Revision appeal rejected; appellate ruling on res judicata stands.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de revizuire înregistrată la 15 martie 2019 pe rolul Tribunalului Buzău, revizuenţii A. şi B. au solicitat instanţei anularea deciziei nr. 120/13.02.2019 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2018, pe motiv că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, precum şi întrucât aceasta încalcă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1093/28.09.2001 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2001. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ.

Prima hotărâre: prin decizia nr. 1093/28.09.2001 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2001 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii C., D., E. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 3380/18.04.2001 a Judecătoriei Buzău şi a obligat apelanţii la plata sumei de 2.000.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A..

Cea de-a doua hotărâre: prin decizia nr. 120 din 13.02.2019, Tribunalul Buzău a admis apelul declarant de apelanţii D. şi E., a schimbat în parte încheierea din 19.07.2018 pronunţată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2018, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului E.. A respins cererea formulată de petenţii A. şi B. în contradictoriu cu intimatul E., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A menţinut restul dispoziţiilor încheierii din 19.07.2018 pronunţată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2018. A respins cererea intimaţilor A. şi B. de acordare a cheltuielilor de judecată. A obligat intimaţii A. şi B. la plata către apelantul E. a sumei de 140,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1/2 din contravaloarea cheltuielilor de xerocopiere a dosarului de executare.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Buzău

Prin decizia civilă nr. 387 din 24 mai 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Buzău a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi a disjuns cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispunând înregistrarea separată a dosarului nou format pe rolul aceluiaşi complet.

Dosarul nou format a fost înregistrat sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Buzău care, prin decizia nr. 390 din 24 mai 2019, a admis excepţia invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cerere disjunsă din dosarul nr. x/2019, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 2713 din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuenţi.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti au declarat recurs revizuenţii B. şi A., prin care au solicitat admiterea recursului şi reţinerea cauzei în vederea judecării acesteia pe fond.

În motivare se susţine că instanţa care a pronunţat decizia atacată a fost compusă nelegal din 3 judecători, iar prin inserarea în dispozitivul hotărârii a menţiunii potrivit căreia această decizie este definitivă instanţa de revizuire le-a obstrucţionat dreptul de a urma calea de atac împotriva deciziei nr. 2713/2019.

Totodată, curtea de apel nu a analizat solicitarea acestora de completare a cererii de revizuire în ziua depunerii acesteia, şi anume 30 octombrie 2019, şi nici nu a s-a conformat obligaţiei impuse de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în sensul amânării cauzei în vederea comunicării cererii completatoare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs depuse la 19 decembrie 2019, recurenţii şi-au suplimentat cererea de recurs cu un nou motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând şi faptul că hotărârea instanţei de revizuire nu este motivată, nefiind realizată o veritabilă cercetare a fondului cauzei, hotărârea fiind şi contradictorie.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la 24 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuenţii B. şi A. este nefondat pentru considerentele care urmează:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

Cererea de revizuire promovată de recurenţii-revizuenţi în coordonatele motivului de revizuire reglementat prin art. 509 pct. 8 C. proc. civ. a vizat contrarietatea între două decizii pronunţate de Tribunalul Buzău, respectiv: decizia civilă nr. 1093/2001 prin care a fost respins apelul declarat de apelanţii C., D., E. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 3380/18.04.2001 a Judecătoriei Buzău şi decizia civilă nr. 120/13.02.2019 prin care a fost admis apelul declarat de apelanţii D. şi E., cu consecinţa schimbării încheierii din 19.07.2018 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2018.

Cum cele două decizii pe care revizuenţii le-au descris ca fiind potrivnice în sensul cazului de revizuire reglementat prin art. 509 pct. 8 C. proc. civ. au fost pronunţate în procedura apelului, iar revizuirea este o cale de atac de retractare pentru care nu sunt instituite norme de organizare judiciară derogatorii de la cele care reglementează judecata finalizată prin hotărârea a cărei retractare se cere, formarea completului care avea a soluţiona cererea de revizuire trebuia să fie similară/simetrică celei a completului care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, în sensul prevederilor art. 54 din alin. (2) din Legea 304/2004 (forma în vigoare la data introducerii celei de-a doua acţiuni), anume din doi judecători.

