Civil delictual liability of individual shareholders for contractual defects of their company

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând să fie obligaţi în solidar la plata următoarelor sume: 106.200 RON, 18.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, respectiv 81.534,6 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 47.976 euro echivalent în RON la data plăţii, respectiv 21.7316,88 RON, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa din oraşul Ştefăneşti, judeţul Argeş.

II Primul ciclu procesual.

II.1. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 453 din 14 noiembrie 2016 Tribunalul Argeş, secţia civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a constatat ca fiind prescris dreptul la acţiune al reclamantului în temeiul răspunderii civile delictuale. A fost obligat reclamantul să plătească pârâţilor suma de 700 RON cheltuieli de judecată.

II.2. Judecata în apel.

Prin decizia nr. 1629/2017 Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 453 din 14 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2015, a anulat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâţii B. şi C., împotriva aceleiaşi sentinţe.

III. Al doilea ciclu procesual.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Argeş, sub nr. x/2015

III.1 Hotărârea pronunţată de Tribunalul Argeş în rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Argeş după rejudecare, s-a admis în parte acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să-i plătească reclamantului 106.200 RON plus 18.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale. A fost respinsă cererea privind lipsa de folosinţă a terenului, evaluată la suma de 47.976 euro. Au fost obligaţi pârâţii la 1.850 RON cheltuieli de judecată.

III.2. Judecata în apel. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

Prin decizia nr. 3567 din 02 octombrie 2019, îndreptată prin încheierea din data 10.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă s-a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 405 din 13 noiembrie 2018 a Tribunalului Argeş.

S-a admis apelul pârâţilor B. şi C., împotriva aceleaşi sentinţe, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.

IV. Recursul declarat în cauză.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 3567 din 02.10.2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, solicitând casarea ei în tot şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În drept, au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (7) şi (8) C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs s-au arătat, în esenţă, următoarele:

a) Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este atrasă de faptul că, prin raportare şi la prevederile art. 28 C. proc. pen., instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 114/19.01.2010 a Judecătoriei Piteşti, devenită definitivă prin decizia penală nr. 773/01.10.2020 a Tribunalului Prahova, respectiv a încheierii de şedinţă din data de 22.10.2013 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în dosarul nr. x/2013 şi devenită definitivă.

În temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. era legal a se reţine autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale menţionate, acestea fiind definitive, iar prin ele se stabilise că actualii pârâţi au săvârşit faptele ilicite, au încasat sumele de bani din litigiu fără a emite documente justificative şi s-au ocupat în mod nemijlocit de edificarea defectuoasă a construcţiei.

Mai mult, chiar hotărârea penală de achitare şi cea prin care s-a respins apelul actualilor reclamante statuează că faptele ilicite există şi că au fost săvârşite de către pârâţi, doar că acestea nu constituie infracţiune de înşelăciune din perspectiva legii penale, litigiul fiind de natură civilă. Decizia penală nr. 478/A/30.06.2015 a Curţii de Apel Piteşti precizează în mod expres că pârâţii din prezenta cauză nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractule, aducând astfel prezenta cauză în sfera ilicitului civil.

S-a stabilit, deci, cu autoritate de lucru judecat că recurentul le-a plătit pârâţilor sumele de 18.000 euro şi 106.200 RON, precum şi că pârâţii Romaşcanu sunt persoanele care au săvârşit faptele ilicite ce au fost deduse judecăţii.

b) Incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă din încălcarea prevederilor art. 998 şi 999 C. civ., a art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 şi a art. 28 C. proc. pen.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, considerând că aceştia nu se fac vinovaţi de săvârşirea unei fapte ilicite delictuale, neavând nicio culpă în legătură cu edificarea defectuoasă a construcţiei.

Nu s-a făcut nici interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, faptul că recurentul, ca beneficiar, nu a angajat un diriginte de şantier neexcluzând culpa celor care au realizat defectuos construcţia, el nefiind o cauză de înlăturare a răspunderii civile.

