Workplace injury tort claim: res judicata of criminal civil proceedings vs. distinct employer liability for failure to implement safety measures

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 17.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 27 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ., obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. şi C.:

- la plata sumei totale de 71.428,57 euro reprezentând daune morale ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei) ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009;

- la plata sumei de 295.400 RON reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (19.01.2027), respectiv pentru o vârstă de 17 ani şi 7 luni, timp în care ar fi avut acelaşi venit lunar de 1400 RON ca şi până la momentul accidentului;

- la plata dobânzii legale aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro, calculate de la data accidentului şi până la data plăţii efective a despăgubirilor;

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. C. civ.

Pârâtele B. S.R.L. şi C., au formulat întâmpinare prin care au invocat următoarele excepţii:

- excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civilă;

- excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată;

- excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile;

- excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014;

- excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Pe fondul cauzei, ambele pârâte au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03.04.2018, instanţa a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civilă, ca neîntemeiată, iar, prin încheierea din 19.04.2018, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a dispus unirea cu fondul cauzei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2450/19.10.2018, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâte, fiind respinsă ca neîntemeiată şi cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel principal reclamantul A., care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul obligării societăţilor pârâte la 71.428,57 euro cu titlu de daune morale şi la 295.400 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând venituri nerealizate până la împlinirea vârstei legale de pensionare, cu dobânda legală aplicată asupra acestor sume.

Ambele intimate-pârâte au depus întâmpinare şi apel incident împotriva încheierii de la termenul de judecată din data de 19.04.2018 şi sentinţei nr. 2450/19.10.2018, prin care au solicitat schimbarea încheierii menţionate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi a autorităţii de lucru judecat, precum şi schimbarea în parte a sentinţei nr. 2450/19.10.2018, în sensul admiterii excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune.

Prin decizia civilă nr. 73 C din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. şi apelurile incidente formulate de intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi C. (prin sucursala Agigea), a schimbat în parte încheierea din 19.04.2018 şi sentinţa civilă nr. 2450/19.10.2018 ale Tribunalului Constanţa, în sensul că: a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cât priveşte pretenţiile vizând prejudiciul moral şi, respectiv, pretenţiile aferente prejudiciului material pentru perioada 12.06.2009-13.04.2017; a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâte la plata, în solidar, a sumei de 12.323 RON reprezentând prejudiciu material (venit nerealizat) aferent perioadei mai 2017 - iunie 2019, cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale a sumei, a menţinut restul dispoziţiilor încheierii şi sentinţei apelate, a obligat pârâtele la plata, către reclamant, a sumei de 721 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor materiale admise şi pentru care a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar în primă instanţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Principala temă abordată de apelantul-reclamant constă în posibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (apreciată ca dovedită) a celor două societăţi, chiar dacă în cadrul procesului penal aceeaşi faptă nu a mai putut primi sancţiunea corespunzătoare legii penale. În viziunea părţii, existenţa cazului de impunitate în materie penală a obstrucţionat doar aplicarea pedepsei, fără însă a se opune dreptului celui vătămat de a obţine despăgubiri potrivit dreptului comun de la acela care nu a putut fi trimis în judecată (acest raţionament referindu-se la existenţa a "două jumătăţi’’ ale culpei, una primind o rezolvare în dosarul penal, cealaltă aşteptând o soluţionare în dreptul civil).

Această opinie nu subzistă însă în cauză întrucât, pentru a pune în discuţie o eventuală răspundere civilă directă a celor două entităţi chemate în judecată, apelantul-reclamant invocă argumentaţia greşită a rechizitoriului şi sancţionarea contravenţională, omiţând însă faptul că rolul cercetării judecătoreşti în materie penală a fost acela de a stabili în chip definitiv care sunt persoanele vinovate de săvârşirea faptelor apreciate ca infracţiune şi cum se distribuie culpa în contextul punerii în pericol a vieţii salariatului - parte vătămată.

Determinarea procentuală a participaţiei în angajarea răspunderii penale nu s-a făcut disociat, pe categorii de persoane trimise în judecată, ci pe ansamblul situaţiei de fapt relevate prin rechizitoriu, astfel că în mod judicios a stabilit instanţa de fond inexistenţa unui caz de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, distinctă de răspunderea penală.

Pe de altă parte, nici în situaţia răspunderii civile delictuale simpla existenţă a faptei nu constituie fundamentul sancţionării, legea stabilind cerinţele cumulative privind vinovăţia şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. În aceste condiţii, nu va fi suficient ca în cadrul procesului penal sau în cel contravenţional să se stabilească împrejurarea că persoana juridică a săvârşit o faptă încadrată ca fiind infracţiune ori contravenţie, fiind necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre respectiva faptă şi prejudiciul produs. Ori, din acest punct de vedere, pentru instanţa civilă aceste aspecte au fost definitiv tranşate în procesul penal, pentru că hotărârile pronunţate în dosarul x/2014 au conturat vinovăţia exclusivă a persoanelor fizice inculpate şi a părţii vătămate înseşi în producerea evenimentului, în legătură cu întreaga configurare a acţiunilor generatoare de prejudiciu.

Fapta de a nu fi luat măsurile necesare pentru a se asigura că sunt cunoscute de către proprii angajaţi prevederile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă (pentru care s-a dispus aplicarea amenzilor contravenţionale) a constituit un factor favorizant pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina persoanelor fizice şi pentru nerespectarea, de către partea vătămată, a regulilor specifice manevrelor de lucru executate. Ea, singură, nu a beneficiat însă de raportul de cauzalitate directă cerut de dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ. - aplicabil la data producerii evenimentului, iar calificarea ei în planul dreptului penal ca infracţiune de pericol, iar nu ca una de rezultat, este elocventă.

Prin urmare, nu puteau fi reţinute în contextul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie considerentele sancţionării contravenţionale sau cele care au fundamentat soluţia clasării în procesul penal.

