Judicial resolution of authentic sale-purchase antecontract for failure to transfer property rights by deadline

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezolutiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, autentificat sub nr. x/17.06.2013 de BNP F. pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate de pârâţi, aceea de a vinde imobilul proprietatea lor, situat în Craiova, str. x, compus din teren în suprafaţă de 1000 mp sub nr. Cadastral 24306/2 şi 1000 mp sub nr. Cadastral 24306/3, repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea preţului încasat, în sumă de 200.000 euro (două sute mii euro), fie în euro, fie în echivalent în RON la cursul oficial din ziua plăţii şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv taxa de timbru şi onorariu avocat.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1164, 1166-1174, 1179, 1225, 1236,1240,1241, 1266, 1270, 1276, 1279, 1322-1323, 1635-1640 din C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 48/23.01.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi Sasu. C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., având ca obiect rezolutiunea antecontractului de vânzare - autentificat sub nr. x/17.06.2013 de BNP F. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanţi.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1910/02.07.2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanţi, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea formulată de A., B. şi C.; a dispus rezoluţiunea antecontractului autentificat sub nr. x/17.06.2013 la BNP F. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii antecontractului; a obligat pârâţii D. şi E. să restituie reclamanţilor A., B. şi C. preţul achitat de 200.000 euro şi să plătească reclamanţilor A., B. şi C. suma de 19388 RON, cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Dolj, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii D. şi G..

i) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta G. a formulat, în esenţă, următoarele susţineri:

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta G. a susţinut că, la data semnării antecontractului de vânzare cumpărare (17.06.2013) numele său era Petrescu, însă, prin sentinţa civilă nr. 14577/25.11.2014, rămasă definitivă la 03.03.2015 prin neapelare, s-a desfăcut căsătoria sa, instanţa dispunând revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv G..

După desfacerea căsătoriei, respectiv la 05.10.2018, a părăsit definitiv România, stabilindu-se în Marea Britanic, astfel că, în raport de această împrejurare, recurenta a susţinut că procedura de citare a sa a fost nelegală, atât în ce priveşte numele, cât şi domiciliul unde s-a emis citaţia, fiind încălcate prevederile art. 157 alin. (1) lit. e), art. 163 alin. (3) lit. c) şi art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

2) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul D. a formulat, în esenţă, următoarele susţineri:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 7, art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (2), (4) şi (6) C. proc. civ., în ce priveşte principiul disponibilităţii, întrucât a modificat nelegal temeiul de drept al cererii introductive din textele legale expres indicate de reclamanţi (între care se distinge art. 1.276 C. civ.) în art. 1.550 C. civ. (rezoluţiunea judiciară) text legal neinvocat de reclamanţi.

Recurentul a susţinut că acţiunea reclamanţilor a învestit instanţa de judecata cu soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 1276 C. civ. (denunţarea unilaterală a convenţiei) care viza tocmai pactul comisoriu înscris în antecontractul dintre părţi şi constatarea rezoluţiunii ca efect al activării acestuia de către reclamanţi. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă clar că reclamanţii au invocat dispoziţiile acestui pact comisoriu care le permitea să aleagă între rezoluţiune şi respectiv, pronunţarea unei hotărâri în realizarea dreptului, solicitând ca instanţa să le recunoască eficacitatea.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.166, 1.170, 1.266, 1.270, 1.522, 1.523 alin. (1), (1).550 şi 1.553 C. civ., în sensul că a interpretat contractul contrar voinţei părţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Recurenta G. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea apărărilor intimaţilor şi admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la 19 noiembrie 2020.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce se vor arăta:

1) Recursul pârâtei G..

- Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că desfăşurarea judecăţii s-ar fi făcut, în ce o priveşte, cu lipsă de procedură, întrucât din anul 2015 poartă un alt nume, urmare a divorţului intervenit şi de asemenea, că are un alt domiciliul începând cu 5.10.2018, dată la care a părăsit România, mutându-se în Marea Britanie.

În acelaşi sens, s-a arătat că, în actul de comunicare a deciziei recurate şi în dispozitivul deciziei, numele pârâtei nu este menţionat corect.

