Inadmissibility of cassation appeal where special law limits post-first-instance review to appeal only

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 5 noiembrie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând obligarea pârâtei să valideze dispoziţia nr. 11838 din data de 16 iunie 2009 prin care a fost soluţionată notificarea nr. x din 10 august 2001 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 3 şi 4 situate în imobilul din Bucureşti, str. x, notificatoarei B. (decedată) şi moştenită de reclamant în calitate de legatar cu titlu particular, în conformitate cu certificatul de legatar nr. x din data de 17 martie 2015 eliberat de Biroul Individual Notarial C. în dosarul nr. x/2015 şi obligarea pârâtei să soluţioneze dosarul nr. x C. civ. prin emiterea deciziei de compensare şi a titlului de plată în conformitate cu dispoziţiile art. 17 şi următoarele raportate la prevederile art. 34 şi art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013.

În drept, au fost invocate prevederile art. 17 raportat la art. 34 şi 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa nr. 198 din 6 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, acţiunea, a obligat pe pârâta C.N.C.I. să valideze dispoziţia nr. 11838 din 16 iunie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi să soluţioneze dosarul de despăgubiri nr. 63475/CC, în sensul de a emite în favoarea reclamantului decizie de compensare prin puncte pentru apartamentul nr. x etaj 1 şi apartamentul nr. x etaj 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, vândute în baza Legii nr. 112/1995 prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x din 16 ianuarie 1997 şi nr. 478/27.864 din 8 octombrie 1996, împreună cu cota de teren de 62,77 mp şi, pe cale de consecinţă, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 511A din data de 22 iunie 2020, a admis apelul formulat de pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei tribunalului şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că validarea de către pârâta CNCI a dispoziţiei nr. 11838 din 16 iunie 2009 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti se va face şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Restul dispoziţiilor sentinţei apelate au fost menţinute.

4. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 8 septembrie 2020 şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 14 septembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

5. Procedura derulată în recurs:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod, iar părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac, la data de 9 februarie 2021, fără citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursulului:

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acţiunea prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând obligarea pârâtei să valideze dispoziţia nr. 11838 din data de 16 iunie 2009 prin care a fost soluţionată notificarea nr. 3210 di data de 10 august 2001 şi prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele 3 şi 4 situate în imobilul din Bucureşti, str. x, notificatoarei B. (decedată) şi moştenită de reclamant în calitate de legatar cu titlu particular, în conformitate cu certificatul de legatar nr. x din data de 17 martie 2015 eliberat de Biroul Individual Notarial C. în dosarul nr. x/2015 şi obligarea pârâtei să soluţioneze dosarul nr. x C. civ. prin emiterea deciziei de compensare şi a titlului de plată în conformitate cu dispoziţiile art. 17 şi următoarele raportate la prevederile art. 34 şi art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 34 şi 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, incidentă în cauză, la art. 33 şi 34 reglementează procedura soluţionării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii.

Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stipulează în sensul că în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei prevăzute la alin. (1), respectiv secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor, iar la alin. (4) al articolului se prevede că hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt supuse numai apelului.

Totodată, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Conform dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

De asemenea, dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Reiese deci, că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea specială nr. 165/2013, hotărârea tribunalului de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din acelaşi act normativ, este supusă numai apelului. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor menţionate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia Legii nr. 165/2013 este apelul, intenţia legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului.

Prin decizia civilă nr. 511A din data de 22 iunie 2020, ce face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat apelul declarat de reclamant, epuizându-se astfel căile de atac recunoscute de lege în materia acţiunilor întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, rezultă că decizia nr. 511A din data de 22 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

În consecinţă, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declaratîn cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 511A din 22 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.