Art. 19 C. proc. pen. prevede că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Art. 28 alin. (1) C. proc. pen. dispune însă că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Per a contrario, instanţa civilă este ţinută să respecte puterea de lucru judecat decurgând din hotărârea penală în care s-a stabilit definitiv care a fost fapta cauzatoare de prejudiciu şi persoanele care au săvârşit-o, ceea ce exclude modificarea cadrului procesual şi diluarea răspunderii delictuale avute în vedere la stabilirea vinovăţiei şi la dozarea pedepselor aplicate.

În acest punct al argumentaţiei, instanţa de apel constată că motivele cuprinse în apelurile incidente ale intimatelor C. şi S.C. B. S.R.L., cu privire la greşita soluţionare prin încheierea din 19.04.2018 a Tribunalului Constanţa a excepţiei autorităţii lucrului judecat, se dovedesc a fi întemeiate.

Pornind de la prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., decizia penală nr. 433/P din 13.04.2017 a Curţii de Apel Constanţa (dosar nr. x/2014) a stabilit, cu aplicarea art. 19, art. 998-999 şi art. 1003 C. civ., că părţii vătămate A. i se cuvin daune morale în cuantum de 50.000 euro, stabilite judicios în primă instanţă ca sumă concordantă cerinţei acoperirii prejudiciului moral suferit prin accidentul de muncă.

În aceste condiţii, o nouă solicitare de daune morale, în considerarea unei culpe proprii a persoanelor juridice, apare ca o nesocotire a autorităţii lucrului judecat, fiindcă modalitatea de soluţionare a laturii civile dispuse în procesul penal se opunea reevaluării, disociate, a aceleiaşi componente a prejudiciului.

Respingând excepţia ridicată de intimate prin întâmpinare, tribunalul şi-a motivat soluţia pe existenţa unui cadru procesual diferit (în sensul că pretenţiile fuseseră formulate doar faţă de inculpaţii persoane fizice) şi pe temeiuri în drept diferite (art. 349 alin. (1) C. pen. în privinţa pârâtelor, art. 38 din Legea nr. 319/2006 şi art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. în cazul inculpaţilor D. şi E.).

În realitate, constituirea părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal nu se realizează în considerarea vinovăţiei celui apreciat ca fiind culpabil ori în raport de numărul celor trimişi în judecată, ci în funcţie de preţuirea dată - ca în orice proces civil - de către cel vătămat prejudiciului suportat. Partea vătămată A. şi-a menţinut pretenţiile formulate în cadrul acţiunii civile şi în apelul formulat împotriva sentinţei penale nr. 17/15.01.2016 a Judecătoriei Constanţa, chiar dacă intimatele din prezenta cauză nu aveau calitatea de inculpate, ci doar de părţi responsabile civilmente.

Pretenţiile formulate în cauză pendinte nu decurg dintr-o altă situaţie de fapt, ci din aceeaşi împrejurare producătoare de prejudiciu, în cadrul căreia se invocă o culpă concurentă a persoanelor juridice.

Rezultă, astfel, că persoana vătămată nu mai putea solicita aceleaşi pretenţii decât cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, fiind irelevantă împrejurarea apelării la temeiul în drept pentru care s-a dispus clasarea, distinct de cel al condamnării inculpaţilor în procesul penal.

Cu aceste argumente s-a stabilit că solicitarea, în cauză de faţă, a daunelor morale de 71.428,57 euro de la intimatele-pârâte urma să primească soluţia dată de art. 28 C. proc. pen. şi art. 430 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii acestor pretenţii pentru autoritate de lucru judecat.

Acelaşi raţionament se aplică şi daunelor materiale care au făcut obiectul soluţionării laturii civile din cadrul procesului penal, pentru care apelantul- reclamant nu mai poate solicita reluarea evaluării judiciare. Însă instanţele civile nu sunt ţinute să înlăture pe viitor orice pretenţii având caracterul despăgubirilor materiale decurgând din fapta ilicită, în măsura în care acestea nu au făcut obiectul judecăţii anterioare ori pot primi o evaluare ulterioară.

Parcurgând motivaţia soluţiilor pronunţate în dosarul penal nr. x/2014, instanţa de apel reţine că A. s-a constituit parte civilă abia în faţa instanţei de fond, când a solicitat plata sumei de 80.000 euro şi 295.000 RON ca daune materiale, precum şi 2.500.000 euro cu titlu de daune morale.

Sentinţa nr. 17/15.01.2016 a Judecătoriei Constanţa a respins pretenţiile cu titlu de daune materiale pentru că nu ar fi fost probate în nici o modalitate, nefiind depuse înscrisuri în acest sens. Prin decizia penală nr. 433/P din 13.04.2017, Curtea de Apel Constanţa a acordat părţii vătămate daune materiale în cuantum de 100 RON, luând în considerare înscrisurile referitoare la cheltuielile medicale depuse în apel. A fost menţinută soluţia pentru celelalte pretenţii materiale, respinse pe fond.

Reclamantul A. a solicitat şi în cadrul dosarului penal acordarea diferenţelor de drepturi rezultate din cuantumul salariului avut la momentul survenirii accidentului (1.400 RON) şi cel al pensiei pentru invaliditate grd. II, ca urmare a pierderii în totalitate a capacităţii de muncă - fiind evident că soluţia instanţei penale de apel, deşi succint motivată, a avut în vedere şi aceste pretenţii.

Întrucât pretenţiile de această natură au caracterul unui prejudiciu viitor cert, susceptibil de evaluare, dar a cărui exigibilitate depinde de elemente extrinseci procesului civil, în ipoteza pierderii totale a capacităţii de muncă mai înainte ca victima să obţină statutul de asigurat în sistemul public de pensii, aceasta este îndreptăţită să solicite şi să obţină, pe parcursul vieţii, prejudiciul material generat din pierderea unui venit stabil în detrimentul unui venit de compensaţie, diferenţa rezultată din acest calcul relevând un prejudiciu cert.

Prin urmare, cererea formulată în cadrul procesului penal nu putea avea în vedere decât elementele de ordin probatoriu referitoare la prejudiciul actual cert (ex., cheltuielile de spitalizare, de recuperare etc.), precum şi cele analizate ca prejudiciu viitor cert (compensaţiile datorate părţii vătămate pentru pierderea capacităţii de muncă de la data producerii accidentului şi până la soluţionarea definitivă a procesului penal).

