Municipal public utility project constituting de facto expropriation vs. formal expropriation; distortion of action's object and cause in appellate review

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cereri de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 20.03.2017, pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Craiova, prin primar şi Consiliul Local Craiova, prin Primar, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pentru suprafaţa de teren de 1372 mp, situată în municipiul Craiova, judeţul Dolj, a intervenit exproprierea în fapt odată cu emiterea HCL nr. 209/27.05.2010, fără demararea procedurilor legale prevăzute de lege şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor ce li se cuvin pentru expropriere, despăgubiri care urmează a fi stabilite la valoarea de circulaţie a imobilului în condiţiile Legii nr. 33/1994, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţi au invocat dispoziţiile Legii nr. 255/2010, art. 44 din Constituţie, Legea nr. 33/1994.

Intimaţii-pârâţi Consiliul Local Craiova şi Municipiul Craiova au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi au invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 914/18.12.2018, Tribunalul Dolj a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Craiova şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova, prin Primar şi Consiliul Local Craiova prin Primar; a fost obligat pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, la plata către reclamanţi a sumei de 261.800 RON, reprezentând despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafaţă de 1372 mp, situat în Craiova, str. x 2 Geniştilor, nr. 55, jud. Dolj şi a respins petitul privind constatarea intervenirii exproprierii, ca inadmisibil.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel.

Prin decizia nr. 2257/4 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat, în parte, hotărârea atacată, respingând, ca nefondată, cererea având ca obiect "despăgubiri", celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, invocând art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. recurenţii au formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a ignorat faptul că acţiunea promovată de reclamanţi este o acţiune în daune, fundamentată pe dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi nu una în despăgubiri pentru expropriere. Indicarea, ca temei de drept, a Legii nr. 33/1994 s-a făcut doar ca o apărare, instanţa nefiind ţinută de temeiul de drept indicat, ci de motivele invocate şi scopul urmărit prin cererea formulată.

Instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt în legătură cu obligaţia de plată a despăgubirilor pentru privarea de proprietate, modul de naştere a acestei obligaţii în vederea soluţionării efective a pretenţiilor. Or, prin decizia atacată nu s-a avut în vedere că obligaţia pârâtului de a acorda despăgubiri derivă din caracterele dreptului de proprietate, prevăzute de art. 555 C. civ. şi necesitatea protejării şi garantării dreptului de proprietate, potrivit art. 44 Constituţie şi art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, prevederi legale ce au fost eludate de instanţa de apel.

În cauză este evident că reclamanţii au suferit o expropriere în fapt, prin ingerinţa faptei autorităţii locale, fiind îndreptăţiţi să obţină o justă despăgubire din partea pârâtului Municipiul Craiova, care a restrâns dreptul lor de proprietate, prin aprobarea lucrării de utilitate publică locală.

Decizia instanţei de apel conţine o motivare contradictorie, întrucât deşi pârâtul recunoaşte ocupaţiunea şi îngrădirea dreptului de proprietate, instanţa de apel reţine că acţiunea este neîntemeiată, ocazie cu care admite că este evident, potrivit Constituţiei României, jurisprudenţei CEDO şi prevederilor C. civ., că orice proprietar trebuie să se bucure de proprietatea sa şi, că, orice atingere a proprietăţii trebuie să aducă în patrimoniul proprietarului o valoare economică proporţională cu atingerea suferită.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului, ca nefondat, şi a menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţată de prima instanţă a fondului.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul Municipiul Craiova prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Craiova au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului din perspectiva dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013, iar, în subsidiar, au cerut respingerea, ca nefondată, a căii de atac.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 septembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2257 din 4 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 19 noiembrie 2020, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele care succed:

Critica recurenţilor vizează încălcarea normelor de procedură, fiind susceptibilă de încadrare în art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. (şi nu pct. 8 al art. 488, din acelaşi cod, indicat de recurenţi) se vădeşte a fi întemeiată.

