Enforcement of preliminary sale-purchase agreement barred by six-month special statute of limitations absent valid interruption

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 24 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu C. şi D., ca în urma probelor ce se vor administra, să se pronunţe o sentinţă care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în condiţiile antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 aprilie 2015 de către SPN E. şi F. ce are ca obiect material imobilul situat în Braşov, b-dul 15 noiembrie nr. 80, înscris în cartea funciară nr. x-CI-U2 sub nr. topografic x şi să se instituie în sarcina pârâţilor obligaţia de a le restitui cheltuielile de judecată generate de proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1279 alin. (3), art. 1483, art. 1516 alin. (1) şi alin. (2) pct. 1 C. civ.

Prin înscrisul intitulat modificare a cererii de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în principal, obligarea pârâţilor la încheierea, în formă autentică, a contractului de vânzare-cumpărare ce are ca obiect imobilul menţionat, în raport cu obligaţiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2015, iar în subsidiar, pronunţarea, în temeiul antecontractului, a unei sentinţe care să ţină locul contractului autentic de vânzare-cumpărare.

În cauză, au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor G. şi H..

Prin încheierea din 15 martie 2019, Tribunalul Braşov nu a încuviinţat, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 97/S din 5 aprilie 2019, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta D. şi, în consecinţă, a respins, astfel cum a fost ulterior modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1498/Ap din 30 octombrie 2019 (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 20 noiembrie 2019, referitor la calea de atac ce poate fi exercitată), Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de G. şi H., invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca tardiv, apelul împotriva încheierii de şedinţă din 15 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov. A respins apelul declarat de aceştia împotriva sentinţei nr. 97/2019 a tribunalului. A admis excepţia lipsei de interes a apelului declarat de pârâtul C. împotriva încheierii din 15 martie 2019 şi a sentinţei nr. 97/2019 pronunţate de tribunal şi, pe cale de consecinţă, a respins acest apel ca lipsit de interes. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi Coman lohanna B. împotriva sentinţei tribunalului nr. 97/2019.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanţii, pârâtul C. şi titularii cererii de intervenţie G. şi H..

1) Prin cererea de recurs, reclamanţii A. şi B. au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care, în mod greşit, a respins, ca tardiv, apelul declarat de G. şi H. împotriva încheierii din 15 martie 2019 şi, considerând că aceştia nu sunt părţi în proces, a respins şi apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului.

Referitor la tardivitatea declarării apelului împotriva încheierii de şedinţă au apreciat că instanţa de fond, în mod corect, a indicat în cuprinsul respectivei încheieri faptul că împotriva acesteia se poate formula cale de atac o dată cu fondul cauzei, în temeiul art. 64 alin. (3) C. proc. civ.. Încheierea a fost comunicată părţilor odată cu sentinţa civilă nr. 97/2019 rezultând aşadar că judecătorul fondului a soluţionat litigiul prin aplicarea regulilor de procedură aşa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 310/2018. Instanţa de apel însă, în dezvoltarea motivării, a considerat că ar fi fost aplicabile în speţă prevederile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., poziţionându-şi astfel raţionamentul juridic înainte de apariţia modificărilor legislative. În plus, motivarea instanţei de apel este eronată şi raportat la faptul că cererea de intervenţie respinsă de instanţa de fond a fost introdusă după apariţia modificărilor adoptate prin Legea nr. 310/2018, astfel încât aceasta este supusă căilor de atac prevăzute în C. proc. civ. modificat prin Legea nr. 310/2018. De altfel, cu privire la acest aspect, deşi instanţa de apel a propus o altă concluzie, nu a indicat niciun temei de drept concret care să conducă la aceasta, soluţia fiind astfel, parţial nemotivată.

- S-a criticat decizia şi în ceea ce priveşte respingerea, ca lipsit de interes, a apelului declarat de pârâtul C., instanţa considerând, în mod eronat, că acesta nu are legitimare în formularea cererii de apel pentru că "a câştigat" procesul la fond, cu toate că acest pârât a recunoscut pretenţiile reclamanţilor încă de la judecata în faţa primei instanţe.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că pârâtul C. a achiesat la cererea de chemare în judecată, a persistat în eroarea primei instanţe şi nu a făcut aplicarea prevederilor art. 436 C. proc. civ., potrivit cărora trebuia să ia act de recunoaşterea pretenţiilor şi a respins apelul acestuia.