Respingerea, în acel dosar, a pretenţiilor de această natură ale apelantului reclamant nu intră în sfera autorităţii lucrului judecat decât pentru sumele care s-ar fi putut încadra în această categorie până la data pronunţării soluţiei definitive. Cele născute ulterior acestui moment nu puteau face obiect al judecăţii în considerarea dispoziţiilor art. 998-999 şi art. 1003 C. civ., întrucât nu îşi dobândiseră exigibilitatea şi temeiul acordării lor în continuare.

Este lipsit de relevanţă, din acest punct de vedere, faptul că apelantul- reclamant a invocat în faţa instanţei penale şi a celei civile, în dosarul pendinte, aceeaşi sumă de 295.400 RON, calculate potrivit principiului disponibilităţii, ca venit nerealizat pentru perioada 12.06.2009-19.01.2027, câtă vreme instanţa penală s-a putut pronunţa pe latura civilă exclusiv pe prejudiciul material cert la data rămânerii definitive a procesului penal (aprilie 2017).

S-a reţinut că dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi cele ale art. 430 C. proc. civ. sunt pe deplin incidente pentru sumele pretinse de apelantul- reclamant pentru perioada 12.06.2009- aprilie 2017, însă nu şi pentru cele aferente perioadei ulterioare.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că chestiunea inadmisibilităţii unei cereri de chemare în judecată nu se confundă în planul dreptului procesual cu autoritatea de lucru judecat ori cu intenţia părţii reclamante de a obţine pe o altă cale o anumită reparaţie. Judecătorii sunt obligaţi să verifice îndeplinirea cumulativă a cerinţelor angajării acestui tip de răspundere, câtă vreme se reclamă existenţa unei fapte, a unei pagube şi a unui raport de cauzalitate. Aplicarea principiului electa una via nu permite respingerea unei noi acţiuni ca fiind inadmisibilă, iar scopul declarat de parte, de a obţine o nouă reparaţie în virtutea aceleiaşi împrejurări de fapt, nu împiedică verificarea pe fond a temeiurilor declarate. Astfel, soluţia dată în primă instanţă acestei excepţii a fost menţinută.

Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a menţionat că, dată fiind dezlegarea asupra pretenţiilor materiale care puteau face obiect al cererii de chemare în judecată - şi pentru care nu opera autoritatea de lucru judecat - drepturile pretinse de apelantul reclamant după data pronunţării definitive a hotărârii penale (aprilie 2017) nu puteau fi în mod evident apreciate ca fiind prescrise.

În speţă este incontestabil faptul că a intrat în sfera lucrului judecat responsabilitatea entităţilor juridice pentru prejudiciul produs ca urmare a faptelor salariaţilor inculpaţi, în temeiul art. 1003 C. civ., ca părţi responsabile civilmente.

Teza obligaţiei solidare a fost prin urmare confirmată judecătoreşte, astfel că, pentru obligaţiile viitoare decurgând din aceeaşi faptă cauzatoare de prejudiciu, creditorul se va putea îndrepta împotriva oricărui debitor (art. 1042 C. civ. 1864), aspectele decurgând din desocotirea acestora nefiind unele care să reclame promovarea separată a acţiunii civile.

În cererea de chemare în judecată formulată la 17.05.2017, reclamantul A. a urmărit să obţină sumele care s-ar fi calculat cu titlu de prejudiciu cert pentru pierderea capacităţii sale de muncă şi pe care instanţa civilă le poate stabili în considerarea valorii pensiei de invaliditate primite până la soluţionarea cauzei pendinte.

Această sumă este în cuantum de 12.323 RON - venit nerealizat aferent perioadei mai 2017 - iunie 2019, calculat ca diferenţă între venitul de 1.400 RON primit ca salariat la data producerii accidentului de muncă şi venitul primit ca pensie de invaliditate pe perioada menţionată, la punctajul de 0,69509 şi în raport de evoluţia punctului de pensie (917,5 în mai 2017, 1000 în iulie 2017 şi 1100 din iulie 2018, conform datelor statistice publice ale CNPP).

La această sumă urmează a se adăuga, conform art. 1 alin. (3) din O.G nr. 13/2011, dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale a sumei.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a X-a civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtele C. şi S.C. B. S.R.L., în cadrul unei cereri de recurs comune.

Prin cererea de recurs întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. arată că hotărârea recurată a fost dată cu motive străine de natura cauzei, fiind totodată încălcate şi aplicate greşit normele de drept material (relativ la răspunderea delictuală şi autoritatea de lucru judecat).

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul penal nr. x/2014, se arată că a fost admisă în mod greşit, instanţa de apel plecând de la premise greşite şi ajungând la concluzii greşite, deoarece instanţa penală a fost învestită a judeca cauza penală doar în limita răspunderii angajaţilor E. şi D., nefiind învestită şi cu antrenarea răspunderii angajatorilor B. S.R.L. şi S.C. C..

Instanţa penală, în cadrul dosarului nr. x/2014, nu a fost învestită prin rechizitoriu să analizeze şi vinovăţia pârâtelor sau prejudiciul produs de acestea, fiind deci învestită doar cu privire la culpa angajaţilor în dinamica accidentului şi nu în ceea ce priveşte întreg ansamblul cauzator al prejudiciului relativ la culpa angajatorilor, respectiv neluarea măsurilor legate de securitate şi sănătate în muncă (art. 349 C. pen.-art. 13, lit. f) din Legea nr. 319/2006).

Aşadar, în cadrul dosarului nr. x/2014, instanţa penală s-a pronunţat doar pentru partea culpei angajaţilor, în ceea ce priveşte dinamica accidentului, neavând practic cum să se pronunţe asupra culpei pârâtelor, manifestată anterior accidentului, respectiv cea a angajatorilor B. S.R.L. şi S.C. C. prin neluarea măsurilor corespunzătoare de protecţie a muncii, întrucât nu fusese învestită în acest sens.

În cauză penală cu nr. x/2014, pârâtele au avut calitate de părţi responsabile civilmente, urmând a răspunde doar în numele şi pentru culpa angajaţilor lor nu direct, pentru propriile fapte.