Este cunoscut faptul că, obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual şi limitele obiective ale învestirii instanţei.

În ceea ce priveşte obiectul, acesta constă în ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece, acţiunea aducând în discuţie o problemă de fapt şi una de drept.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au arătat expres (motivându-şi ca atare cererea) că solicită a se constata că pentru suprafaţa de teren de 1372 mp, situată în mun. Craiova, judeţul Dolj a intervenit o veritabilă expropriere în fapt odată cu emiterea planului urbanistic zonal, aprobat prin HCL nr. 209/27.05.2010, prin care autoritatea publică locală a proiectat ca bunul lor să aibă o destinaţie de utilitate publică (stradă), fără demararea procedurilor legale de expropriere, prescrise de lege şi în absenţa acordării unei juste şi echitabile despăgubiri.

Cauza acţiunii reclamanţilor, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor, împreună cu împrejurările de fapt, care au determinat demersul în instanţă al acestora, îşi are sorgintea în fapta imputată autorităţii administrative locale, generatoare a despăgubirilor solicitate şi constă în proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală ce a impus o limitare a exercitării atributelor dreptului lor de proprietate, aceştia neputând folosi bunul, potrivit propriilor interese, prin funcţiunea instituită prin planul urbanistic zonal, care a aprobat o cale de acces, ce afectează terenul litigios.

Aşadar, întreaga motivare a demersului judiciar întreprins de reclamanţi, respctiv izvorul (fundamentul) pretenţiilor acestora, a fost restrângerea, prin acţiunea Municipiul Craiova, a prerogativelor dreptului lor de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1372 mp şi imposibilitatea acestora de a dispune de propriul bun, datorită faptei pârâtului care a restricţionat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului litigios, în scopul amenajării unei căi de circulaţie, fără plata vreunei despăgubiri.

Acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 44 din Constituţie, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 255/2010, art. 1351, art. 1381, art. 1385 C. civ.

Soluţionând acţiunea, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii se găsesc în situaţia de a fi proprietarii unei suprafeţe de teren, pentru care detin un act de proprietate valabil, aflat în circuitul civil, dar pe care nu îl pot folosi potrivit destinatiei sale, de teren intravilan construibil, întrucât terenul este afectat de o lucrare de interes public local, aparţinând pârâtului Municipiul Craiova. Tribunalul a concluzionat că reclamanţii se află în situaţia unei limitari legale a dreptului de proprietate, în scopul satisfacerii unui interes public, împrejurare permisă de art. 44 din Constitutie, dar cu conditia acordarii unei indemnizatii pentru prejudiciul adus proprietarului.

Suferind o expropriere în fapt, prin faptul ca nu pot folosi terenul litigios, reclamanţii sunt îndreptatiti la o despagubire justa pentru fapta pârâtului Municipiul Craiova care, prin aprobarea lucrarii de utilitate publică locală, a restrans dreptul lor de proprietate. S-a apreciat, astfel, că obligatia paratului de a acorda despagubiri reclamanţilor derivă din caracterele dreptului de proprietate, prevazute de art. 555 C. civ. şi necesitatea protejării şi garantării dreptului de proprietate, în sensul şi inţelesul art. 44 din Constituţie si art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Învestită cu cercetarea criticilor din apelul declarat de pârâtului Municipiul Craiova, care combăteau temeinicia despăgubirilor acordate pentru privarea de proprietate, incompatibilă cu prevederile constituţionale, instanţa de apel a stabilit că, în raport de obiectul şi cauza acţiunii formulate, reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru expropriere, ce urmează a fi stabilite în condiţiile Legii nr. 33/1994 şi nr. 255/2010, invocate ca temei al acţiunii. S-a avut în vedere şi calificarea dată de instanţă acţiunii, respectiv de expropriere, concluzie susţinută şi de împrejurarea că judecarea cauzei s-a realizat în procedura reglementată de legea specială, reclamanţii fiind scutiţi de plata taxei judiciare de timbru. Aşadar, faţă de calificarea dată, s-a apreciat că acţiunea reclamanţilor prin care solicită despăgubiri pentru expropriere, în baza Legii nr. 33/1994 şi nr. 255/2010, este neîntemeiată, întrucât nu s-a realizat o expropriere, în sensul actelor normative care reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nefiind realizat un transfer al dreptului de proprietate de la proprietar.