- S-a susţinut caracterul nelegal al soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului propriu, fără analiza tuturor argumentelor prezentate şi fără administrarea probelor solicitate, în esenţă, considerându-se în mod eronat, că ar fi fost necesar indicarea unei anumite manifestări de voinţă din partea pârâtului C., la un moment determinat în timp; că pasivitatea pârâtei D. nu ar putea fi considerată drept recunoaştere în accepţiunea legii şi că singura cale aflată la dispoziţia reclamanţilor este cea reglementată de prevederile art. 1669 C. civ., cu toate că au modificat acţiunea introductivă de instanţă; că obligaţiile de obţinere a certificatului de performanţă energetică, a radierii ipotecii şi a certificatului de atestare fiscală nu reprezintă o condiţie suspensivă în înţelesul art. 1.400 C. civ.

În plus, s-a arătat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la probele solicitate de reclamanţi deşi, în mod fundamental, apelul critica neaudierea pârâtului C.. Or, instanţa a procedat la acordarea cuvântului pe excepţii, le-a unit cu fondul, acordând totodată cuvântul pe fondul cauzei şi s-a pronunţat prin hotărâre, vizând de la bun început o soluţie de respingere a apelului ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Referitor la "fondul" litigiului, s-a arătat că instanţa de apel a considerat ca pretenţiile reclamanţilor sunt prescrise şi că judecătorul fondului a procedat corect respingând proba cu interogatoriul pârâtului C., deoarece nu ar fi indicat existenţa unei cauze întreruptive de prescripţie în intervalul 29 iunie 2015-29 decembrie 2015.

Recurenţii au susţinut că raţionamentul este eronat, întrucât au afirmat că pârâtul C. a recunoscut tot timpul dreptul lor, adică în mod continuu şi neîntrerupt, de la naşterea dreptului şi până în prezent, recunoaşterea manifestându-se în diverse ocazii, inclusiv în intervalul de timp 29 iunie 2015-29 decembrie 2015.

Referitor la pasivitatea pârâtei D., s-a susţinut că statuarea instanţei de apel, potrivit căreia această pasivitate nu poate fi considerată "recunoaştere" în accepţiunea legii, este lipsită de argumente, adică apare ca nemotivată.

În realitate, atitudinea pârâtei D., de totală pasivitate faţă de executarea însăşi a antecontractului, reprezintă un "act de recunoaştere voluntară tacită" a dreptului reclamanţilor de a îndeplini mandatul fără reprezentare acordat de G. şi H., respectiv de a asigura dobândirea dreptului de proprietate în persoana lor mai întâi, precum şi a dreptului părinţilor pârâtului C. de a redobândi imobilul în virtutea executării mandatului fără reprezentare de către reclamanţi.

- S-a mai arătat că excepţia prescripţiei a fost soluţionată, în mod greşit, şi pentru că au modificat cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei, în principal, să dispună obligarea pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi obligarea acestora să transmită dreptul de proprietate şi folosinţa imobilului, în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, temeiul de drept al solicitării fiind constituit de prevederile art. 1.483, art. 1.516 alin. (1), alin. (2) pct. 1 şi pct. 3, art. 1.527 C. civ.

Or, raportat la modificarea cererii de chemare în judecată, au considerat că dreptul material la acţiunea civilă având ca obiect o obligaţie de a face, respectiv obligaţia pârâţilor de a se prezenta la notar în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare se prescrie în termen de 3 ani de la data la care trebuia perfectat contractul de vânzare-cumpărare, sub acest aspect fiind eronată şi susţinerea instanţei de apel potrivit căreia "pentru executarea silită a acestei obligaţii reclamanţii au deschisă doar calea acţiunii în justiţie reglementată de dispoziţiile art. 1669 din C. civ..".

Referitor la obligaţia pârâţilor de radiere a ipotecii şi de procurare a tuturor atestatelor si certificatelor indicate în cuprinsul antecontractului, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că părţile nu s-ar afla în prezenta unei condiţii suspensive, deoarece nu ar fi întrunite prevederile art. 1400 C. civ.

În realitate, de această obligaţie de obţinere a tuturor celor indicate în cuprinsul antecontractului depinde însăşi eficacitatea obligaţiei principale asumate prin antecontract, lipsa acestora fiind sancţionată de legiuitor cu nulitatea actului de vânzare-cumpărare.