În legătură cu modalitatea de invocare a acestor pretinse vicii de procedură, Înalta Curte constată că recurenta se prevalează - într-o manieră contrară dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., referitoare la buna-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale - de intervenirea unor modificări în privinţa elementelor de identificare a acesteia (numele şi respectiv, domiciliul) pe care nu le-a adus la cunoştinţa părţilor adverse cu care se afla într-o relaţie contractuală şi nici la cunoştinţa instanţei de judecată.

Astfel, în condiţiile în care recurenta, alături de soţul acesteia, au încheiat, la data de 17.06.2013, cu intimaţii-reclamanţi, un antecontract de vânzare-cumpărare, în care s-a prevăzut ca termen de perfectare data de 16.06.2015, aceasta era datoare, într-o atitudine de bună-credinţă ce trebuie să caracterizeze desfăşurarea şi executarea raporturilor contractuale (conform art. 1.170 C. civ.) să aducă la cunoştinţa părţilor adverse (creditori ai obligaţiei asumate de către pârâtă) modificările intervenite în statutul civil al acesteia, care au avut consecinţe pe plan personal nepatrimonial, în sensul revenirii la numele avut anterior căsătoriei.

Neprocedând în acest fel, recurenta nu poate reproşa reclamanţilor că la momentul învestirii instanţei (14.06.2018), aceştia au indicat datele de identificare a pârâtei aşa cum rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, neexistând niciun indiciu sau element probat ca atare în proces că ar fi adus la cunoştinţa acestora faptul că datele respective nu ar mai corespunde realităţii.

De aceea, recurenta-pârâtă, care se afla în raporturi juridice în derulare (nefinalizate) cu reclamanţii, nu se poate prevala de o atitudine lipsită de bună-credinţă, pentru a obţine efecte juridice pe plan procesual - într-o încercare dilatorie, de temporizare a judecăţii - în condiţiile în care nu şi-a îndeplinit o obligaţie minimă de informare a cocontractanţilor asupra modificărilor intervenite în statutul său civil, în măsura în care acestea se puteau repercuta asupra executării obligaţiilor (de către un debitor care trebuie corect identificat) sau asupra desfăşurării procedurii judiciare.

Cum nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine pentru a legitima o atitudine caracterizată prin rea-credinţă, demersul în acest sens al recurentei încalcă dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. şi nu-i poate justifica o critică de nelegalitate, având în vedere pe de o parte, că numele acesteia a fost indicat de către reclamanţi astfel cum rezultă din contract şi pe de altă parte, că dovezile de îndeplinire a procedurii de citare n-au fost restituite la dosar cu menţiunea că persoana cu acel nume (Petrescu în loc de G.) nu ar locui la adresă.

Deşi hotărârea judecătorească cu privire la starea civilă a unei persoane (în speţă, cea de divorţ) are efecte de opozabilitate erga omnes, pentru a li se opune în felul acesta reclamanţilor, ea trebuie să le fi fost adusă la cunoştinţă în mod efectiv.

Recurenta nu a pretins şi nu a demonstrat existenţa unei cunoaşteri în fapt, de către intimaţi, a modificărilor intervenite în starea sa civilă pentru a putea invoca opozabilitatea în aceşti termeni a hotărârii de divorţ şi pe cale de consecinţă, indicarea eronată, cu bună-ştiinţă, a numelui său în cursul procedurii judiciare.

În acelaşi timp, nu a fost invocată nicio împrejurare care să fie supusă analizei instanţei, aptă să ducă la concluzia că reclamanţii aveau motive să verifice, eventual, menţiunile existente pe marginea actului de căsătorie, în registrul de stare civilă, în legătură cu intervenirea divorţului (şi revenirea pârâtei la numele anterior).

De asemenea, în priveşte domiciliul, recurenta a arătat că la data de 5.10.2018 a părăsit definitiv România, aşa încât nu ar fi fost citată la adresa corectă.

Or, nici sub acest aspect recurenta nu a procedat la vreo notificare a părţii adverse, iar procedura de citare în cursul procesului (cu excepţia primului termen de judecată, din 2.11.2018) a fost constatată îndeplinită la domiciliul indicat de către reclamanţi.

Mai mult, recurenta însăşi a depus în recurs copie de pe actul de identitate (cu valabilitate de la 9.04.2015) din care rezultă că şi în prezent figurează la acelaşi domiciliu (în Craiova, str. x) cu cel indicat de reclamanţi în cererea de chemare în judecată şi menţionat ca atare în actele de procedură întocmite în cauză.