Dimpotrivă, pârâţii intimaţi se fac vinovaţi de săvârşirea unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu care atrage răspunderea lor civilă delictuală, documentele administrate încă din faza de urmărire penală, coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi cu cele din prezentul proces conducând la concluzia că pârâţii trebuie să răspundă civil.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamantul recurent a făcut o prezentare amplă a mijloacelor de probă şi a aspectelor de fapt care, în aprecierea sa, justifică angajarea răspunderii civile a pârâţilor intimaţi.

V. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi B. şi C. au depus, la data de 19.02.2020, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3567 din 02 octombrie 2019 îndreptată prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunţată Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

VI. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 septembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3567 din 02 octombrie 2019, pronunţată Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 18 noiembrie 2020, C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

VII. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Astfel cum instanţa de apel a arătat, dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. 1968 stabileau că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Actualul C. proc. pen. păstrează, cu unele diferenţe, această soluţie de principiu, afirmând prin art. 28 că "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Elementul comun, cu caracter esenţial, în ambele reglementări este acela al existenţei unei hotărâri penale cu caracter definitiv prin care să se fi tranşat, cu autoritate de lucru judecat, cu privire la existenţa unei fapte penale şi a persoanei care a săvârşit-o, iar sub vechiul C. proc. pen. inclusiv cu privire la vinovăţia acesteia.

În ce priveşte situaţia în care în procesul penal s-a pronunţat achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, noul C. proc. pen., reglementând expres această situaţie, stabileşte că efectul pozitiv al lucrului judecat în penal, şi pe care instanţa ulterior investită cu judecarea acţiunii civile trebuie să îl respecte, acordându-i consecinţele stabilite de lege, se limitează la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, fără a fi extins şi existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei considerate ilicite.

Inexistenţa unei hotărâri penale cu caracter definitiv care, în mod specific, să tranşeze aceste aspecte, în urma unei verificări jurisdicţionale realizate în condiţii de contradictorialitate, face inaplicabile dispoziţiile legale sus-arătate, impunând concluzia că într-o asemenea situaţie lucrul judecat nu poate fi reţinut.

În prezentul proces recurentul l-a invocat, ca prim motiv de recurs, pe acela întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (7) C. proc. civ., considerând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat rezultată din sentinţa penală nr. 114/19.01.2010 a Judecătoriei Piteşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 773/01.10.2010 a Tribunalului Prahova, precum şi din încheierea de şedinţă din data de 11.10.2013 a Judecătoriei Piteşti, rămasă definitivă în dosarul nr. x/2013.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Cum bine a observat instanţa de apel, niciuna dintre aceste hotărâri judecătoreşti nu întrunea condiţiile legale în raport de care s-ar putea reţine în prezentul proces civil, cu forţă obligatorie, autoritatea de lucru judecat a celor stabilite în cuprinsul lor cu privire la existenţa faptei licite imputate pârâţilor intimaţi, ca autori, de către reclamantul recurent.

Are în vedere Înalta Curte că prin sentinţa penală nr. 114/19.01.2010 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în dosarul nr. x/2009, s-a dispus desfiinţarea rezoluţiei nr. 3694/P/2008 emisă la data de 17.02.2009 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti cu privire la săvârşirea de către intimaţii B. şi C. a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen., rezoluţie prin care s-a arătat că neînţelegerile dintre părţi cu privire la încheierea şi executarea contractului nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii sesizate, sub aspect subiectiv şi obiectiv, fiind incident cazul prevăzut de art. 10 lit. b) C. proc. pen. 1968.

În urma desfiinţării acestei rezoluţii, Judecătoria Piteşti a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti "pentru începerea urmăririi penale faţă de intimaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 1şi 3 C. pen..".

Această sentinţă penală a Judecătoriei Piteşti a devenit definitivă ca urmare a respingerii, prin decizia penală nr. 773/01.10.2010 a Tribunalului Prahova, a recursurilor declarate împotriva ei de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de intimaţii B. şi C..