Din verificarea actelor dosarului, se constată că instanţa care a soluţionat cererea de revizuire formulată de recurenţii-revizuenţi a fost formată din trei judecători, compunere ce este specifică recursului.

Însă, în condiţiile în care această alcătuire este una ce ilustrează includerea în completul de judecată a unui număr de judecători mai mare decât cel ce este specific judecăţii în apel, iar decizia asupra cererii de revizuire a fost adoptată de Curtea de apel cu votul unanim al celor cei trei judecători - membri ai completului, prin prisma principiului general cine poate mai mult poate şi mai puţin (qui potest plus, potest minus), Înalta Curte apreciază că nu există temei spre a reţine incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., pentru că finalitatea acestei norme este aceea de a asigura respectarea cerinţelor minimale imperative de alcătuire a instanţei (adică de a se forma completul de judecată prin participarea numărului minim de judecători ce este specific etapei procesuale şi, în cazurile anume prevăzute de lege, a altor persoane - precum asistenţii judiciari în conflictele de muncă şi asigurări sociale).

Cu alte cuvinte, se apreciază că, din perspectiva menţionatului principiu, nu trebuie reţinut drept aspect de nelegalitate a hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., împrejurarea că în alcătuirea completului ce a pronunţat decizia recurată s-a regăsit un judecător în plus, pentru că soluţia de respingere a cererii de revizuire a fost adoptată cu unanimitate de membrii completului astfel constituit, fiind respectate cerinţele ce rezidă din prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 398 din C. proc. civ.

Pentru motivele expuse, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Se mai invocă de către recurenţi şi încălcarea de către instanţa de revizuire a normelor de procedură a căror sancţiune atrage nulitatea absolută a hotărârii, prin blocarea accesului la calea de atac a recursului odată cu inserarea greşită în dispozitivul hotărârii atacate a menţiunii "definitivă".

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 2713 din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a dispus următoarele: "Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B. ... împotriva deciziilor civile nr. 1093/28.09.2001 şi nr. 120/13.02.2019, ambele pronunţate de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimaţii D., E. şi G. ... Definitivă".

Menţiunea din dispozitivul deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în sensul că aceasta este definitivă, nu împiedică partea în a declara calea de atac prevăzută de lege, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.

Altfel spus, chiar în contextul inserării unei menţiuni greşite în dispozitivul deciziei date de instanţa de revizuire, faţă de principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia hotărârea judecătorescă este supusă căilor de atac prevăzute de lege, ţinând cont de prevederile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite susţinerile recurenţilor, aceştia având dreptul şi, totodată, obligaţia de a exercita căile de atac în termenele şi condiţiile legii.

Or, cei doi revizuenţi au exercitat calea de atac a recursului, în termenul şi condiţiile legii, prin încheierea din 22 septembrie 2020 acesta fiind admis în principiu şi analizat pe fond în şedinţa publică de astăzi, 24 noiembrie 2020, astfel că nici această critică nu poate fi primită.

În fine, nefondată este şi critica referitoare la nepunerea în discuţie a cererii completatoare la cererea de revizuire, prin care se invoca încălcarea autorităţii de lucru judecat faţă de o altă hotărâre (nr. 307/2001), formulată la 30 octombrie 2019, şi la necomunicarea acesteia către intimaţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., instanţa constată că acestea sunt aplicabile procedurii desfăşurate în faţa instanţei de fond, nu şi în căile extraordinare de atac unde se pune problema verificării formulării acestor căi de atac în cadrul unor termene de decădere, în acest caz, conform art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Ca atare, cererea completatoare la cererea de revizuire prin care se invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat faţă de o altă hotărâre decât cea invocată în cererea de revizuire iniţială reprezintă în realitate o cerere de revizuire distinctă, deci un capăt de cerere separat. În acest condiţii, argumentele recurenţilor legate de faptul că instanţa nu ar fi analizat acest capăt de cerere suplimentar trebuiau valorificate în condiţiile art. 444 alin. (1) raportat la art. 445 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