Motivele recursului au fost subsumate de reclamanţi celor cuprinse la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

2) Prin cererea de recurs, pârâtul C. a solicitat, pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea, în tot, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Braşov sau unei alte instanţe de apel.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 458 C. proc. civ., prin restrângerea calităţii sale de apelant la situaţia celui ce formal pierde procesul, reţinând doar că a câştigat procesul, cu ignorarea poziţiei sale de achiesare.

Aceasta, în condiţiile în care legiuitorul nu a operat o asemenea restrângere, ci dimpotrivă, a deschis calea de atac şi părţii care a câştigat, după cum reiese din terminologia folosită de articolul menţionat.

În felul acesta, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la judecată în calea de atac a apelului, vătămarea sa prin lipsirea de una din căile de atac ordinare fiind evidentă în sensul art. 174 şi următ. C. proc. civ.

A menţionat că interesul său în a-şi exprima poziţia procesuală de achiesare la pretenţiile reclamanţilor a fost arătat în repetate rânduri, astfel încât justifică interes în atacarea atât a încheierii, câtă vreme poziţia sa procesuală este identică cu aceea a reclamanţilor şi a intervenienţilor, cât şi a hotărârii primei instanţe, câtă vreme poziţia sa, fiind identică cu cea a reclamanţilor, nu a câştigat procesul.

A arătat că stabilirea adevărului juridic este şi în interesul său, chiar dacă aparent finalitatea acţiunii constă într-o diminuare a patrimoniului soţilor Marin. În realitate, finalitatea acţiunii constă în valorificarea antecontractului, iar acest demers conduce la clarificarea componenţei masei de bunuri comune supuse partajului şi respectarea obligaţiilor sale contractuale, ca promitent-vânzător.

3) Prin motivele de recurs, titularii cererii de intervenţie G. şi H. au solicitat, pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea, în tot, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Braşov sau unei alte instanţe de apel.

Au susţinut că instanţa le-a respins apelul, ca tardiv, cu ignorarea prevederilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ., întrucât au promovat calea de atac împotriva sentinţei de fond în termen de 30 de zile, respectiv odată cu fondul, aşa cum prima instanţă a menţionat (greşit) în încheierea de şedinţă din 15 martie 2019 (alin. (3) de la fila x), deşi legal ar fi trebuit exercitată calea de atac în termen de 5 zile de la pronunţare, în condiţiile C. proc. civ. în forma în vigoare de la data introducerii acţiunii.

Au înţeles a se prevala de incidenţa art. 457 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prin a cărui ignorare instanţa le-a respins apelul, ca tardiv.

Astfel, curtea de apel le-a încălcat dreptul la judecată în calea ordinară de atac, vătămarea lor prin lipsirea de una din căile de atac fiind evidentă în sensul art. 174 şi următ. C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinări la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea acestora.

Pentru toate cele trei recursuri, în temeiul art. 485 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat a se avea în vedere invocarea excepţiei tardivităţii acestora, dacă din dosar nu rezultă că au fost declarate în termen, cu consecinţa respingerii cererilor, ca tardiv formulate.

Referitor la recursul reclamanţilor, intimata - pârâtă a prezentat motivele de fapt şi de drept, care conduc, în opinia sa, la constatarea nulităţii acestuia, solicitând a se observa că deşi recurenţii şi-au întemeiat cererea pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu au invocat care sunt normele de drept material care au fost încălcate ori au fost greşit aplicate de către instanţa de apel.

În continuare, intimata-pârâtă a prezentat şi motivele de fapt şi de drept pentru respingerea recursurilor.

Urmare a comunicării întâmpinărilor, recurenţii nu au depus răspuns la acestea.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 septembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1498/Ap din 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 18 noiembrie 2020. Prin aceeaşi încheiere s-a constatat caracterul inadmisibil al recursului declarat de titularii cererii de intervenţie H. şi G. împotriva deciziei, precum şi al recursului declarat de pârâtul C. în partea privitoare la soluţia dată apelului îndreptat împotriva încheierii din 15 martie 2019 a Tribunalului Braşov.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul reclamanţilor are caracter nefondat.