Potrivit art. 91 alin. (1) C. civ., dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar când acestea nu corespund realităţii "stabilirea sau schimbarea domiciliului nu va putea fi opusă altor persoane" (alin. (2).

Ca atare, recurenta-pârâtă nu poate opune intimaţilor-reclamanţi împrejurarea că în fapt - după învestirea tribunalului şi anterior primului termen de judecată - aceasta a început să locuiască la altă adresă, pentru a susţine indicarea greşită a domiciliului, cu consecinţe asupra legalei îndepliniri a procedurii de citare.

În contextul aceleiaşi manifestări procesuale, caracterizate de lipsa unei bune -credinţe în exerciţiul drepturilor, este şi susţinerea recurentei referitoare la nelegala întocmire a actului procedural al comunicării deciziei recurate (sub motivul indicării incorecte a numelui), ceea ce nu a împiedicat-o însă să exercite calea de atac înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Faptul că o astfel de întocmire a actului procedural a făcut posibilă comunicarea efectivă a acestuia şi luarea la cunoştinţă de conţinutul lui, rezultă şi din aceea că verificarea declarării în termen a recursului s-a făcut prin raportare la această comunicare (fără a fi nevoie de vreo cerere de repunere în termen sau de luare în calcul a unui alt moment la care s-ar fi luat cunoştinţă efectiv de decizie).

Aceasta înseamnă că pârâta, care nu s-a prezentat la judecata în primă instanţă sau în apel, a putut ieşi din starea de pasivitate şi să exercite în termen recursul deşi actul comunicării deciziei din apel s-a realizat în aceleaşi condiţii cu celelalte acte procedurale îndeplinite în cursul procesului (referitoare la numele şi domiciliul părţii).

În consecinţă, toate aspectele subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, neregularităţile invocate fiind rezultatul conduitei părţii şi, în acelaşi timp, nefiind apte să o împiedice de luarea la cunoştinţă a existenţei şi desfăşurării unei proceduri judiciare.

- În ce priveşte dezlegarea dată fondului litigiului, soluţia de pronunţare a rezoluţiunii judiciare este corectă, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa fondului şi la textele de lege incidente, aşa încât şi sub acest aspect criticile formulate au caracter neîntemeiat.

Astfel, potrivit raporturilor juridice stabilite între părţi în baza antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la 17.06.2013, reclamanţii, în calitate de promitenţi-cumpărători şi-au îndeplinit, la data încheierii convenţiei, obligaţia ce le incumba, de plată a preţului (200.000 euro), stabilindu-se totodată, ca dată de perfectare a actului, 16.06.2015, fără ca pârâţii să-şi îndeplinească, la rândul lor, principala obligaţie asumată, de transmitere a dreptului de proprietate, prin prezentarea la notar în vederea autentificării actului.

Fiind o obligaţie asumată cu termen de executare, ajungerea acestuia la împlinire valorează punere de drept în întârziere, conform art. 1.523 C. civ.

Chiar acceptând ipoteza lipsei caracterului esenţial al termenului înăuntrul căruia să fi fost executată obligaţia (sens dat prin dispoziţiile menţionate anterior, care fac referire la obligaţia ce nu poate fi executată în mod util decât într-un anumit termen), punerea în întârziere a părţilor a operat oricum prin cererea de chemare în judecată (introdusă la 14.06.2018), conform art. 1.522 alin. (1) C. civ.

În acest context, susţinerea recurentei-pârâte conform căreia "interesul principal de a încheia contractul în formă autentică era al promitenţilor cumpărători, sens în care aceştia ar fi trebuit să ia legătura cu pârâţii şi să solicite încheierea actului de vânzare", ignoră natura antecontractului, care este un act bilateral sinalagmatic, în care părţile au deopotrivă, calitatea de creditori şi debitori.

Or, în condiţiile în care promitenţii-vânzători îşi îndepliniseră obligaţia asumată, aceea de plată a preţului convenit, pârâta nu poate susţine, din poziţia promitent-vânzător, a cărui principală obligaţie este aceea de a transfera dreptul de proprietate, că cealaltă parte ar fi în culpă de neperfectarea actului.

