Coercive damages for non-enforcement of property reconstitution: prohibition on modifying action object at cassation level.

deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremã de Justiție împotriva deciziei nr. 1813 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești la 11 septembrie 2002, constată următoarele:

Prin acțiunea formulatã la 12 aprilie 2001 reclamanta B.M. a chemat în judecatã pe pârâtul S.M. solicitând obligarea acestuia la plata unor daune cominatorii având o valoare zilnică de 970 000 lei ca urmare a neexecutării sentinței civile nr. 866 pronunțate de Judecãtoria Târgoviște la 26 ianuarie 1995 în dosarul nr. 15323/1993.

În motivarea acțiunii s-a arãtat cã prin hotãrârea mentionatã a fost reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei asupra unei suprafete de 10 hectare de “teren arabil si padure” , însã punerea sa în posesie nu s-a realizat din motive imputaile pârâtului care, în calitatea sã de primar al orasului Pucioasa, nu s-a conformat obligatiilor legale care îi reveneau.

Cauza a fost înrgistratã pe rolul Judecãtoriei Pucioasa, mai întâi cu numãrul de dosar 794/2001, iar apoi cu numarul de dosar 176/2002.

Prin sentinta civilã nr. 308 pronuntatã la 13 decembrie 2001 instanța astfel sesizată a respins acțiunea ca neîntemeiatã.

Apelul fãcut de reclamantã împotriva acestei sentinte a fost de asemenea respins prin decizia civilã nr. 753 pronuntatã de Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, la 2 iulie 2002 în dosarul nr. 4256/2002.

Împotriva acestei din urmã decizii reclamanta B.M. a declarat recurs, cauza fãcând obiectul dosarului nr. 6624/2002 al Curtii de Apel Ploiesti, secția civilă.

Prin decizia nr. 1813 pronunțată la 11 septembrie 2002 recursul reclamantei a fost admis, instanța dispunând modificarea în tot a hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii acțiunii și al obligãrii pârâtului S.M., în calitatea sã de primar al orasului Pucioasa, la plata de daune cominatorii.

În dispozitivul deciziei s-a menționat că aceste daune cominatorii - pentru care s-a stabilit un cuantum zilnic de 970 000 lei - erau datorate de pârât de la “12 aprilie 2001 - data introducerii acțiunii și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei, conform sentinței nr. 754 din 12 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Dâmbovita, secția contencios administrativ”.

Pronuntând această decizie instanța de recurs a reținut că judecarea cauzei în fond și în apel s-a făcut numai în raport cu sentința nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Targoviste ignorându-se faptul că respectiva hotărâre a fost urmată de sentința civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ.

În același context instanța de recurs a amintit că prin această din urmă hotărâre Comisia Locală Pucioasa inființată în vederea aplicării Legii fondului funciar a fost obligată să o pună pe B.M. în posesie “pe ternurile ocupate de S.C. P. S.A. Pucioasa, terenuri care sunt libere”, urmând ca pentru alte asemenea imobile deținute de diferite persoane în baza unor acte autentice, reclamanta “să primească despăgubiri într-un cuantum stabilit conform expertizei , sau să i se acorde suprafețe similare”.

S-a subliniat totodată că “împrejurarea că primăria nu deține nici în administrare, nici în proprietate teren pentru a-i fi restituit reclamantei , nu este de natură a o prejudicia pe aceasta din urmă” în exercitarea drepturilor sale si că “obligatiile (corelative ale) primarului subzistă indiferent dacă este vorba despre o punere efectivă în posesie, sau despre plata contravalorii terenurilor ce nu mai pot fi restituite în natură”.

În altă ordine de idei instanța de recurs a menționat că obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii iși are temeiul legal în dispozițiile exprese ale art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

La 20 martie 2003, in temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justitie (Înalta Curte de Casatie si Justitie) a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunțate de instanta de recurs solicitând casarea acesteia și menținerea hotărârii date în apel.

Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată ulterior pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație si Justiție cu numărul de dosar 1392/2003.

În motivarea recursului în anulare s-a susținut că obligarea pârâtului la daunelor cominatorii pentru a-l determina pe acesta să execute sentința civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secția contencios administrativ, excede cadrului procesual și încalcă principiul disponibilității, deoarece prin acțiune reclamanta a urmărit să obțină executărea unei alte hotărâri judecătorești.

În legătură cu aspectele de fond ale litigiului s-a subliniat că, pe de-o parte, obligațiile prevăzute în dispozitivul sentinței nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Târgoviște nu au fost stabilite în sarcina pârâtului ci a Comisiei județene Dămbovița de aplicare a Legii nr. 18/1991, structură administrativă care avea, în principiu, posibilitatea de a emite direct titlul de proprietate al reclamantei.