- Critica referitoare la greşita respingere, ca tardiv, a apelului declarat de G. şi H. nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, întrucât interes în promovarea căii de atac - în măsura în care este deschisă de lege - are cel care urmăreşte să intervină în proces prin intermediul acestui mijloc procedural (cererea de intervenţie accesorie) de vreme ce acestuia i-a aparţinut iniţiativa, iar nu părţii în favoarea căreia intervine în timp ce părţile iniţiale ale procesului au la dispoziţie alte căi procedurale de extindere a cadrului judecăţii (cererile de intervenţie forţată, în reglementarea dată de art. 68-77 C. proc. civ.).

Pe de altă parte, întrucât soluţia asupra cererii de intervenţie a acestora, prin intermediul căreia au tins la dobândirea calităţii de părţi în proces, este una definitivă, ea nefiind susceptibilă, conform normelor procedurale incidente, din punct de vedere al aplicării legii în timp, decât căii de atac a apelului.

Astfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, procesul fiind început (la 24.04.2018) anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, el rămâne supus, sub aspect tranzitoriu, normelor în vigoare la data la care a început judecata, inclusiv sub aspectul regimului căilor de atac aplicabil hotărârilor prin care sunt soluţionate, în cursul unei astfel de proceduri, aflate în desfăşurare la data noii reglementări, cererile de intervenţie, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 24, 27 C. proc. civ.

De aceea, este lipsită de temei susţinerea recurenţilor conform căreia cererea de intervenţie, fiind formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, ar fi trebuit să-i fie aplicabile dispoziţiile modificatoare ale acesteia, câtă vreme o astfel de cerere este una incidentală în cadrul unui proces în curs, început anterior adoptării acestui act normativ (şi supus ca atare, normelor în vigoare, anterioare modificărilor legislative invocate).

Astfel fiind, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 64 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la termenul înăuntrul căruia poate fi exercitată calea de atac a apelului împotriva soluţiei de respingere a cererii de intervenţie accesorie, ţinându-se seama de dispoziţiile art. 24, 27 C. proc. civ., care stabilesc ca moment de referinţă, tocmai pentru previzibilitatea procedurii judecare, în ce priveşte aplicarea legii de procedură în timp, data începerii procesului.

- De asemenea, criticând soluţia de respingere a apelului pârâtului C. pentru lipsă de interes, recurenţii-reclamanţi nu dezvoltă aspecte de nelegalitate subsumabile soluţiei de ordin procedural adoptată de instanţa de apel, ci aduc în discuţie împrejurări care vizează fondul raportului juridic, cu referire la faptul că pârâtul ar fi recunoscut pretenţiile reclamanţilor şi în acest context, ar fi trebuit pronunţată o hotărâre parţială, conform art. 436 C. proc. civ.

Or, recurenţii ignoră faptul că soluţia instanţelor de fond a fost una care a vizat excepţia de prescripţie extinctivă - aşa încât o eventuală recunoaştere ar fi putut fi invocată pe acest plan, al consecinţelor asupra cursului prescripţiei extinctive, iar nu al pronunţării unei hotărâri parţiale.

În egală măsură, susţinând că prin nesocotirea dispoziţiilor art. 436 C. proc. civ. - aspect care putea fi valorificat dacă acţiunea era considerată în termen - instanţa nu a pronunţat o hotărâre parţială, recurenţii nu ţin seama de faptul că pârâtul, a căruia recunoaştere o invocă, are calitate de coproprietar, fiind aşadar parte într-un raport juridic având o obligaţie indivizibilă şi de aceea, neputând fi supusă valorificării fără acordul celuilalt coproprietar (pârâta D.).

Astfel, faţă de regimul juridic al coproprietăţii, actele de dispoziţie cu privire la bunul comun nu pot fi făcute decât cu acordul tuturor coproprietarilor (art. 641 C. civ.), astfel încât nu putea produce consecinţele pretinse simpla manifestare de voinţă a unuia dintre titularii dreptului.

În acelaşi timp, obligaţia asumată nu a privit o cotă-parte din drept (fiind vorba în realitate, de o proprietate în codevălmăşie, fără existenţa unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului) pentru a se putea susţine că recunoaşterea operează în limita dreptului titularului acestui act de dispoziţie, ci a privit întregul drept asupra bunului aflat în codevălmăşie.