După cum se poate constata, prin aceste două hotărâri judecătoreşti penale nu s-a stabilit în mod definitiv, cu valoare de dezlegare judiciară care avea vocaţia de a dobândi autoritate de lucru judecat, cu privire la săvârşirea de către intimaţi a infracţiunii de înşelăciune imputate lor de către actualul recurent. Trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimaţi nu are semnificaţia cerută prin dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen.. 1968 ori prin cele ale art. 28 alin. (1) din actualul C. proc. pen.., în condiţiile în care începerea urmăririi penale reprezintă doar momentul iniţial al urmăririi penale, deci cel al declanşării procesului penal, pe fondul existenţei unor indicii rezonabile cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu momentul final al procesului penal, caracterizat prin stabilirea, cu autoritate de lucru judecat, a existenţei faptei penale şi a persoanei care a săvârşit-o, în sensul prevederilor art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen.. sau, în mod specific, al prevederilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen.. 1968.

Mutatis mutandis, aceeaşi este, în esenţă, şi situaţia încheierii penale din data de 22.10.2013 a Judecătoriei Piteşti, în condiţiile în care prin aceasta s-a dispus admiterea plângerii formulate de actualul recurent împotriva rezoluţiei din data de 11.09.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, rezoluţie prin care, ulterior reluării urmăririi penale, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intimaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., reţinându-se că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii obiective. În consecinţă, Judecătoria Piteşti, prin încheierea în discuţie, a reţinut cauza spre rejudecare sub aspectul săvârşirii de către intimaţii Romaşcanu a infracţiunii de înşelăciune.

Prin această încheiere penală nu s-a stabilit, aşadar, vinovăţia penală a intimaţilor, considerându-se că sunt autori ai infracţiunii de înşelăciune, ci doar a fost reţinută cauza spre judecare, adică, altfel spus, în vederea efectuării tuturor verificărilor jurisdicţionale necesare stabilirii cu autoritate de lucru judecat a unei eventuale existenţe a faptei şi a vinovăţiei intimaţilor, ca posibili autori ai infracţiuni.

Dimpotrivă, cu adevărat relevante în cauză, prin raportare la exigenţele rezultate din prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. 1968 şi ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen. actual, erau cele hotărâte prin sentinţa penală nr. 864 din 24 martie 2015 a Judecătoriei Piteşti, prin care, în baza prevederilor art. 396 din noul C. proc. pen. şi ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din acelaşi Cod, au fost achitaţi inculpaţii B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de A..

În motivarea sentinţei s-a arătat, între altele, că executarea necorespunzătoare a unui contract, chiar dacă aceasta produce o pagubă cocontractantului, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune reclamate de partea vătămată, precum şi că "în speţă este vorba de o nerespectare a unui contract, răspunderea ce urmează a fi angajată fiind una de natură civilă, iar nu penală(…)".

Această sentinţă a devenit definitivă în urma respingerii, prin decizia penală nr. 478/A din 30 iunie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, a apelului declarat împotriva ei de partea civilă A., în motivarea deciziei arătându-se, între altele, că "…. nu a fost dovedită acţiunea de inducere în eroare referitoare la neîndeplinirea unor clauze contractuale, executarea contractului derulându-se prin virarea de către partea vătămată a unor sume de bani către societatea inculpatului, deşi partea vătămată ştia că sumele pe care le achită nu corespund prevederilor contractului….".

Astfel fiind, se impune fără echivoc concluzia potrivit căreia doar aceste din urmă hotărâri judecătoreşti, prin care intimaţii au fost achitaţi, au semnificaţia unor hotărâri definitive ale instanţei penale înzestrate cu autoritate de lucru judecat în sensul sus-evocatelor prevederi procesual-penale. Or, prin aceste hotărâri s-a reţinut nevinovăţia penală a actualilor intimaţi, deci că aceştia nu au săvârşit infracţiunea de înşelăciune, afirmându-se, totodată, că este vorba despre nerespectarea contractului de natură civilă încheiat între actualul recurent şi societatea comercială în care pârâţii au calitatea de asociaţi.

Primul motiv al recursului nu poate fi, deci, considerat întemeiat prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv al recursului, prin care se afirmă că decizia instanţei de apel a fost pronunţată, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. 1864, precum şi a prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, Înalta Curte înţelege a preciza că atâta vreme cât intimaţii pârâţi au fost achitaţi în procesul penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, iar instanţa penală a apreciat că în relaţia juridică dintre părţi este vorba despre nerespectarea unor obligaţii contractuale, analiza juridică relevantă în prezentul proces trebuie să aibă ca reper contractul nr. x din 16.10.2007, cu modificările ulterioare.

