1986 Shooting Damages Claim Time-Barred; Appeal Rejected as Prescription Upheld

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de suferinţele provocate de invaliditatea dobândită prin împuşcarea sa în picior de către grănicerii români, la data de 15.08.1986, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, 1357 şi urm. din C. civ., pe dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O şi pe dispoziţiile art. 22 din Constituţia României.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 1220 din 19 octombrie 2018, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamant, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 63/15 februarie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II - a civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel formulat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 476 şi urm. din C. proc. civ., a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2501si 2517 din C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, arată recurentul că instanţa de apel, analizând legalitatea şi temeinicia soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a ignorat faptul că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2501si 2517 din C. civ. pentru că, potrivit art. 6 din C. civ., prescripţia dreptului material la acţiunea în repararea prejudiciului este raportată la Decretul-lege nr. 167/1958, nicidecum la dispoziţiile Noului C. civ.. Instanţa de apel trebuia sa sancţioneze greşita aplicare a legii făcută de către prima instanţa cu prilejul soluţionării cauzei pe excepţie.

O altă critică adusă judecăţii realizate de instanţa de apel este aceea că a încălcat dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Se arată că prin aprecierea în sensul că, la data căderii regimului comunist totalitar, reclamantul ar fi trebuit sa-si poată evalua nivelul prejudiciului ce i-a fost cauzat şi să identifice persoana responsabila de producerea acestuia, instanţa de apel acceptă justificarea potrivit căreia prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita nu începe sa curgă de la data când s-a produs paguba. In mod greşit se acreditează ideea că posibilităţile de evaluare a prejudiciului şi identificarea persoanei responsabile trebuie raportate la garanţiile procesuale oferite de statul de drept, începând cu anul 1990.

Susţine recurentul că, în aceeaşi logica, garanţiile procesuale oferite de statul de drept în prezent îl îndreptăţesc să îşi evalueze prejudiciul acum şi sa identifice persoana vinovata de producerea acestuia, întrucât aceste garanţii nu s-au epuizat la începutul anilor 1990.

Totodată, faţă de situaţia de invaliditate fizica permanenta în care se găseşte reclamantul în prezent, consideră că prejudiciul este actual şi va exista pana la sfârşitul vieţii reclamantului, neputând fi împiedicat sa îl evalueze în prezent.

Interpretarea dată de instanţa de apel este - în opinia recurentului -nejustificată întrucât acreditează ideea că în prezent nu mai exista prejudiciu şi nici nu va mai exista pe viitor.

Se susţine că este eronată şi aprecierea în sensul că există o culpă proprie a reclamantului de a nu fi fost în măsura sa evalueze şi consecinţele pe termen lung ale prejudiciului, deşi ar fi putut şi ar fi trebuit sa o facă. Consecinţele faptei şi paguba produsa au depins de elemente necunoscute, ce ţin de hazard pentru că reclamantul nu putea anticipa câţi ani va trăi după fapta săvârşita în anul 1986 iar starea de invaliditate permanenta i-a fost cunoscută abia în anul 1998 - potrivit Certificatului nr. x/18.11.1998 emis de către Direcţia de munca şi protecţie socială.

Justificarea soluţiei de admitere a excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune prin prisma Certificatului nr. x/18.11.1998 este incorectă, în opinia recurentului, prin prisma argumentelor anterior prezentate. Admiterea existentei a doua repere temporale de la momentul faptei ilicite (anul 1990 şi anul 1998), pentru calcularea curgerea termenului de prescripţie, este făcuta doar în scopul de a argumenta şi susţine soluţia instanţei de fond şi ilustrează inconsecventa instanţei de apel.

Referitor la identificarea persoanei responsabile pentru acoperirea prejudiciului, se arată că instanţa de apel nu a făcut vreo afirmaţie în motivarea hotărârii, în contextul în care aceasta persoana nu este cunoscuta şi nu poate fi cunoscuta. Paratul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice susţine, prin excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca nu este răspunzător de prejudiciul cauzat reclamantului.

În condiţiile în care, în perioada comunista, nu exista o forma de răspundere a grănicerilor, a unităţii militare din care aceştia făceau parte sau a statului comunist iar statul democratic reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice afirma ca nu răspunde pentru astfel de fapte, nu se justifica argumentul instanţelor potrivit căruia reclamantul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, la data producerii invalidităţii, pe cel răspunzător de săvârşirea faptei ilicite.

Se mai susţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca aplicarea regulilor de prescripţie nu poate conduce la privarea unei persoane de orice posibilitate rezonabilă de a prezenta o acţiune (CEDO, secţia IV, hotărârea Miragall Escolano şi alţii versus Spania, 25 ianuarie 2000, 38366/97, 38688/97, 40777/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 şi 41509/98).