Aşa fiind, obligaţia de executat era una indivizibilă, prin obiectul ei nefiind susceptibilă de divizarea materială sau intelectuală - întrucât se referea la întregul bun, aflat în codevălmăşie - şi ca atare, nu era posibilă pronunţarea unei hotărâri parţiale (conform art. 436 alin. (2) C. proc. civ.) în limita recunoaşterii făcute de unul dintre codebitori.

- Sunt nefondate, de asemenea, criticile referitoare la soluţionarea, prin reţinerea excepţiei prescripţiei extinctive, a acţiunii deduse judecăţii.

Astfel, învestită cu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prima instanţă a fondului, prin soluţia pronunţată confirmată ulterior prin decizia din apel, a constatat în mod corect că incidente, sub aspectul regimului prescripţiei extinctive al unei astfel de acţiuni, sunt dispoziţiile art. 1.669 alin. (2) C. civ., conform cărora "dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat".

Cum acţiunea a fost promovată la data de 24.04.2018, iar în contract s-a prevăzut ca perfectarea actului să aibă loc până la data de 29.06.2015, în mod corect, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1.669 alin. (2) C. civ., s-a tras concluzia prescrierii dreptului la acţiune, în condiţiile în care n-au putut fi identificate cauza de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, aşa cum au pretins recurenţii.

Astfel, în ce priveşte atitudinea pârâtului C., de recunoaştere a dreptului reclamanţilor, se arată că instanţa nu s-ar fi pronunţat cu privire la probele solicitate prin care se tindea a se demonstra că acesta s-a manifestat tot timpul "în mod continuu şi neîntrerupt, în diferite ocazii, inclusiv în intervalul 29 iunie - 29 decembrie 2015" în sensul recunoaşterii dreptului.

Or, separat de împrejurarea că modalitatea de administrare a probatoriului şi de evaluare a probelor nu se poate constitui în obiect al cenzurii de legalitate în recurs, se constată că recurenţii nu indică în concret actele de recunoaştere cu valoarea întreruptivă de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 2.538 C. civ., a căror nesocotire, cu consecinţe pe planul legalităţii soluţiei să o fi realizat instanţa de apel.

Dimpotrivă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu a fost invocată şi demonstrată o manifestare de voinţă la un moment determinat, situat înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, iar pretinsa atitudine a pârâtului de a nu nega dreptul reclamanţilor neavând valoarea unei recunoaşteri exprese şi nici tacite a dreptului (faţă de exigenţele art. 2.538 alin. (2) C. civ. care nu permit astfel de concluzii doar pe baza unui comportament obişnuit al debitorului care nu face acte de rezistenţă împotriva dreptului creditorului).

La fel, în ce priveşte invocata pasivitate a pârâtei D. faţă de executarea antecontractului, ea nu poate fi asimilată unei recunoaşteri tacite, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, câtă vreme pentru a avea o astfel de valoare şi a fi întreruptivă de efectul prescripţiei, ea trebuia să "rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia".

În acest sens, exemplificând actele de recunoaştere tacită, legiuitorul face referire la "plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea" (art. 2.538 alin. (2) C. civ.), situaţii cărora nu li se poate subsuma, în mod evident, aceea în care debitorul, rămânând în pasivitate, lasă să curgă termenul de prescripţie (situându-se astfel într-o poziţie favorabilă în raport cu cea a creditorului nediligent).

Susţinerea că prin această atitudine pasivă a pârâtei s-ar fi realizat o "recunoaştere voluntară tacită" a dreptului reclamanţilor (promitenţii vânzători) de a îndeplini mandatul fără reprezentare dat de numiţii G. şi H. (părinţii pârâtului C.) de a se asigura dobândirea dreptului de proprietate în persoana lor mai întâi, este una străină de cadrul judecăţii, în condiţiile în care instanţele n-au fost învestite cu judecata vreunei simulaţii prin interpunere de persoane în privinţa părţilor antecontractului sau cu stabilirea existenţei unui mandat fără reprezentare în temeiul căruia să fi acţionat promitenţii cumpărători.

- Este nefondată şi critica potrivit căreia stabilirea prescripţiei extinctive s-ar fi făcut eronat, prin ignorarea modificării aduse acţiunii, în sensul că s-a solicitat obligarea pârâţilor de a se prezenta la notar pentru încheierea contractului în forma autentică, situaţie în care termenul de prescripţie aplicabil era de 3 ani de la data la care trebuia perfectat actul, iar nu cel de 6 luni prevăzut de art. 1.669 alin. (2) C. civ.