Astfel cum instanţele de fond au arătat, acest contract s-a încheiat între S.C. D. S.R.L. (ai cărei asociaţi erau pârâţii), în calitate de executant, şi recurentul A., în calitate de beneficiar, obiectul contractului fiind, potrivit art. 1 din Convenţie, "construirea conform proiectului ataşat a imobilului de locuit situat pe amplasamentul specificat, în certificatul de urbanism", executantul obligându-se (art. 2) "… să realizeze lucrarea, iar Beneficiarul să o primească şi să plătească preţul convenit, la termenele şi condiţiile stipulat în contract. Lucrarea se determină în anexele contractului prin cantitate, calitate, sortiment, specificaţie, caracteristici, valoare, de către Executant".

Rezultă din cele de mai sus că părţi contractante fiind recurentul şi S.C. D. S.R.L. Piteşti, eventuala executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către societatea comercială putea fi imputată exclusiv societăţii comerciale, aceasta fiind înzestrată cu personalitate juridică proprie şi, din acest motiv, un subiect de drept distinct de persoana pârâţilor B. şi C., ea având propriul patrimoniu.

În aceste circumstanţe, raportat şi la împrejurarea că vinovăţia penală a celor doi pârâţi persoane fizice nu a fost reţinută, pretenţiile băneşti ale reclamantului, astfel cum au fost ele deduse judecăţii în prezentul proces, nu puteau fi îndreptate împotriva pârâţilor, aceştia neasumându-şi, în calitatea lor de subiecţi de drept distincţi de S.C. D. S.R.L. Piteşti, nicio obligaţie proprie prin contractul încheiat sub nr. x/16.10.2007 ori prin modificările lui ulterioare.

Nu se poate ignora că potrivit art. 969 alin. (1) C. civ. 1864 (ca act normativ sub impedimentul căruia contractul litigios s-a născut), "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Astfel fiind, rezultă că, în considerarea principiului numit al relativităţii contractelor, acestea produc efecte şi sunt, ca regulă, opozabile doar faţă de persoanele care, încheindu-le, au dobândit calitatea de părţi contractante, efectele lor neputând fi extinse către terţi decât în cazurile şi condiţiile în care legea ar îngădui aceasta.

Întrucât reclamantul nu a încheiat contractul de executare a lucrărilor cu pârâţii înşişi, ci cu societatea comercială, nu se poate îndrepta cu o acţiune directă în despăgubiri împotriva pârâţilor, aceştia, ca subiecţi de drept distincţi de S.C. D. S.R.L., neputând fi ţinuţi în mod direct nici de îndeplinirea obligaţiilor asumate exclusiv de aceasta şi nici de plata despăgubirilor provocate de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce-i reveneau societăţii comerciale.

În consecinţă, prin raportare la fundamentarea juridică a cererii de chemare în judecată, în mod corect a apreciat instanţa de apel că, prin raportare şi la cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti penale de achitare, nu se poate reţine nicio faptă ilicită delictuală a pârâţilor şi nici nicio culpă proprie a acestora în legătură cu edificarea construcţiei, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale stabilite de art. 998- 999 C. civ. 1864.

Instanţa de apel a făcut, deci, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, fiind de menţionat şi că, în raport cu pârâţii, sunt fără relevanţă prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, potrivit cărora verificarea calităţii lucrărilor executate pentru realizarea construcţiilor şi a intervenţiilor la construcţiile existente pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire sau de desfiinţare, este obligatorie şi se efectuează de către investitori prin diriginţi de şantier autorizaţi, angajaţi ai investitorilor şi prin responsabili tehnici cu execuţia autorizaţi, angajaţi ai executanţilor.

Ţinând seama de toate dezlegările de mai sus, Înalta Curte constată că este inutil a mai examina susţinerile făcute în cuprinsul cererii de recurs cu privire la sumele plătite de recurent în vederea executării lucrărilor stabilite prin contract şi care, în aprecierea recurentului, sunt dovedite, conform dezvoltărilor realizate de acesta în motivarea recursului.

În temeiul prevederilor art. 487 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 7, 8 C. proc. civ. se va dispune, aşadar, respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3567 din 02 octombrie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-pârâţi B. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.