Cumulative liability for public phonogram use: distinct remuneration duties to performers' and producers' collecting societies; delictual triple damages admissible after procedural modification

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23 noiembrie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata:

- sumei de 1.825 RON la care se adaugă TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2014-30.11.2017;

- sumei de 956,35 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 30.10.2017 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorat;

- cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1639 din 11 iulie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.003 RON, contravaloare a prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţilor datorate în perioada 01.11.2014-30.11.2017, precum şi să încheie cu reclamantul autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru retransmiterea prin cablu a prestaţiilor artistice fixate pe fonograme şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

A respins în rest acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 967A din 12 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1639 din 11 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat casarea deciziei recurate.

Prin motivele de recurs pârâta arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivare arată că referatul înregistrat cu nr. x/b din 06.09.2017 întocmit de un inspector al reclamantei contrazice susţinerile reclamantei potrivit cărora aceasta efectuează o comunicare publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

Mai mult, pârâta arată că aceasta a încheiat autorizaţii/licenţe neexclusive cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), achitând către acesta remuneraţiile, astfel încât nu ar mai putea fi obligată la plata de remuneraţii de acelaşi gen şi în acelaşi scop către mai multe organisme de gestiune a drepturilor artiştilor interpreţi.

Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material şi atunci când a trecut cu vederea faptul că reclamantul A. şi-a justificat iniţial pretenţiile pe o răspundere civilă contractuală derivând din autorizaţia/licenţa neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor nr. 1444/09.08.2010 şi din multitudinea de facturi proforma emise în baza acestei licenţe, pentru ca apoi să modifice acţiunea şi să invoce răspunderea civilă delictuală, solicitând triplul remuneraţiei datorate. Or, în raport de înscrisurilor invocate de reclamantă (licenţă, facturi proforme) nu se putea atrage răspunderea civilă delictuală, sens în care aceasta nu putea fi obligată la plata triplului remuneraţiei datorate.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 967A din 12 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. S.R.L. este nefondat pentru considerentele care urmează:

În ceea ce priveşte criticile susceptibile de a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Recurenta pârâtă critică hotărârea Curţii de Apel Bucureşti pentru greşita reţinere a calităţii sale de utilizator în perioada în litigiu.

A arătat că nu există probe la dosar care să ateste că aparatul TV şi sistemul audio au funcţionat în perioada dedusă judecăţii, chiar în referatul întocmit de un inspector al reclamantei consemnându-se faptul că, deşi acesta a sesizat comunicarea publică de fonograme, nu a putut identifica sursa acestora, iar televizorul identificat s-a aflat în starea "oprit".

Referitor la calitatea de utilizator a pârâtei, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că "între părţi au fost încheiate autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual înregistrate sub nr. x şi 1445 din 9.08.2010, contracte în vigoare în perioada pentru care se solicită remuneraţiile (în condiţiile în care nu a intervenit rezilierea conform clauzelor contractuale) şi care obligă apelanta la achitarea remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi titulari ai drepturilor conexe de autor. În acelaşi timp, din declaraţia dată pe proprie răspundere de reprezentanţii societăţii la data de 30.07.2010 rezultă că aceasta deţine un cafe-bar în suprafaţă de 110 mp, spaţiu în care sunt date în exploatare echipamente pentru difuzarea muzicii şi/sau a imaginii. Aşadar, apelanta, ce deţine aparate Tv şi boxe în spaţiul comercial, este prezumată a comunica public fonograme şi prestaţii artistice în domeniul audiovizual în scop ambiental, având deci, calitatea de utilizator şi, în consecinţă, obligaţia de plată fiind, astfel, dovedită".

Astfel, instanţa de apel a reţinut, pe de-o parte, că prin încheierea autorizaţiilor/licenţe neexclusive la data de 09.08.2010, precum şi prin deţinerea de aparate TV şi boxe în spaţiul comercial, se prezumă existenţa calităţii de utilizator a pârâtei şi realizarea de către aceasta a unor acte de comunicare publică a fonogramelor. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că apelantei pârâte îi revenea sarcina de a răsturna prezumţia simplă dedusă din cele reţinute anterior ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

În recurs se critică această reţinere a instanţei de apel, susţinându-se că reclamanta nu a făcut dovada sursei de comunicare interceptată, precum şi a funcţionării aparatului TV.

Cu privire la această critică, se constată că, într-adevăr, regula generală prevăzută de art. 249 C. proc. civ. impune, din punct de vedere cronologic, în sarcina reclamantului obligaţia de a face dovada pretenţiilor sale, acesta fiind cel care susţine, primul, temeinicia cererii de chemare în judecată, însă pârâtul este cel care trebuie să iasă din pasivitate şi să se apere, criticând probele aduse de reclamant şi făcând dovada susţinerilor sale.

Atâta timp cât reclamantul a administrat proba cu înscrisuri, din cuprinsul cărora a rezultat existenţa calităţii de utilizator, revenea pârâtei sarcina de a face dovada contrară, şi anume a faptului că aparatul TV era nefuncţional de mulţi ani, aşa cum s-a susţinut, şi, deci, că nu a funcţionat în perioada în litigiu.

Or, în condiţiile în care pârâta nu a contestat încheierea autorizaţiilor/licenţe neexclusive şi nici nu a făcut dovada existenţei unor probleme tehnice ale aparatului TV, care să fi cauzat întreruperea difuzării şi, deci, a neutilizării repertoriului protejat, în mod corect s-a stabilit în sarcina acesteia obligaţia de plată a remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Recurenta pârâtă a mai criticat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti pentru greşita reţinere în sarcina acesteia a obligaţiei de plată către reclamanta A., în condiţiile în care acesta a încheiat autorizaţii/licenţe neexclusive cu UPFR, achitând către acesta remuneraţiile aferente comunicării publice de fonograme, iar Legea nr. 8/1996 nu impune în sarcina utilizatorului plata a două remuneraţii de acelaşi gen şi în acelaşi scop către mai multe organisme de gestiune colectivă.