Instanţele judecătoreşti, prin interpretarea eronata prevederilor legale şi situaţiilor de fapt supuse analizelor, împiedica realizarea dreptului material, în substanţa sa, ceea ce nu este normal intr-un stat de drept.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 februarie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 63 din 15.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, şi s-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului şi prevederilor art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Sub un prim aspect, recurentul susţine că instanţa de apel nu a sancţionat eroarea primei instanţe constând în aceea că a reţinut eronat incidenţa în speţă a prevederilor art. 2501 şi 2517 C. civ. deşi normele incidente prescripţiei dreptului la acţiune erau cele ale Decretului nr. 167/1958.

Verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că reglementările legale în raport de care instanţa de prim control judiciar a analizat problematica prescrierii dreptului la acţiune al recurentului-reclamant au fost în mod evident cele conţinute de Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 1, 3, 7 şi 8 din acest act normativ.

În urma analizei ce s-a realizat în aceste coordonate normative, a fost constatată legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate de prima instanţă, soluţie care a fost aceea de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză chiar dispoziţiile legale pe care recurentul le invocă drept incidente cauzei, anume cele conţinute de Decretul nr. 167/1958, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se reproşează instanţei de apel că a încălcat art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, se susţine că, deşi a acceptat faptul că prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu a început să curgă la data când s-a produs paguba - anul 1986 -, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că posibilitatea de evaluare a prejudiciului şi identificarea persoanei responsabile trebuie raportate la garanţiile procesuale oferite de statul de drept începând din anul 1990.

Argumentele dezvoltate de recurent în fundamentarea acestei critici tind însă, la a determina o nouă reevaluare a situaţiei de fapt.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi cunoştea paguba pricinuită de împuşcarea sa încă din anul 1986, când s-a produs fapta pe care a imputat-o pârâtului-intimat, recurentul-reclamant nu şi-ar fi putut exercita dreptul la acţiune anterior anului 1990, aspect care este necontestat în recurs.

În continuarea acestui raţionament, a reţinut că dreptul la acţiune al recurentului putea lua naştere în anul 1990 pentru că de la respectivul moment partea beneficia de garanţiile procesuale ale statului de drept.

Aprecierea în acest sens constituie expresia constatării de principiu a dispariţiei unor piedici obiective, cu caracter general, care existau anterior anului 1990 în spaţiul politico-juridic român relativ la exercitarea unor drepturi de natura celui ce formează obiectul litigiului pendinte, şi ea nu este criticată de recurent ca fiind neconformă vreunei reglementări legale spre a putea fi evaluată în coordonatele permise prin art. 488 din C. proc. civ.

Cât priveşte determinarea momentului de la care recurentul-reclamant a cunoscut paguba, prin decizia recurată s-a reţinut că ansamblul probator al cauzei conduce la concluzia că reclamantul a avut cunoştinţă atât de propria stare de invaliditate, cât şi de existenţa unui prejudiciu fizic şi moral ca urmare a împuşcării sale, încă de la data săvârşirii faptei - 15.08.1986.

Rezultă, din acest raţionament al instanţei de apel, că momentul la care recurentul a cunoscut paguba a fost stabilit pe baza analizei probelor administrate în cauză, analiza astfel realizată ilustrând tocmai evaluarea situaţiei concrete a părţii reclamante, anume a condiţiilor în care acesta avea efectiv posibilitatea de a cunoaşte existenţa unui prejudiciu constând în afectarea semnificativă a stării de sănătate ca urmare a faptei ilicite descrise în acţiunea introductivă precum şi în suferinţele inerente respectivului eveniment.

Cum instanţele de fond au, ca regulă, deplina libertate de apreciere a probelor, conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs este una care se limitează la aspecte ce interesează nelegalitatea deciziei recurate - conform art. 488 C. proc. civ. - Înalta Curte nu poate reaprecia probele avute în vedere de instanţa de apel în cadrul analizei relative la momentul cunoaşterii prejudiciului invocat în cauză.

Împrejurarea - evocată de recurent - că şi în prezent se bucură de garanţiile procesuale oferite de statul de drept nu este de natură a înlătura consecinţele sancţionatorii produse de neexercitarea dreptului la acţiune în conformitate cu rigorile legale în vigoare, la data naşterii lui.

Prescripţia dreptului la acţiune reprezintă o sancţiune civilă al cărei efect constă în pierderea dreptului de apela la forţa coercitivă a statului pentru valorificarea unui drept subiectiv civil. Efectul extinctiv al acesteia se produce, în cazul în care se exercită dreptul la repararea pagubei produse printr-o faptă ilicită, după împlinirea termenului legal imperativ, de 3 ani, înăuntrul căruia titularul respectivului drept subiectiv are obligaţia de a manifesta o conduită diligentă şi prudentă spre a identifica - potrivit exigenţelor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958) - întinderea pagubei şi persoana răspunzătoare de aceasta.

În acest context, susţinerea recurentului în sensul că ar fi îndreptăţit şi în prezent să evalueze prejudiciul şi să identifice persoana vinovată de producerea acestuia, nu este de natură a reliefa un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate, ci este consecinţa neobservării atât a propriei obligaţii de diligenţă cât şi a rigorilor ce rezidă din art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

Caracterul permanent al invalidităţii produse recurentului prin fapta imputată pârâtului-intimat nu poate conduce la concluzia nelegalităţii deciziei civile recurate pentru că această stare a recurentului a fost şi ea avută în vedere de instanţa de apel, ca element ţinând de situaţia de fapt.