În concluzie, în cauza penală cu nr. x/2014 obiectul judecaţii a fost tragerea la răspundere a angajaţilor D. şi E., iar în cauză de faţă obiectul judecaţii este responsabilizarea patrimonială a angajatorilor B. S.R.L. şi S.C. C., astfel încât nu se poate pune problema autorităţii de lucru judecat.

Pe de altă parte, Judecătoria Constanţa a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în cadrul încheierii nr. 113 din 13.02.2015 (pronunţate în dosarul nr. x/2014), că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 349 C. pen., întrucât cele două persoane juridice, B. S.R.L. şi S.C. C., deşi aveau această îndatorire, nu au luat măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă care se impuneau, în sensul că nu s-au asigurat şi nu au controlat cunoaşterea şi aplicarea prevederilor legale, în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind generat un pericol iminent de producere a unui accident de muncă, accident care s-a şi produs, rezultând vătămarea corporală gravă a lui A..

Nu se poate pune problema autorităţii de lucru judecat, mai ales în ceea ce priveşte daunele materiale, în cuantum de 295 400 RON, reprezentând contravaloarea veniturilor nerealizate, calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (respectiv 19.01.2027), care nu au fost analizate de instanţa penală.

În ceea ce priveşte autoritatea lucru judecat invocată în cazul daunelor morale, instanţa de apel a plecat de asemenea de la premise greşite considerând că instanţa penală a fost învestită a analiza doar prejudiciul creat ca urmare a accidentului, deşi reclamantul a solicitat daune raportat la prejudiciul creat prin neluarea măsurilor de siguranţă de către pârâte, care au condus la accident.

Astfel fiind, nici B. S.R.L. şi nici S.C. C. nu au răspuns pentru partea lor personală de culpă, prima jumătate a culpei, respectiv culpa angajatorilor, ce a condus la producerea accidentului şi la vătămarea gravă a recurentului.

Angajatorii au achitat daunele în cauză penală pentru culpa angajaţilor săi şi nu pentru propria culpa, pentru care urmează a răspunde în prezenta cauză, iar instanţa penală a stabilit vinovăţia şi respectiv cotele procentuale ale prejudiciului, în dinamica accidentului, adică privind doar o parte a întregii situaţii.

Astfel, nu se poate vorbi despre autoritatea de lucru judecat întrucât prezenta acţiune reprezintă o altă acţiune, îndreptată împotriva altor persoane decât în cauza penală, respectiv împotriva angajatorilor B. S.R.L. şi S.C. C., ceea ce face aplicabil art. 27 alin. (2) C. proc. pen., instanţa penală lăsând nesoluţionată acţiunea civilă (cu privire la răspunderea angajatorilor B. S.R.L. şi S.C. C.), stabilită prin încheierea nr. 113/13.02.2015 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2014

Nu există nici triplă identitate pentru a se putea constata existenţa autorităţii de lucru judecat, întrucât în cauză penală au fost obligaţi la daune angajaţii E. şi D., iar în prezenta cauză se solicită obligarea la plata daunelor a angajatorilor, pârâtele din prezenta cauză, respectiv C. şi S.C. B. S.R.L.

Instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, motivând străin de natura cauzei şi în cazul capătului de cerere privind venitul nerealizat, prin raportare la venitul de doar 1400 RON al reclamantului, din care se scade pensia de invaliditate, raportat la punctul de pensie din iulie 2018, în condiţiile în care venitul mediu al economiei României a tot crescut.

Aşadar, instanţa de apel ar fi trebuit să indexeze şi venitul, raportându-l la salariul mediu pe economie actual, de 5163 RON, şi să ia în considerare valoarea punctului de pensie actualizat.

Recurenţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. şi-au întemeiat recursul comun pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanţa a judecat apelul cu depăşirea limitelor apelului, deoarece a schimbat motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, făcând aplicarea nu doar a art. 998-999 din vechiul C. civ., privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, indicat ca temei juridic al cererii, ci şi a art. 1003 din vechiul C. civ. privind răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului, temei nou pe care nu l-a pus în discuţia părţilor, încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele susţin că există în mod evident contradicţii în ceea ce priveşte temeiul juridic aplicabil, respectiv art. 998-999 C. civ., indicat ca temei juridic al acţiunii şi cel aplicat de instanţă, respectiv art. 1042 şi 1003 C. civ.. Din perspectiva corelării considerentelor cu dispozitivul hotărârii, instanţa de apel a înlăturat complet motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, a soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi a apelului formulat şi a analizat acţiunea din perspectiva noului temei juridic invocat, respectiv art. 1003 şi art. 1042 vechiul C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. se arată că instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul penal nr. x/2014 în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului material.

Astfel, instanţa de apel, deşi a reţinut ca în faţă instanţei penale s-au solicitat aceleaşi sume cu titlu de daune materiale, consideră că există autoritate de lucru judecat numai până la data de 13.04.2017, data pronunţării de către Curtea de Apel Constanţa a deciziei nr. 433P.

Această motivare este făcută cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale vizând autoritatea de lucru judecat întrucât în dosarul penal reclamantul s-a constituit parte civilă şi cu suma de 80.000 EURO şi suma de 295.400 RON, reprezentând daune materiale, iar apărătorul reclamantului a precizat expres, în ceea ce priveşte suma de 295.400 RON, că aceasta reprezintă o prestaţie periodică în raport de veniturile realizate la data producerii accidentului, respectiv suma de 1.400 RON.

Curtea de Apel Constanţa a respins în mod definitiv această solicitare, reţinând, în ceea ce priveşte daunele materiale, că reclamantul este îndreptăţit numai la suma de 100 RON pe care a dovedit-o. Atâta timp cât prin hotărârea penală nu s-au respins pretenţiile ca fiind prematur formulate, ci ca nedovedite, hotărârea penală se bucură de autoritate de lucru judecat cu privire la solicitarea care viza plata sumei de 295.400 RON.

Autoritatea de lucru judecat nu se analizează în raport de momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, astfel încât instanţa civilă de apel, chiar dacă nu este de acord cu considerentele hotărârii penale, nu le poate modifica sau completa, statuând cu privire la ce putea face obiect al judecaţii şi cu privire la data până la care se putea pronunţa instanţa penală.