Reţinerea unui atare obiect şi cauze juridice, raportat la motivele acţiunii, reprezintă o denaturare a elementelor acesteia, în contextul în care reclamanţii nu au solicitat despăgubiri pentru exproprierea formală a bunului lor. Astfel cum s-a arătat, recurenţii au susţinut existenţa unei privări de proprietate, calificată de aceştia drept o expropriere de fapt, reclamând existenţa unei ingerinţe în dreptul lor de proprietate ce constă în acţiunea autorităţii publice locale, de impunere a unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, demers ce le îngrădeşte exerciţiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenului litigios.

Dat fiind textele legale care fundamentează pretenţiile reclamanţilor-recurenţi şi având în vedere că obligaţia de reparaţie a prejudiciului ia naştere pentru orice fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reclamanţii au pretins ingerinţa autorităţii administrative în dreptul lor de proprietate privată, corelativ cu lipsa oricărui demers din partea acesteia în vederea demarării procedurii legale a exproprierii şi a plăţii unei despăgubiri echitabile, atât timp cât bunul lor este afectat de lucrări edilitare (stradă), proiectate prin Planul Urbanistic Zonal, aprobat, prin HCL Craiova nr. 209/27.05.2010.

Limitele obiective ale acţiunii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică, precum şi limitele subiective ale acesteia, privitoare la părţile între care există raportul juridic litigios, sunt fixate de reclamant. Or, instanţa de judecată este ţinută de limitele învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, judecătorul neputând hotărî decât asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Spre deosebire de temeiul juridic al acţiunii, care nu leagă instanţa, îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ, pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, obiectul şi cauza acţiunii nu pot fi schimbate.

Or, pornind de la elementele de fapt şi temeiul de drept indicate în acţiune, ce conturează pretenţia reclamanţilor solicitată pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ce ar echivala cu o pretinsă "expropriere de fapt", ce contravine art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, instanţa de apel a desfăşurat o cercetare judecătorească în afara coordonatelor obiectului cererii şi a identificat o altă cauză a acţiunii, pe care reclamanţii nu au indicat-o. Se constată, aşadar, potrivit celor expuse anterior, că judecata realizată de instanţa de apel s-a îndepărtat de la limitele procesuale, astfel cum au fost ele stabilite prin cererea de chemare în judecată, prin denaturarea obiectului şi cauzei pretenţiilor formulate de reclamanţi în cadrul prezentului demers judiciar.

Faptul că scutirea de taxă de timbru este prevăzută de legiutor în considerarea caracterului acţiunii, acest lucru constituie un criteriu de apreciere care trebuie, însă, să corespundă cadrului procesual configurat de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce calificarea acţiunii în fond se face după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin acţiunea promovată. Or, raportat la calificarea dată cererii de instanţa de fond şi în raport de art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de apel, investită cu soluţionarea căii de atac, în situaţia în care ar fi constatat că, în faza procesuală anterioară, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, avea prerogativa de a dispune, în cadrul unei proceduri derulate cu respectarea garanţiilor procedurale, obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Prin urmare, aceste inadvertenţe referitoare la cauza acţiunii şi la limitele judecăţii, fixate de parte, ce conturează cadrul procesual, înlăuntrul căruia ar fi trebuit verificate criticile din apel, au drept consecinţă nerespectarea unui principiu fundamental al procesului, acela al disponibilităţii, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, recursul reclamanţilor va fi admis, potrivit art. 496 şi art. 497 Cpd procedură civilă, decizia atacată urmând a fi casată cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2257 din 4 septembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.