Pe de altă parte s-a afirmat că punerea în posesie a reclamantei nu s-a putut efectua datorită unui impediment obiectiv: “terenurile, pentru care acesteia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, sunt ocupate de cetățeni ai orașului Pucioasa și de S.C. P. S.A. care au documente legale de proprietate”

În raport cu toate aceste imprejurări s-a conchis că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută existența unei culpe cât privește neexecutarea obligațiilor corelative drepturilor invocate de reclamantă și că prin urmare obligarea sa la plata daunelor cominatorii este nefondată.

În același sens au fost evocate și prevederile exprese ale art. 10 alin. (3) și art. 16 alin. (3) din Legea nr. 29/1990 pe care reclamanta și-a fundamentat actiunea.

În cuprinsul declarației de recurs în anulare a fost formulată și o cerere de suspendare a executării deciziei atacate, cerere pe care această Curte a admis-o prin încheierea pronunțată în cauza de față la 18 aprilie 2003.

În ceea ce o priveste intimata-reclamantã B.M. a depus în dosarul cauzei note scrise în care a susținut în esență că obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii este justificată în raport cu atitudinea abuzivă adoptată de acesta în sensul obstrucționării exercitării drepturilor legitime ale reclamantei.

În același timp intimatul-pârât a solicitat admiterea recursului în anulare, ambele părți depunând în dosar noi înscrisuri.

Recursul în anulare este fondat.

În acest sens Curtea are în vedere ca obligarea pârâtului la plata unor daune-cominatorii a fost solicitată de reclamantă ca urmare a neexecutării sentinței nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Târgoviște, cererea având acest obiect fiind formulată în termeni lipsiți de echivoc nu numai prin acțiunea introductivă ci și prin motivele de apel și apoi de recurs pe care B.M. le-a depus în dosarul cauzei.

Este de asemenea de observat că, prin sentința nr. 866/1995, odată cu reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui teren în suprafață de 10 hectare, s-a stabilit o singură obligație: aceea de a se emite “titlul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991”.

Respectiva obligație nu a fost stabilită însă în sarcina pârâtului S.M, care nu a fost parte în acel proces nici în nume propriu și nici în calitatea sa de primar al orașului Pucioasa ori de președinte al Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 ci, în sarcina Comisiei constituite în același scop la nivelul judetului Dâmbovita.

Respingerea de către instanta de fond și apoi de către cea de apel a cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii a fost asadar justificată.

Cu ocazia soluționării recursului instanța a reținut de asemenea că sentința din anul 1995 nu cuprinde elemente care să justifice obligarea lui S.M. la plata de daune cominatorii.

Aprecierea aceleiași instanțe în sensul că obligarea la plata daunelor cominatorii a pârâtului s-ar impune totuși pe considerentul că nici sentința civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secția contencios administrativ, nu a fost executată este, în acest context, esențial nelegală.

Este de observat astfel că sunt pe deplin justificate criticile formulate în susținerea recursului în anulare referitoare la încălcarea principiului disponibilității printr-o modificare a obiectului acțiunii cu care reclamanta a investit instanțele de judecată.

Chiar mai gravă prin consecințe este însă încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) și art. 254 din C. proc. civ. care restrictionează posibilitățile de modificare a obiectului acțiunii în fața instanței de fond și a celei de apel și care sunt, în mod corespunzător, aplicabile judecății în recurs conform art. 298 și art. 316 din același cod; neținând seama de aceste prevederi și pronunțându-se în legătură cu o chestiune asupra căreia nu fusese investită instanța de recurs a încălcat dreptul fundamental al pârâtului la apărare.

Nu în ultimul rând este amintit și faptul că sentința civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secția contencios administrativ, a fost casată, iar cauza a fost trimisă Judecătoriei Pucioasa pentru competentă soluționare.

Această măsură intervenită ca urmare a declarării unui alt recurs în anulare a fost dispusă prin decizia nr. 2525 de la 24 iunie 2003 pronunțată de secția de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie, hotărâre care a fost depusă în copie în dosarul cauzei.

Reținând deci că decizia atacată cu recurs în anulare a fost pronunțată cu încălcarea esențială a dispozițiilor legale amintite Curtea urmează a face aplicarea art. 314, art. 330 pct. 2 și art. 3303 alin. (2) C. proc. civ. admițând recursul în anulare, casând decizia atacată și respingând recursul declarat în cauză de reclamanta B.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremã de Justitie împotriva deciziei nr. 1813 din 11 septembrie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti.

Caseazã decizia atacată și respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 753 din 2 iulie 2002 a Tribunalului Dâmbovita.

Irevocabilă.

Pronunțată în sedintă publică, astăzi 23

ianuarie 2004.