Instanţa penală a respins pe fond aceste pretenţii, de aceea instanţa civilă era obligată să constate că există autoritate de lucru judecat şi în ceea ce priveşte suma de 295.000 RON.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se susţine că în mod nelegal a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, atât de către instanţa de fond prin încheierea din data de 19.04.2018, cât şi de către instanţa de apel.

Recurenţii consideră că acţiunea este inadmisibilă mai întâi pentru că încalcă principiul de drept potrivit căruia cel îndrituit la despăgubire nu poate formula acţiunea civilă atât în faţa instanţei civile, cât şi în faţa instanţei penale, cu scopul de a obţine o dublă despăgubire sau o despăgubire mai avantajoasă pentru prejudiciul suferit de pe urma unei infracţiuni, nefiind incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., la care a făcut trimitere instanţa de apel, întrucât prejudiciul avut în vedere de instanţa de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea de parte civilă, iar mai apoi pentru că s-ar ajunge la "modificarea" hotărârilor penale definitive pronunţate între părţi.

Indiferent de soluţiile pronunţate prin rechizitoriu, respectiv de trimitere în judecată a unor persoane şi/sau de clasare faţă de alte persoane, dosarul penal este unul singur.

Având în vedere că reclamantul a înţeles să se constituie parte civilă în dosarul penal încă din faza de cercetare penală şi latura civilă a fost soluţionată în dosarul penal, o nouă acţiune civilă nu mai poate fi exercitată în faţa instanţelor civile, aceasta fiind inadmisibilă în considerarea prevederilor art. 27 alin. (1) C. proc. pen., care stipulează expres că, numai dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, partea vătămata poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat.

În speţă, nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen.., la care a făcut trimitere instanţa de apel, întrucât prejudiciul avut în vedere de instanţa de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă.

Mai mult decât atât, instanţa penală, admiţând plângerea, a menţinut soluţia de clasare, dar a schimbat temeiul juridic al acesteia, respectiv din art. 16 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege) în art. 16 lit. i) (există autoritate de lucru judecat) în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 349 C. pen.. Or, potrivit prevederilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., instanţa lasă nesoluţionată latura civilă în caz de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. i), iar nu în cazul clasării.

În ceea ce priveşte "modificarea" hotărârilor penale definitive pronunţate între părţi, se menţionează că prin prezenta acţiune civilă se tinde a se stabili limite de răspundere suplimentară numai în raport cu doi presupuşi autori (persoanele juridice) şi numai pentru anumite pretinse fapte ilicite care rezidă tot din accidentul de muncă produs în anul 2009, accident de muncă care a fost analizat de instanţa penală, care a statuat că accidentul a fost produs din culpa a trei persoane fizice.

Recurenţii critică decizia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune, apreciind că data de începere a curgerii termenului nu poate depăşi data de 13.10.2009, având în vedere că:

- la data de 30.07.2009, reclamantul a înţeles să formuleze o plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală numai a persoanelor fizice D. şi E., deşi în cuprinsul plângerii penale sunt menţionate şi cele două pârâte, faţă de care reclamantul nu a înţeles să formuleze plângere penală;

- la data de 13.10.2009, reclamantul a cunoscut întinderea prejudiciului, având în vedere că la această dată i s-a emis Decizia asupra capacităţii de muncă nr. 2453/13.10.2009, prin care se constată pierderea totală a capacităţii de muncă, aspect reţinut şi în procesul-verbal de cercetare întocmit de ITM.

Mai mult, procesul-verbal de cercetare din data de 21.10.2009 întocmit de ITM ca urmare a accidentului de muncă a fost depus la dosarul penal încă din data de 30.11.2009, astfel încât reclamantul care a beneficiat de apărare calificată în faza de cercetare penală nu poate susţine că nu a avut cunoştinţă de cuprinsul acestui proces-verbal.

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, având în vedere dispoziţiile art. 201 sect. 1 cap. VIII din Legea nr. 71/2011, care prevăd expres că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit şi prevederile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ.

În subsidiar, dacă s-ar reţine că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 20.02.2014, data formulării plângerii penale, acţiunea formulată la data de 17.05.2017 a fost făcută cu depăşirea termenului de prescripţie deoarece plângerea penală nu duce la întreruperea termenului de prescripţie deoarece a primit o soluţie de clasare.

Or, plângerea penală, despre care se susţine că ar avea efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive, nu îndeplineşte nici una dintre aceste două condiţii cumulative, având în vedere că nu a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripţie, pentru motivele precizate anterior, şi a primit o soluţie de clasare. Clasarea, reprezintă o modalitate de încetare a procesului penal în faza de urmărire penală, iar, potrivit art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului.

Astfel fiind, excepţia prescrierii dreptului material la acţiune trebuia admisă de instanţa de apel întrucât termenul de prescripţie a început să curgă în ceea ce priveşte F. S.A. de la data producerii accidentului, iar în ceea ce priveşte C. cel mai târziu la data de 13.10.2009; plângerea penală şi constituirea de parte civilă împotriva pârâtelor s-a efectuat la data de 20.02.2014, după împlinirea termenului de prescripţie, respectiv după data de 13.10.2012; prezenta acţiune nu a fost formulată în termenul de 6 luni reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., respectiv în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a soluţiei de clasare, respectiv până la data de 13.08.2015, ci mult după expirarea acestui termen de decădere, respectiv în anul 2017.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenţii susţin că în mod corect ambele instanţe de fond au apreciat că, chiar dacă s-ar reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina societăţilor recurente constând în neluarea unei măsuri legale de securitate şi sănătate în muncă, nu poate fi antrenată răspunderea societăţilor.

Reclamantul nu înţeles să administreze nicio probă, în mod direct, în prezenta cauză, apărarea sa limitându-se la depunerea unor înscrisuri din dosarului penal, care nu pot forma convingerea unei instanţe civile.