În realitate, instanţa de apel nu a ignorat cadrul procesual, reţinând că a avut loc o modificare a obiectului acţiunii, în sensul că, după invocarea prescripţiei extinctive de către pârâtă, s-a solicitat, în principal, obligarea pârâţilor să încheiere actul în formă autentică şi în subsidiar, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Calificând însă din punct de vedere juridic pretenţiile deduse judecăţii, s-a reţinut că în realitate se tinde la executarea silită a obligaţiilor născute din antecontractul de vânzare-cumpărare şi că, dat fiind sediul materiei, reclamanţii au deschisă doar calea acţiunii reglementate de art. 1169 C. civ.

Argumentele instanţei de apel sunt corecte şi fundamentează caracterul legal al soluţiei adoptate, întrucât dispoziţiile menţionate anterior instituie o prescripţie specială în materia executării silite a antecontractelor de vânzare-cumpărare şi ca atare, derogatorie de la cea de drept comun, a cărei neaplicare în mod eronat o invocă recurenţii.

În realitate, reformulând obiectul acţiunii, dar în sensul obţinerii aceleiaşi finalităţi - respectiv, executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare - reclamanţii au tins la o eludare a normelor prescripţiei extinctive, conduită nevalidată de instanţele fondului, care au aplicat în mod corect, cu respectarea principiului lex specialia generalibus derogant, dispoziţiile legale incidente materiei.

- Este nefondată şi critica potrivit căreia obligaţia asumată de promitenţii vânzători ar fi fost afectată de o condiţie suspensivă (referitoare la radierea ipotecii, procurarea tuturor atestatelor şi certificatelor indicate în cuprinsul antecontractului), în absenţa cărora n-ar fi putut fi pronunţată hotărârea care să ţină loc de act autentic.

Pe acest aspect, instanţa de apel a apreciat în mod corect că acea clauză din antecontract, conform căreia promitenţii-vânzători se obligau să vândă până la 29.06.2015 "cu condiţia ca până la această dată să se prezinte extrasul de carte funciară pentru autentificare liber de servicii, certificatul de performanţă energetică, precum şi dovada achitării la zi a impozitelor şi a cheltuielilor locative" nu reprezintă o condiţie suspensivă în înţelesul dat de dispoziţiile art. 1.400 C. civ.

Aceasta întrucât, potrivit textului menţionat, condiţia suspensivă, ca modalitate a actului juridic este aceea de a cărei realizare depinde eficacitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative, iar nu naşterea sau perfectarea acestora.

Altfel spus, naşterea obligaţiei promitenţilor-cumpărători a avut loc în mod valabil la momentul încheierii antecontractului, raportul obligaţional dintre părţi stabilindu-se de la acea dată.

Faptul că promitenţii-vânzători n-au obţinut până la termenul prevăzut în antecontract actele la care se face referire reprezenta un argument în plus pentru a se solicita executarea silită înăuntrul termenului de prescripţie şi nu pentru a se amâna începerea curgerii termenului de prescripţie întrucât nu era vorba de o obligaţie sub condiţie suspensivă.

Mai mult, procurarea documentelor menţionate fiind în sarcina exclusivă a debitorilor (promitenţii-vânzători), respectiva clauză, în măsura în care ar fi văzută ca instituind o condiţie suspensivă este lipsită de efecte, conform art. 1.403 C. civ. ("obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect").

Astfel fiind, momentul de începere a cursului prescripţiei este reglementat de dispoziţiile art. 2.524 alin. (1) C. civ. (data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia să o execute) iar nu de cele ale art. 2.524 alin. (3) C. civ. (de la data îndeplinirii condiţiei, atunci când dreptul este afectat de o condiţie suspensivă).

Ca atare, concluzia instanţelor de fond, în sensul prescrierii dreptului la acţiune anterior promovării acţiunii, este legală, bazându-se pe determinarea corectă a momentului de la care a început să curgă prescripţia, pe stabilirea termenului special de prescripţie şi constatarea inexistenţei unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acesteia.

Pentru considerentele expuse, toate criticile formulate de reclamanţi au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

2) Recursul pârâtului C. are, de asemenea, caracter nefondat.