S-a mai invocat prin motivele suplimentare la cererea de recurs, formulate la 19 decembrie 2019, faptul că hotărârea instanţei de revizuire nu este motivată, aceasta fiind şi contradictorie.

Se arată că instanţa a reţinut caracterul nefondat al revizuirii cu motivarea că prin cererea formulată nu s-ar fi arătat care ar fi fost dispoziţia contradictorie dintre cele două hotărâri pretins potrivnice, deşi prin cererea de formulată s-a arătat în ce mod, prin pronunţarea deciziei nr. 120/2019, au fost anulate efectele juridice ale altor hotărâri judecătoreşti.

Potrivit art. 425 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept care au condus instanţa spre soluţia dată.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia, această chestiune nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, fiind necesar doar să se înţeleagă raţionamentul pentru care a fost pronunţată soluţia în cauză.

În speţă, Înalta Curte reţine că instanţa de revizuire şi-a argumentat soluţia adoptată în raport de cele învederate de revizuenţi prin cererea de revizuire.

Astfel, a reţinut susţinerile părţilor în sensul că prin decizia nr. 120/2019 Tribunalul Buzău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului E., constatând lipsa calităţii sale de moştenitor de pe urma defunctei H., însă că dispozitivul ar fi neclar întrucât nu ar conţine menţiunea prevăzută la art. 435 alin. (2) C. proc. civ., anume dacă acestuia îi este sau nu opozabilă hotărârea.

Or, prin această susţinere se invocă o omisiune a instanţei de apel, care conduce la lăsarea nelămurită a calităţii de debitor al lui E. în procedura de executare silită, nicidecum o încălcare a puterii de lucru judecat în raport de o altă hotărâre, astfel încât, în mod corect, a reţinut Curtea de Apel Ploieşti că nu s-a învederat de către revizuenţi care ar fi dispoziţia din decizia nr. 120/2019 care ar veni în contradicţie cu soluţia pronunţată de Tribunalul Buzău prin decizia nr. 1093/2001.

Din perspectiva celor expuse, reiese că instanţa de revizuire a analizat cererea cu care a fost învestită, iar nemulţumirea acestora în privinţa raţionamentului instanţei de apel nu poate atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care urmează ca şi acest motiv de recurs să fie respins, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.

Opinia concurentă priveşte considerentele pentru care a fost constatat nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Nu sunt de acord cu argumentele conform cărora acest motiv de nelegalitate nu ar avea în vedere decât cazurile în care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a fost alcătuită cu un număr mai mic de judecători decât prevede legea.

Astfel, potrivit acestui text de lege, care instituie un motiv de ordine publică, casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, fără a se distinge dacă instanţa este greşit alcătuită din cauza faptului că la judecată a participat un număr mai mare sau mai mic de judecători (a se vedea în acelaşi sens, de exemplu, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p.638).

O confirmare a faptului că nu este aplicabil în această materie principiul qui potest maius, potest et minus este dată de reglementarea judecăţii în complet de divergenţă (art. 399 C. proc. civ.), unde completul de trei judecători nu se poate pronunţa decât pe chestiunile rămase în divergenţă, urmând ca dacă divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei să continue judecarea cauzei (art. 399 alin. (5) C. proc. civ.) (a se vedea în acest sens, de exemplu, decizia nr. 1626 din 3 octombrie 2019, secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), dar şi de jurisprudenţa aplicabilă situaţiei în care, calificând greşit calea de atac exercitată drept recurs în loc de apel, instanţa a pronunţat o hotărâre în complet de trei judecători în loc de doi cum prevede legea.