Această atitudine este una contrară principiului bunei-credinţe cu care trebuie să acţioneze părţile atât la încheierea contractului cât şi pe tot timpul executării acestuia (art. 1.170 C. civ.), neputând produce efecte juridice în sensul pretins de parte - respectiv, al plasării propriei culpe în neexecutarea obligaţiei în sarcina celelalte părţi care, în realitate, şi-a îndeplinit obligaţia principală asumată prin încheierea antecontractului.

În aceeaşi modalitate, care denotă lipsa bunei-credinţe contractuale precum şi ignorarea calităţii sale de debitor al obligaţiei de transfer al dreptului de proprietate, este susţinerea recurentei conform căreia nu avea obligaţia să iniţieze demersurile privind încheierea actului de vânzare întrucât această iniţiativă ar fi trebuit să aparţină promitenţilor cumpărători "cei care aveau interesul de a dobândi bunul imobil al cărui preţ fusese achitat".

Formulând o astfel de critică, recurenta se prevalează de propria culpă în neexecutarea obligaţiei la termenul convenit, nesocotind faptul că cealaltă parte contractuală îşi executase obligaţia asumată, neputând aşadar pune în sarcina acesteia o eventuală răzgândire sau refuz de încheiere a contractului în formă autentică.

Ca atare, soluţia instanţei de apel care a dispus rezoluţiunea antecontractului este una corectă şi legală întrucât vine să sancţioneze conduita culpabilă a promitenţilor-vânzători, de neexecutare a obligaţiilor asumate într-un interval de timp considerabil (mai mult de 5 ani) de la împlinirea termenului în care trebuia să procedeze în acest sens şi în contextul în care promitenţii-vânzători îşi îndepliniseră obligaţia principală.

2) Recursul pârâtului D. are, de asemenea, caracter nefondat.

- Invocând încălcarea unor norme de procedură în desfăşurarea judecăţii (art. 7, 9 alin. (2), art. 22 alin. (2), (4) şi 6 C. proc. civ.) şi astfel incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de apel ar fi nesocotit principiul disponibilităţii întrucât a modificat temeiul de drept al cererii deduse judecăţii, din textele indicate expres de către reclamanţii - între care a distins art. 1.276 C. civ. - în art. 1.550 C. civ., în baza căruia a şi dispus rezoluţiunea, deşi textul respectiv nu fusese invocat.

Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu a procedat la o modificare a cauzei juridice a acţiunii, respectiv a temeiurilor de drept pe care s-au sprijinit pretenţiile deduse judecăţii, ci a realizat o calificare juridică a acestora, ţinând seama de obiectul concret (care viza lipsirea de eficacitate a actului, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară) şi de motivele de fapt ale acţiunii referitoare la neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de către pârâţi în legătură cu perfectarea actului de vânzare.

Împrejurarea că reclamanţii nu au indicat în acţiune dispoziţiile art. 1.550 C. civ. referitoare la sancţiunea rezoluţiunii, ci prevederi legale de ordin general din materia obligaţiilor şi a contractelor, nu putea constitui un impediment pentru instanţă în identificarea şi calificarea corectă, din punct de vedere juridic, a pretenţiilor formulate.

Aceasta întrucât rolul judecătorului în desfăşurarea procesului este şi acela de "a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire" (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), fără ca aceasta să însemne o nesocotire a principiului disponibilităţii, câtă vreme obiectul şi limitele procesului au rămas cele stabilite prin cererea reclamanţilor (aşa cum prevede art. 9 alin. (2) C. proc. civ..civ.), vizând lipsirea de efecte a antecontractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca sancţiune a neexecutării.

Identificând ca temei juridic al cererii dispoziţiile art. 1550 C. civ., instanţa de apel n-a făcut decât să indice sediul materiei rezoluţiunii, fără să depăşească limitele învestirii, faţă de pretenţia concretă formulată şi de motivele de fapt ale cererii.

Procedând astfel, instanţa de apel a asigurat tocmai aplicarea principiului legalităţii întrucât judecătorul are obligaţia, nu doar dreptul, cum susţine recurentul, de a realiza calificarea juridică a faptelor (da mihi factum, dabo tibi ius).