Pretinzând că prin soluţia de respingere, ca lipsit de interes, a apelului declarat de acest pârât împotriva sentinţei de primă instanţă, precum şi împotriva încheierii din 15.03.2019 (prin care a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie a numiţilor G. şi H.), instanţa a procedat eronat, recurentul-pârât susţine o aplicare restrictivă a dispoziţiilor art. 457 C. proc. civ., care nu ar limita sfera persoanelor care pot exercita calea de atac la cele care au pierdut procesul.

În realitate, dispoziţia procedurală menţionată, reglementând subiectele căilor de atac, subordonează exerciţiul acestui drept procesual (de a ataca o hotărâre) justificării unui interes, care trebuie să fie unul legitim, ca în cazul oricărei cereri adresate instanţei (conform art. 32, 33 C. proc. civ.).

Or, pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că din poziţia de pârât faţă de care se respinsese acţiunea de primă instanţă, acesta nu a justificat un interes pentru a promova apelul şi a critica soluţia, nici în ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie care nu fusese formulată în favoarea sa, ci în favoarea reclamanţilor), nici în ce priveşte cererea de chemare în judecată, care viza un drept al reclamanţilor ce i se opunea şi faţă de care s-a constatat un impediment legal (prescripţia extinctivă) în valorificarea lui.

Susţinerea că nu s-ar fi ţinut seama de poziţia procesuală a pârâtului, care a fost una de recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor, nu-i justifica acestuia legitimarea în promovarea căii de atac împotriva unei soluţii favorabile.

Pe de o parte, pentru că atitudinea din proces nu i-a putut schimba poziţia procesuală, aceea de pârât, căruia i s-au opus anumite pretenţii (şi, odată respinse, înseamnă că nu a căzut în pretenţii şi deci, nu are justificare legitimă pentru a recurge în continuare la serviciul public al justiţiei în reglementarea raporturilor juridice cu reclamanţii) şi pe de altă parte, pentru că această poziţie procesuală, de recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor a fost analizată de instanţă, dar cu valenţele juridice care se impuneau raportat la cadrul judecăţii şi la ceea ce trebuia dezlegat jurisdicţional prioritar (respectiv, dacă poate fi vorba de un caz de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive).

Susţinerea că urmăreşte "stabilirea adevăratului judiciar, care este şi în interesul său, chiar dacă aparent finalitatea acţiunii constă într-o diminuare a patrimoniului soţilor" (pârâţii Marin) nu este una aptă să demonstreze caracterul nelegal al soluţie, câtă vreme interesul părţilor trebuie să fie unul direct, personal şi legitim, subordonat poziţiei lor procesuale, care nu poate fi asimilat unuia din ordin general, ca în cazul exercitării căilor de atac de către procuror (potrivit art. 92 C. proc. civ.).

În ce priveşte criticile aduse soluţiei vizând intervenţia accesorie, ele au caracter inadmisibil, astfel cum s-a reţinut prin încheierea pronunţată în procedura filtru, câtă vreme, raportat la dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. (şi la considerentele dezvoltate pe acest aspect în recursul reclamanţilor) soluţia este una definitivă.

3. Recursul formulat de titularii cererii de intervenţie G. şi H. împotriva încheierii din 15.03.2019 are caracter inadmisibil, astfel cum s-a constatat, prin raportul întocmit la momentul analizării condiţiilor formale ale exercitării acestuia, conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi respectiv, prin încheierea asupra admisibilităţii în principiu din 16.09.2019.

Astfel, s-a reţinut că recursul titularilor cererii de intervenţie ridică, în mod prioritar, problema admisibilităţii acestuia, faţă de dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., în forma incidentă a textului, conform cărora împotriva soluţiei pe această cerere incidentală poate fi exercitată o singură cale de atac - respectiv, apelul - epuizată în cauză.

Ca atare, conform încheierii pronunţate la 16.09.2020 în procedura filtru, s-a constatat, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate pentru a avea loc o legală învestire a instanţei supreme cu critici de nelegalitate.

Astfel fiind, reiterându-se, doar sub aspect formal, soluţia (pentru pronunţarea unitară asupra tuturor recursurilor exercitate în cauză), recursul titularilor cererilor de intervenţie va fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1498/Ap din 30 octombrie 2019 (îndreptată prin încheierea din 20 noiembrie 2019) a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de titularii cererii de intervenţie H. şi G. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2020.