De asemenea, această nulitate este una necondiţionată de existenţa unei vătămări, potrivit art. 176 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu poate fi înlăturată pentru motivul că nu ar exista vreo vătămare dacă litigiul a fost judecat de un număr mai mare de judecători decât prevede legea.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru următoarele considerente.

Revizuirea soluţionată prin hotărârea atacată în cauză a fost formulată în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se existenţa unor hotărâri potrivnice.

În recurs se invocă faptul că deşi hotărârile potrivnice au fost pronunţate de doi judecători, în apel, revizuirea a fost soluţionată de trei judecători, ignorându-se dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004. Cu alte cuvinte se susţine că revizuirea fiind o cale de atac de retractare ar trebui judecată de un complet format din acelaşi număr de judecători precum cel care a pronunţat hotărârea atacată prin cererea de revizuire.

Specific căilor de atac de retractare este faptul că se soluţionează chiar de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi care vizează retragerea propriei hotărâri şi pronunţarea uneia legale.

Or, potrivit art. 510 alin. (2) prima teză C. proc. civ. "În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre."

Mai mult, legat de soluţiile pe care le poate pronunţa această instanţă, conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ. - forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată în cadrul dosarului în care s-a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, aplicabilă conform art. 24 C. proc. civ. - dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, în cazul hotărârilor definitive potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.

Ca atare, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri nu este o cale de retractare propriu-zisă, întrucât este de competenţa altei instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea atacată, şi anume instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre, care nu poate face altceva decât să anuleze cea din urmă hotărâre, acest argument neputând sta, astfel, la baza concluziei că ar trebui judecată de un complet format din acelaşi număr de judecători precum cel care a pronunţat hotărârea atacată prin cererea de revizuire.

De asemenea, nu poate reprezenta un argument în acest sens referirea la prevederile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de revizuire se soluţionează potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată", având în vedere că aceste prevederi ale C. proc. civ. nu reglementează compunerea completului de judecată cu un anumit număr de judecători, cu excepţia câtorva dispoziţii speciale din cadrul recursului, de exemplu art. 484 alin. (3) pct. 1 sau art. 493 alin. (1) C. proc. civ.

Normele ce reglementează compunerea completului de judecată se regăsesc în cadrul art. 54 din Legea nr. 304/2004, la care se face referire şi în recurs, dar acestea prevăd doar numărul de judecători pentru judecata în primă instanţă, apel şi recurs, iar nu şi în cazul judecării revizuirilor.

În jurisprudenţa C. proc. civ. de la 1865 (de exemplu, decizia nr. 2093 din 28 mai 2002, secţia civilă, CSJ), cod unde se reglementa în cadrul art. 326 alin. (1) că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, pentru a se ajunge la concluzia că soluţionarea cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri formulată împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs a fost în mod greşit soluţionată de un singur judecător, s-a reţinut că, întrucât revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, prevăzută în art. 322 pct. 7 din C. proc. civ., este de competenţa de soluţionare a unei instanţe superioare, în cazul judecării acestei revizuiri de către un singur judecător ar fi încălcat principiul potrivit căruia la instanţa superioară completul de judecată se formează cu un judecător în plus faţă de cel care a pronunţat hotărârea atacată.

Ca atare, ţinând cont că nu există vreo normă legală care să impună soluţionarea cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri de un complet format dintr-un anumit număr de judecători şi că jurisprudenţa formată în interpretarea unor norme similare ale C. proc. civ. de la 1865 sancţiona formarea acestor complete cu un număr mai mic de judecători decât cel care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii pentru contrarietate de hotărâri întemeindu-se pe principiul că la instanţa superioară completul de judecată se formează cu un judecător în plus faţă de cel care a pronunţat hotărârea atacată, nu se poate reţine că s-ar fi încălcat, prin modul de alcătuire a completului de judecată, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.