- Critica referitoare la aplicarea eronată a normelor de drept material (şi astfel, incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) vizează aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1.553 C. civ. referitoare la pactul comisoriu, precum şi a celor prevăzute de art. 1.523 alin. (1) C. civ. privind punerea de drept în întârziere şi are, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, în privinţa pactului comisoriu, instanţa de apel a apreciat, într-o motivare subsidiară celei referitoare la îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii judiciare, că se regăsesc şi cerinţele funcţionării pactului comisoriu.

Deşi analiza este una supraabundentă câtă vreme pentru lipsirea de eficacitate a actului este suficientă aplicarea unei singure sancţiuni (cea a rezoluţiunii judiciare, în speţă), considerentele nu sunt eronate pe fond.

Aceasta, în contextul în care clauza din antecontract prevedea posibilitatea pentru promitenţii-cumpărători de a solicita, fie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, fie să declare rezoluţiunea unilaterală a antecontractului "în cazul în care promitenţii vânzători se răzgândesc sau refuză încheierea în formă autentică a contractului de vânzare în termenul stabilit sau îşi încalcă orice altă obligaţie stabilită prin contract".

Susţinerea că nu s-ar fi demonstrat în proces condiţiile activării pactului comisoriu - răzgândirea sau refuzul încheierii actului autentic de către promitenţii-vânzători - vine în contradicţie cu atitudinea acestora şi cu situaţia de fapt reţinută de instanţa fondului, a neîndeplinirii obligaţiei asumate la 5 ani de la data scadenţei, inclusiv pe parcursul derulării procesului început în 2018, fără să fie invocate şi demonstrate împrejurări care să fi împiedicat pe debitorii - promitenţi vânzători în executarea obligaţiei.

Astfel fiind, întrucât de încheierea contractului în formă autentică depindea transmiterea dreptului de proprietate şi predarea posesiei imobilului, ca obligaţie corelativă celei de achitare a preţului pe care promitenţii-cumpărători şi-au îndeplinit-o la data autentificării antecontractului, recurentul-pârât nu poate susţine cu temei că atitudinea sa de refuz sau răzgândire asupra înstrăinării bunului nu rezultă din curgerea unui interval de timp considerabil fără a face vreun demers în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor.

Dimpotrivă, ignorând principiul executării de bunăvoie şi cu bună-credinţă a obligaţiilor, recurentul pune în sarcina celeilalte părţi demonstrarea demersurilor pe care ar fi trebuit să le facă anterior pentru o executare adecvată a obligaţiilor.

- Şi în privinţa dispoziţiilor art. 1.523 alin. (1) C. civ. a căror încălcare se invocă, sub motiv că în antecontract nu s-a stipulat expres că debitorul s-ar afla de drept în întârziere prin simpla îndeplinire a termenului de executare, critica este lipsită de fundament.

Astfel, separat de aprecierea conform căreia prin simpla îndeplinire a termenului stipulat în cazul neîndeplinirii obligaţiei afectate de această modalitate, ar exista o punere în întârziere, potrivit art. 1.523 alin. (1) C. civ., instanţa de apel identifică această situaţie în care se află debitorul şi cu referire la dispoziţiile art. 1.522 alin. (1) C. civ., conform cărora punerea în întârziere se poate face şi prin cererea de chemare în judecată.

De aceea, chiar admiţând că nu era esenţialmente necesar ca executarea obligaţiei să aibă loc până la termenul convenit de părţi pentru ca prin simpla împlinire a acestuia să aibă loc şi punerea în întârziere, aceasta a operat oricum, ca efect al cererii de chemare în judecată, potrivit art. 1.522 C. civ.

- Susţinerea că instanţa de apel se contrazice întrucât pe de o parte, invocă şi analizează rezoluţiunea judiciară şi pe de altă parte, pactul comisoriu, inserând considerente străine de natura pricinii nu este aptă să facă incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a analizat, în principal, şi a pronunţat rezoluţiunea judiciară, considerentele pe acest aspect fiind cele necesare şi de natură să justifice soluţia din dispozitiv.

Referirea la pactul comisoriu s-a realizat în mod subsidiar, într-o analiză care, deşi nu este eronată, se regăseşte în considerente nenecesare, supraabundente, neconstituind temei al soluţiei adoptate.

Pentru toate argumentele arătate, criticile formulate cu trimitere la motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, recursul pârâtului urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul D. şi de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1910 din 2 iulie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 7.000, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi C. şi B. şi la plata sumei de 4.760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.