Atâta vreme cât judecata în recurs nu este compatibilă cu o reevaluare a situaţiei de fapt, iar prin decizia civilă recurată s-a stabilit că natura permanentă a stării de invaliditate a fost cunoscută recurentului cel mai târziu la data de 18.12.1998, când i-a fost eliberat Certificat de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială rezultată din pierderea totală a capacităţii de muncă, se constată că a fost corect reţinută incidenţa în speţă a prevederilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în privinţa acţiuni în despăgubire ce a fost promovată de recurentul-reclamant la data de 11.06.2018, cu evidenta depăşire a termenului de prescripţie de 3 ani.

Culpa recurentului constând în omisiunea de a manifesta o conduită diligentă a fost, de asemenea, reţinută prin prisma analizei materialului probator, aşa încât nu se poate reaprecia în recurs acest aspect.

Nici pretinsa imposibilitate de a prevedea consecinţele pe termen lung ale faptei ilicite imputate intimatului-pârât nu relevă vreun aspect de nelegalitate a hotărârii recurate. Pretenţia dedusă judecăţii este reprezentată de solicitarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin suferinţele provocate de invaliditatea suferită prin împuşcarea în piciorul stâng a reclamantului-recurent, descrierea în acest mod a pretenţiei nefiind de natură a releva aspecte litigioase referitoare la consecinţe noi ale evenimentului produs în anul 1986, şi care să nu fi fost rezonabil previzibile la data la care recurentului i-a fost eliberat menţionatul act oficial prin care s-a stabilit/constatat atât pierderea totală a capacităţii de muncă cât şi statul de persoană cu nevoi speciale care se încadrează în gradul de handicap 2.

Înalta Curte notează că raportarea făcută de instanţa de apel la două repere temporale, respectiv anul 1990 şi anul 1998, nu relevă inconsecvenţă, cum eronat opinează recurentul, ci ilustrează o analiză complexă şi completă a situaţiei părţii reclamante, a condiţiilor istorico-juridice relevante pentru stabilirea momentului în care a luat naştere dreptul la exercitarea unei acţiuni de tipul celei din prezenta cauză, precum şi pentru identificarea circumstanţelor particulare ale litigiului pendinte. Or, stabilirea acestor circumstanţe de fapt particulare conferă deplină justificare dezlegării referitoare la data la care reclamantul-recurent putea şi trebuia să cunoască prejudiciul pentru a cărui reparare a formulat acţiunea pendinte şi relevă o judecată realizată cu respectarea atât a art. 22 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ. - care instituie obligaţia instanţei de a stabili faptele şi de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, spre a soluţiona litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile - cât şi a limitelor învestirii determinate de susţinerile ce se regăseau în cererea de chemare în judecată şi de principiul general de drept tantum devolutum quantum iudicatum.

În condiţiile în care prin decizia recurată nu s-a reţinut lipsa calităţii procesual pasive a Statului Român, şi nici nu s-a dat eficienţă apărărilor susţinute în acest context de către pârât, apărările expuse de recurent relativ la asemenea chestiuni nu constituie critici la adresa hotărârii judecătoreşti care formează obiectul controlului judiciar, astfel încât nu satisfac cerinţele art. 483 coroborat cu art. 488 din C. proc. civ. spre a fi analizate în cadrul prezentei căi de atac.

Astfel cum judicios a reţinut instanţa de apel, soluţia de respingere a unei acţiuni în justiţie pentru considerentul interveniri prescripţiei nu este în dezacord cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru că această normă nu consacră dreptul de acces la o instanţă ca un drept absolut, nesupus vreunei limitări legale.

Se cuvine fi menţionat, în acest context, că în cauza Miragall Escolano vs. Spania (invocată de recurent drept argument în sensul unei concluzii contrare celei anterior reţinute de instanţă) nu s-a stabilit, de principiu, incompatibilitatea cu art. 6 din Convenţie a reglementărilor privind prescripţia dreptului la acţiune, ci s-a reţinut că în respectiva cauză normele referitoare la prescripţie nu au fost aplicate cu luarea în considerare a posibilităţii rezonabile a reclamanţilor de a lua cunoştinţă de o anumită hotărâre judecătorească care nu le era destinată. Ca atare, dezlegările date de instanţa europeană în menţionata cauză nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea soluţiei adoptate prin decizia recurată în litigiul de faţă, această soluţie având ca fundament o analiză riguroasă şi concretă a condiţiilor în care recurentul-reclamant putea în mod real să cunoască prejudiciul a cărei reparaţie a solicitat-o.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare invocat de recurent, anume ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate în fundamentarea recursului astfel motivat fiind nefondate.

Prin urmare, se constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate anterior, şi se va dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., respingerea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 63 din 15 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.