Singura faptă reţinută în sarcina societăţilor, dar care nu reprezintă infracţiune, ci numai o contravenţie - aspect care a dus la clasarea plângerii penale formulate - este aceea de a nu asigura şi controla cunoaşterea şi aplicarea prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind generat un pericol de producere a accidentului de muncă.

Hotărârea penală nu identifica care prevederi nu au fost cunoscute şi/sau aplicate de salariaţii societăţilor şi nici măcar reclamantul nu a fost în măsură să precizeze care sunt, în concret, faptele ilicite care sunt imputate recurenţilor. Infracţiunea prevăzută de art. 349 C. pen. este o infracţiune de pericol, motiv pentru care aceasta nu poate genera prejudicii materiale şi/sau morale.

Atâta timp cât a fost stabilită culpa inculpaţilor şi a părţii vătămate, în procent de 100%, nu mai poate fi adăugată şi o altă culpă care să fi condus, în mod direct, la producerea accidentului de muncă şi la vătămarea corporală a reclamantului.

6. Apărările formulate în cauză:

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă.

Recurenţii-reclamanţi B. S.R.L. şi S.C. C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca inadmisibil, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., deoarece criticile formulate în susţinerea acestora nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs invocate şi, în subsidiar, ca nefondat.

7. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele C. prin Sucursala Agigea şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 73 C din 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 22 octombrie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul susţine că hotărârea recurată a fost dată cu o motivare care este străină de natura cauzei, fiind totodată încălcate şi aplicate greşit normele de drept material privind răspunderea delictuală şi autoritatea de lucru judecat prin raportare la latura civilă a dosarului penal nr. x/2014

Criticile menţionate permit încadrarea recursului în motivele de recurs invocate, astfel că nu este fondată susţinerea recurenţilor-pârâţi cu privire la nulitatea acestui recurs.

În esenţă, recurentul A. susţine că instanţa penală a fost învestită a judeca cauza penală doar în limita răspunderii angajaţilor E. şi D., nefiind învestită şi cu antrenarea răspunderii angajatorilor B. S.R.L. şi S.C. C. pentru fapta proprie, aceste societăţi fiind citate în dosaul penal doar în calitate de părţi responsabile civilmente, deci răspunzătoare pentru fapta prepuşilor, motiv pentru care latura civilă soluţionată în cadrul dosarului penal nu poate avea nicio înrâurire în prezenta cauză unde se solicită acordarea de daune materiale şi morale numai de la B. S.R.L. şi S.C. C., în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Înalta Curte apreciază că această critică este fondată întrucât B. S.R.L. şi S.C. C. au fost găsite vinovate de neluarea măsurilor legale de sănătate şi securitate în muncă, prin aceasta contribuind la producerea accidentului din data de 12 06 2009 prin care recurentul A. şi-a pierdut definitiv capacitatea de muncă în urma vătămării corporale.

Acest fapt a fost constatat de către ITM Constanţa prin procesul-verbal de cercetare nr. x/21 10 2009, unde s-a reţinut nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, de a asigura şi controla cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii a măsurilor stabilite în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă.

Potrivit art. 37 alin. (1) şi (2) al aceleiaşi legi, neluarea vreuneia din măsurile legale de sănătate şi securitate în muncă de către persoana care are îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau are loc un accident de muncă, este socotită infracţiune. Din cele două alineate ale articolului menţionat, rezultă că infracţiunea a fost reglementată atât ca infracţiune de pericol, cât şi ca infracţiune de rezultat. Aceeaşi faptă este reglementată ca infracţiune şi în art. 349 din C. pen.

Cu toate acestea, în dosarul penal nr. x/2014, finalizat prin decizia nr. 433/13 04 2017 a Curţii de Apel Constanţa, fapta proprie a celor doi pârâţi, B. S.R.L. şi S.C. C., nu a fost analizată, cu motivarea că pentru aceasta s-a aplicat o sancţiune contravenţională şi nu se pot aplica două sancţiuni pentru aceeaşi faptă.

Astfel, pârâţii B. S.R.L. şi S.C. C. au fost citaţi în dosarul pentru a răspunde pentru fapta prepusului, iar nu pentru fapta proprie, astfel că, deşi s-a constatat săvârşirea de către aceştia a infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 319/2006, nu a fost analizată latura civilă a acestei infracţiuni.

Citarea acestora în dosarul penal ca părţi responsabile civilmente s-a realizat având ca temei răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, care este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru fapta proprie şi aceasta chiar dacă se reţine ca fundament al răspunderii comitentului o prezumţie de vină. De vreme ce comitentul se va regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite victimei, nu se poate reţine vreo dezlegare dată în dosarul penal cu privire la vreo contribuţie a comitentului la repararea prejudiciului produs de comitent.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că nu mai este posibilă acţionarea în judecată directă a comitentului pentru fapta sa proprie, în temeiul răspunderii civile delictuale, deoarece nu există legătură de cauzalitate între fapta comitenţilor şi prejudiciu, de vreme ce în dosarul penal nr. x/2014 s-a stabilit vina exclusivă a inculpaţilor persoane fizice şi a părţii vătămate, fapta comitenţilor fiind numai un factor favorizant pentru săvârşirea infracţiunii de către prepuşi.

Aceasta deoarece în art. 37 şi 38 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, cât şi în art. 349 şi 350 din C. pen., faptele de "neluare" şi respectiv de "nerespectare" a măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă sunt reglementate şi sancţionate ca infracţiuni distincte, atât sub forma infracţiunilor de pericol, potrivit alin. (1), cât şi a infracţiunilor de rezultat, menţionate în alin. (2). Astfel fiind, nu subzistă argumentul instanţei de apel că lipsa raportului de cauzalitate între fapta comitenţilor şi prejudiciu s-ar deduce din faptul că infracţiunea reglementată în art. 37 din Legea nr. 319/2006 este o infracţiune de pericol care, prin definiţie, nu presupune o urmare materială, deci nu ar produce prejudiciu şi, ca atare, ar face imposibilă atragerea răspunderii civile delictuale care nu poate fi antrenată în lipsa producerii unui prejudiciu patrimonial.