Nici această critică nu poate fi primită.

Reclamantul este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, prin deciziile ORDA nr. 399/2006 fiind numit colector pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuinţarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalaţii de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.), în timp ce UPFR gestionează drepturile producătorilor de fonograme.

Recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, aşa cum s-a reţinut anterior. Prin comunicarea publică a fonogramelor sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci şi drepturilor de proprietate intelectuală aferente conţinutului acestor fonograme, şi anume drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi etc., ale căror opere sau prestaţii sunt fixate pe fonograme.

Prin urmare, prin instalarea sau punerea la dispoziţie a aparatului TV în incinta cafe bar-ului, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestuia, deţinătorul unităţii are calitatea de utilizator prin comunicarea publică şi a operelor muzicale fixate pe fonograme. Astfel, pe lângă taxa datorată UPFR, pentru comunicarea publică a fonogramelor, recurentul datorează şi remuneraţii către artiştii interpreţi sau executanţi pentru operele sau prestaţiile acestora fixate pe fonograme, remuneraţii ce sunt colectate prin intermediul reclamantului din prezenta cauză, A..

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă greşita aplicare a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu consecinţa obligării sale în mod nelegal la plata triplului remuneraţiilor, în condiţiile în care reclamantul şi-a întemeiat iniţial acţiunea pe dispoziţiile răspunderii civile contractuale, pentru ca ulterior să modifice temeiul de drept şi să invoce răspunderea civilă delictuală. Consideră că în speţă sunt aplicabile, raportat la înscrisurile invocate de reclamant regulile răspunderii contractuale.

Acest motiv de casare, ce poate fi subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează a fi respins, după cum urmează.

În prealabil este de remarcat că acest motiv de recurs vizează modul de calcul al despăgubirii, recurentul fiind nemulţumit de faptul că ar fi fost obligat la plata triplului remuneraţiilor datorate.

Într-adevăr, reclamantul a indicat prin cererea introductivă de instanţă dispoziţiile art. 1166 şi art. 1350 şi urm. C. civ., însă, pentru termenul de judecată din 28.03.2018, acesta şi-a modificat temeiul de drept al acţiunii, invocând dispoziţiile art. 1349 C. civ., şi a reformulat petitul cererii de chemare în judecată, solicitând acordarea triplului remuneraţiilor pentru perioada începând cu data de 1.03.2016, când ar fi intrat în vigoare o altă formă a metodologiilor (Decizia nr. 10/2016). Cererea modificatoare a fost formulată cu respectarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., până la primul termen la care a fost legal citat, tribunalul luând act de aceasta.

Această cerere modificatoare a fost formulată după ce pârâta a contestat prin întâmpinare, pe de o parte, obiectul autorizaţiilor, utilizarea fonogramelor iar nu a audiogramelor, iar pe de altă parte, termenul de valabilitate al acestora.

Prima instanţă de fond a analizat, prin sentinţa civilă nr. 1639 din 11.07.2018, cererea din perspectiva răspunderii civile delictuale şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.003 RON, contravaloare a prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţilor datorate în perioada 01.11.2014-30.11.2017, precum şi la încheierea cu reclamantul a autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru retransmiterea prin cablu a prestaţiilor artistice fixate pe fonograme şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual. A respins în rest acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Este de remarcat că pentru perioada 01.11.2014-29.02.2016 prima instanţă de fond a acordat doar remuneraţia datorată, întrucât reclamanta nu a cerut pentru această perioadă triplul remuneraţiilor, şi a respins cererea de acordare a penalităţilor de întârziere deoarece a apreciat că în cazul prevăzut la art. 139 alin. (2) lit. b) sumele datorate nu sunt purtătoare de penalităţi, ca în situaţia literei a), care a fost înlăturată de la aplicare.

Pârâta nu a criticat, prin motivele de apel, aceste reţineri ale primei instanţe de fond, nesusţinând că ar fi fost aplicabilă, raportat la situaţia din speţă, răspunderea contractuală, ceea ce ar fi contrazis, de altfel, apărările din întâmpinare, şi nici că ar fi fost greşit determinat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat, prin raportare la prevederile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1991, în loc de prevederile literei a) a aceluiaşi articol.

Criticile formulate de către recurentă referitoare la nulitatea facturilor proforme pentru că nu ar conţine obligaţii ce izvorăsc din autorizaţia/licenţă neexclusivă emisă de către reclamant sunt formulate în contextul motivului principal, prin care se susţine aplicabilitatea în cauză a răspunderii contractuale, fiind accesorii acestora, şi ca atare urmează soarta acestuia.

Astfel, cum critica vizând analizarea greşită a cauzei din perspectiva răspunderii civile delictuale şi obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiei nu a constituit motiv de apel, Înalta Curte constată că aceasta este formulată omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) raportat la art. 459 alin. (2) prima teză C. proc. civ., sens în care nu va putea fi analizată în prezentul context procesual.

În ceea ce priveşte trimiterile instanţei de apel la autorizaţiile/licenţele neexclusive încheiate între părţi, se poate observa că acestea au fost făcute în cadrul raţionamentului ce justifica reţinerea prezumţiei simple de comunicare publică, iar recurentul nu a criticat decizia atacată sub aspectul legalităţii reţinerii acestei prezumţii.

Cât priveşte cererea formulată de intimatul A. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi admisă iar, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., va obliga pe recurenta B. S.R.L. la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul A., conform OP nr. x/28.10.2019, care atestă efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L împotriva deciziei nr. 967A din 12 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.