Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) C. civ., ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, ce instituie obligaţia de a nu aduce atingere onoarei şi reputaţiei unei persoane, se pot aplica şi persoanei juridice, dat fiind faptul că reputaţia nu este un drept care să poată aparţine exclusiv persoanei fizice.

În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.

Faţă de cele arătate, reţinând că societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, anume dreptul la reputaţie, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 C. civ., Înalta Curte constată că este fondată critica formulată de reclamanta A., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că urmează a casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a aprecia dacă şi în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputaţia societăţii reclamante.

În privinţa criticilor referitoare la soluţia dată de instanţa de apel asupra cererii de constatare a activităţii desfăşurate de pârâtul C. ca fiind contrară intereselor A., reclamanta reiterând în acest context faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curăţeniei cu ocazia evenimentului cultural iniţiat de reclamanta A., exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale) şi a menţionat că a fost pe deplin dovedită condiţia culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce ţin de situaţia de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin art. 488 C. proc. civ.

2. Recursul declarat de pârâtul C..

Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de pârât din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Un prin motiv de recurs invocat de către pârât vizează încălcarea normelor procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergenţă.

Pârâtul susţine nerespectarea acestor norme pentru că, deşi impuneau citarea părţilor cu menţionarea chestiunilor care făceau obiectul divergenţei, instanţa de apel nu a procedat în acest mod.

Mai arată că soluţionarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 399 C. proc. civ., care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.

Această critică este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 398 alin. (3) C. proc. civ.:

"În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a preşedintelui instanţei sau a vicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător desemnat de preşedinte" (forma în vigoare a articolului înainte de modificările aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 310/2018, formă aplicabilă în cauză în raport de dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. şi de data formulării cererii de chemare în judecată, 31.01.2017).

De asemenea, conform prevederilor art. 399 C. proc. civ.:

"(1) În situaţia prevăzută la art. 398 alin. (3), divergenţa se judecă în aceeaşi zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăşi 20 de zile de la ivirea divergenţei, cu citarea părţilor. În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.

(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergenţă şi care se anunţă părţilor în şedinţă, instanţa fiind îndreptăţită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi şi să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.

(3) Părţile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergenţă.

(4) Dispoziţiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat divergenţa.

(5) Când divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei".

În speţă, din actele dosarului rezultă că părţile au fost încunoştiinţate asupra obiectului divergenţei, potrivit celor menţionate în încheierea de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin surprindere asupra obiectului acesteia.

Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce urma a fi pronunţată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca procesul în complet de divergenţă, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua încheierii, instanţa, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) C. proc. civ., a adus la cunoştinţa părţilor faptul că divergenţa s-a ivit cu privire la soluţia pe capătul principal de cerere introductivă de instanţă astfel cum a fost formulată şi, în temeiul art. 399 alin. (3) C. proc. civ., reluând dezbaterile, a acordat cuvântul părţilor asupra cererii introductive de instanţă.

Totodată, faţă de împrejurarea că în încheierea anterior menţionată se consemnează expres că instanţa a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea cuvântului părţilor asupra cererii introductive, se constată că nu este întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă "nereluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergenţă", din cuprinsul încheierii rezultând că au fost respectate dispoziţiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, în ceea ce priveşte aspectul criticat de pârât în sensul că soluţionarea apelului s-a realizat în complet de trei judecatori şi nu în complet de doi judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speţa pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată de corecta aplicare a dispoziţiilor art. 399 alin. (5) C. proc. civ., ca şi consecinţă a situaţiei de excepţie determinată de ivirea unei divergenţe de opinii între cei doi membri ai completului de apel şi imposibilitatea obiectivă astfel creată în a se adopta o soluţie în majoritate conform normelor procedurale. Dispoziţia legală anterior menţionată stipulează că doar în ipoteza în care divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie dată întregii cauze, completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea chestiunilor rămase în divergenţă, va putea continua judecarea pricinii. Nu acesta este cazul în speţă, având în vedere că divergenţa privea soluţia pe capătul principal de cerere introductivă de instanţă, astfel că apelul comun al părţilor reclamante nu putea fi soluţionat în complet de doi judecători, aşa cum invocă pârâtul.

Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că în cauză nu se poate reţine că instanţa ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii.

Un alt motiv de recurs înfăţişat de pârât vizează opinia separată pronunţată de judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B., interesul legitim al pârâtului şi buna credinţă a acestuia nu pot fi analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare îndreptate împotriva societăţii. Recurentul a menţionat că, pentru aceste motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în plata de daune morale către reclamanta B..

Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valenţa unei critici în sensul că instanţa nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate şi prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1357 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Faţă de concluziile reţinute în cadrul analizei apelului părţii reclamante şi de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o reevaluare a fondului pricinii în ce priveşte consecinţele faptelor care au fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate susţinerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Criticile conţinute în recursul pârâtului aduc în discuţie apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a pretenţiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent cu evaluarea asupra justeţei cererii de despăgubire pe care reclamantele au formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între prejudiciile pretins cauzate celor două părţi reclamante de demersurile imputate ca fapte ilicite părţii pârâte.

Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate şi prejudiciul suferit de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 C. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1350Ap din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi va casa decizia recurată.

Pentru că instanţa de recurs nu are competenţa de a rejudeca pricina, după casare, conform art. 497 C. proc. civ. urmează a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1350Ap din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.