Cum nu s-a contestat faptul că în dosarul penal nr. x/2014 a fost analizată doar infracţiunea de nerespectare a măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă, nu şi fapta de neluare a măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă de către pârâţii B. S.R.L. şi S.C. C., este evident că cererea de despăgubiri formulată în prezenta cauză, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, nu a format obiect de analiză în cadrul dosarului penal, nici sub aspect penal, nici civil.

Ca atare, latura civilă a dosarului penal, nu poate avea autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Astfel cum rezultă din procesul-verbal de cercetare nr. x/21 10 2009 întocmit de ITM Constanţa, pârâţii B. S.R.L. şi S.C. C. se fac vinovaţi de săvârşirea faptei de neluare a măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă, care este sancţionată atât contravenţional, cât şi penal.

Doctrina şi jurisprudenţa au recunoscut în mod constant că există fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu care constituie în acelaşi timp infracţiuni, astfel că, pe lângă răspunderea penală şi cumulativ cu aceasta, se va angaja şi răspunderea civilă delictuală. Fiecare dintre cele două răspunderi îşi păstrează autonomia, astfel că vor exista două acţiuni penale şi două acţiuni civile.

În cauză, pentru una dintre faptele încriminate penal, respectiv pentru cea săvârşită de pârâţii B. S.R.L. şi S.C. C. a fost aplicată sancţiunea amenzii contravenţionale de 4000 RON. În aplicarea principiului ne bis in idem, fapta sancţionată contravenţional nu a mai putut fi supusă analizei ca infracţiune, ceea ce nu înseamnă, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel, că nu poate antrena răspunderea civilă delictuală pe calea unei acţiuni civile, pentru partea din prejudiciul produs care îi este imputabilă. Cu atât mai mult, nu i se poate opune autoritatea de lucru judecat a soluţiei date pe latură civilă într-un dosar penal în care s-a cercetat o altă faptă, săvârşită de alte persoane.

Infracţiunile de "neluare" şi de "nerespectare" a măsurilor legale privind sănătatea şi securitatea în muncă sunt infracţiuni reglementate distinct, chiar dacă se află în strânsă legătură, de aceea pot, cel mult, să fie evaluate în conexiune, dar nu se pot absorbi sau exclude, astfel cum a procedat instanţa de apel când a considerat că pretenţiile nu decurg dintr-o altă situaţie de fapt, ci din aceeaşi împrejurare producătoare de prejudiciu, în care se invocă o culpă concurentă a persoanei juridice, motiv pentru care devine irelevantă împrejurarea apelării la temeiul în drept pentru care s-a dispus clasarea, distinct de cel al condamnării inculpaţilor în procesul penal.

Caracterul distinct al celor două fapte, dedus din reglementarea şi sancţionarea lor separată, în art. 37 şi 38 al Legii nr. 319/2006, respectiv în art. 349 şi 350 din C. pen., faptul că numai una dintre fapte a făcut obiect al cercetării penale, atât pe latură penală, cât şi civilă, pe când cea de-a doua a fost doar sancţionată contravenţional, lasă deschisă calea unei acţiuni civile întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul produs.

Ca atare, prin stabilirea unor despăgubiri distincte, pentru fiecare din cele două fapte, nu se schimbă cadrul procesual şi nu se diluează răspunderea delictuală avută în vedere la stabilirea vinovăţiei şi la dozarea pedepselor aplicate, fiind posibilă tragerea la răspundere civilă directă a comitenţilor, întrucât cercetarea judecătorească în materie penală a stabilit în chip definitiv vinovăţia comitenţilor în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 38 al Legii nr. 319/2006 şi a distribuit culpa în contextul punerii în pericol a vieţii salariatului - parte vătămată, numai din perspectiva acestei infracţiuni, nu şi a celei reglementate de art. 37 al Legii nr. 319/2006.

Constatând că cererea ce face obiectul cauzei de faţă nu a fost analizată pe fond, ca urmare a aplicării greşite a prevederilor art. 28 din C. proc. pen., Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel întrucât nu s-a solicitat, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., trimiterea cauzei în rejudecare la prima instanţă de fond. Cu prilejul rejudecării se va analiza cererea în ansamblul său, raportat la temeiul juridic indicat de reclamant.

Analizând recursul declarat de pârâţii B. S.R.L. şi S.C. C., Înalta Curte constată că sunt aduse critici deciziei instanţei de apel atât cu privire la soluţia de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii, autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei, cât şi cu privire la fondul cauzei sub aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale pentru partea de prejudiciu pe care instanţa de apel a considerat-o că nu intră sub autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 433/2017 a Curţii de Apel Constanţa.

Având în vedere soluţia dată recursului declarat de reclamantul A., cauza urmează a fi rejudecată pe fond, motiv pentru care nu pot fi analizate acele criticile referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii sau cele care reiau aspecte care au primit dezlegare, explicit sau implicit, prin considerentele deja expuse. Astfel, nu vor fi analizate criticile aduse în susţinerea motivelor de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării, caz în care şi acest recurs urmează a fi admis în mod formal, pentru o judecată unitară a cauzei.

La fel, din cuprinsul considerentelor pe care se întemeiază motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor fi analizate decât criticile privind soluţia de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei, nu şi cele referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, acestea din urmă urmând a fi verificate în rejudecare. Va fi supus analizei şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. unde se invocă critici privind dezlegări date excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Trecând la analiza acestui recurs, în limitele anterior enunţate, se observă că recurenţii critică respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sub două aspecte: mai întâi pentru că, potrivit art. 27 alin. (1) C. proc. pen., latura civilă a fost soluţionată pe toate aspectele, astfel că pretenţiile materiale şi morale nu ar mai putea fi solicitate în prezenta cauză şi apoi pentru că s-ar dori stabilirea unor noi fapte, a unor noi autori şi modificarea cotei de participare stabilite în dosarul penal.

Înalta Curte apreciază că prezenta acţiune, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice pentru fapta proprie, are obiect, părţi şi cauză diferite comparativ cu acţiunea care a fost soluţionată pe latură civilă în dosarul penal nr. x/2014, unde au fost cercetate alte persoane, pentru o altă faptă, raportul juridic dedus judecăţii fiind altul.

Astfel, în dosarul penal, în care recurenţii au fost citaţi în calitate de părţi responsabile civilmente, cercetarea a vizat fapta prepuşilor de nerespectare a măsurilor legale care privesc sănătatea şi securitatea în muncă, prevăzută ca infracţiune de art. 38 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 316/2006 şi fapta de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., iar latura civilă nu se poate circumscrie decât acestei fapte, care este, aşa cum s-a motivat anterior, distinctă de fapta de neluare a măsurilor legale care privesc sănătatea şi securitatea în muncă, stabilită în sarcina pârâţilor din prezenta cauză şi care nu a fost analizată de instanţa penală.

Întrucât instanţa penală nu a antamat sub niciun aspect răspunderea recurenţilor-pârâţi pentru fapta proprie, art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nu poate împiedica analiza pretenţiilor materiale şi morale solicitate în prezenta cauză.

Nefondată este susţinerea că s-ar dori stabilirea unor noi fapte, a unor noi autori şi modificarea cotei de participare stabilite în dosarul penal întrucât nu se invocă o faptă nouă săvârşită de prepuşi, ci este o faptă distinctă, săvâşită de angajatori, iar legătura evidentă dintre cele două fapte nu determină modificarea cotei de participare la faptă a prepuşilor, aceasta fiind stabilită în dosarul penal numai din perspectiva dinamicii producerii accidentului şi a nerespectării normelor de securitate în muncă de către inculpaţi şi partea vătămată, nicidecum prin luarea în considerare a tuturor condiţiilor cerute pentru respectarea legislaţiei privind securitatea muncii, care implică şi obligaţii din partea angajatorului privind luarea acestor măsuri, cu privire la care nu s-a făcut nicio referire în decizia penală nr. 433/2017 a Curţii de Apel Constanţa.

Din acest motiv, Înalta Curte apreciază ca greşit argumentul instanţei de apel că, pentru instanţa civilă, a fost definitiv tranşat în procesul penal raportul de cauzalitate dintre fapta, încadrată ca fiind infracţiune ori contravenţie, şi prejudiciul produs, întrucât hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2014 ar fi conturat vinovăţia exclusivă a persoanelor fizice inculpate şi a părţii vătămate înseşi în producerea evenimentului, în legătură cu întreaga configurare a acţiunilor generatoare de prejudiciu.

Este criticată decizia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de decizia penală nr. 433/2017 a Curţii de Apel Constanţa care a fost învestită cu cererea de acordare a sumei de 295400 RON cu titlu de daune materiale reprezentând veniturile pe care reclamantul le-ar fi obţinut de la data accidentului până la ieşirea la pensie, care fac şi obiect al prezentei cauze, astfel că, în opinia recurenţilor, nu se poate reveni asupra a ceea ce s-a respins definitiv.

Înalta Curte observă că, deşi este adevărat că respectiva sumă a fost solicitată în dosarul penal şi a fost definitiv respinsă, nu este îndeplinită cerinţa identităţii de persoane şi de cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat. În dosarul penal suma a fost cerută de la E. şi D., pe când în prezenta cauză este solicitată de la B. S.R.L. şi S.C. C.. Sub aspectul cauzei, contrar celor reţinute de instanţa de apel, este relevant faptul că sumele se pretind pentru repararea unui prejudiciu diferit, generat de fapte reglementate ca infracţiuni distincte, astfel că nu poate fi vorba despre o reevaluare disociată a aceleiaşi componente a prejudiciului. Cu privire la dezlegarea dată acestei cereri în decizia penală nr. 433/2017 a Curţii de Apel Constanţa, care a intrat în puterea lucrului judecat, se observă că motivarea lipseşte, desprinzându-se doar prezumţia că nu ar fi probată, din faptul că s-au considerat ca dovedite numai pretenţii materiale în cuantum de 100 RON.

Şi soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost criticată, recurenţii considerând, pe de o parte, că altul a fost momentul de la care termenul de prescripţie a început să curgă, iar, pe de altă parte, că şi în ipoteza în care prescripţia ar fi început să curgă de la momentul stabilit de instanţa de apel, respectiv: 20 02 2014, termenul de prescriţie a fost depăşit întrucât formularea plângerii penale din 20 02 2014 nu a întrerupt cursul prescripţiei de vreme ce soluţia ce s-a dat plângerii a fost cea de clasare.

Analizând această critică, Înalta Curte o consideră ca nefondată întrucât s-a făcut o corectă aplicare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescrierea dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Contrar celor menţionate de recurenţi, instanţa a avut în vedere ca dată la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, data de 13 02 2015, când a fost pronunţată încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanţa prin care a fost admisă plângerea reclamantului împotriva soluţiei de clasare, iar nu data de 20 02 2014, când a fost depusă de reclamant plângerea împotriva recurenţilor.

În aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi avute în vedere decât probele care stabilesc cu certitudine care este paguba, cât şi persoana care răspunde de ea, aceste împrejurări neputând fi prezumate.

Pentru acest considerent, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a stabilit ca început al curgerii termenului de prescripţie data de 13 02 2015, când a fost pronunţată încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanţa, care a stabilit, în baza probelor administrate, că recurenţii sunt persoanele care se fac vinovate de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 349 C. pen.. Prin urmare, acesta, şi nu momentul formulării plângerii penale, care se întemeiază numai pe o suspiciune de săvârşire a faptei, dedusă jurisdicţiei penale, este cel care determină curgerea termenului de prescripţie.

Luând în considerare că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data de 13 02 2015, acesta se împlinea la 13 02 2018, astfel că la data introducerii prezentei acţiuni, respectiv 17 05 2017, nu era depăşit.

Chiar dacă recurenţii au acreditat mai multe ipoteze în stabilirea momentului de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie, acestea se întemeiază pe prezumţii care, astfel cum s-a arătat, nu pot dovedi cu certitudine un alt moment, anterior celui reţinut de instanţă, de la care reclamantul a luat la cunoştinţă despre pagubă şi despre persoana care răspunde de ea.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită ambele recursuri, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele S.C. B. S.R.L., C., prin sucursala Agigea, împotriva deciziei nr. 73 C din 12 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.