Auxiliary intervention rejected for lack of personal interest; wage creditor status insufficient to establish admissibility

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea atacată

Prin încheierea din 10 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de A..

2. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărârii a declarat recurs A., solicitând admiterea acestuia şi a cererii de intervenţie accesorie.

A susţinut că instanţa a interpretat eronat cererea de intervenţie.

A arătat că în motivarea deciziei, instanţa a făcut trimitere la dispoziţiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ., din care se desprind cerinţele esenţiale ale intervenţiei voluntare, care caracterizează oricare dintre formele acesteia şi anume: existenţa unui proces în curs de desfăşurare, iniţiativa introducerii în proces a terţului să aparţină acestuia, invocarea de către terţ a unui interes propriu şi, de principiu, lipsa calităţii de parte originară a tertului intervenient. De asemenea, tot instanţa a făcut trimitere la art. 33 C. proc. civ., care vorbeşte despre interes, legiuitorul denumindu-l ca fiind acel folos practic, material sau moral urmărit de cei care au formulat cererea de intervenţie, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia.

Prin urmare, chiar şi în ipoteza cererii de intervenţie accesorie, terţul trebuie să justifice un interes personal, care constă în apărarea unui drept sau interes propriu, suplimentar dreptului părţii în folosul căreia a intervenit.

Prin prisma celor de mai sus, recurentul a susţinut că, analizând cererea de intervenţie, rezultă că se încadrează în condiţiile de admisibilitate ale intervenţiei, singura problemă a instanţei referindu-se la art. 249 C. proc. civ., în sensul că nu a dovedit interesul.

Recurentul a considerat însă că instanţa nu a respectat rolul activ al judecătorului, în opinia acestuia, aceasta având posibilitatea a întreba lichidatorul judiciar al reclamantului dacă este sau nu creditor.

3. Procedura de filtru

Prin rezoluţia din 15 octombrie 2020, s-a stabilit termen de judecată la 18 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citare părţi.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Prin art. 61 C. proc. civ. sunt definite formele intervenţiei voluntare (principală sau accesorie), fiind tratate, în comun, şi condiţiile pentru formularea cererii, respectiv existenţa unui proces în curs de desfăşurare, iniţiativa introducerii în proces a terţului să aparţină acestuia, invocarea de către terţ a unui interes propriu şi, de principiu, lipsa calităţii de parte originară a terţului intervenient.

Potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., intervenţia este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Se observă că prevalându-se de dispoziţiile cuprinse în textul de lege menţionat, recurentul a susţinut interesul său în promovarea cererii de intervenţie accesorie în sprijinul intimatului - reclamant B. S.A., prin prisma faptului că a avut calitatea de salariat şi că în prezent este creditor salarial al acestuia.

Or asemenea susţineri nu pot fi primite, în raport de natura juridică a cererii de intervenţie accesorie.

Spre deosebire de intervenţia principală, prin intermediul căreia terţul deduce spre soluţionare instanţelor judecătoreşti o pretenţie proprie, în ipoteza cererii de intervenţie accesorie, terţul nu formulează decât apărări în sprijinul părţii în interesul căreia a intervenit, urmărind pronunţarea unei hotărâri în favoarea acesteia din urmă.

Astfel, în timp ce intervenţia principală are natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată, intervenţia accesorie nu este decât o simplă apărare.

Se reţine, totodată, că cererea de intervenţie este supusă condiţiilor comune de admisibilitate ale acţiunii civile, astfel cum acestea sunt prevăzute de lege, una din acestea fiind cea cuprinsă în art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care statuează în sensul că printre alte cerinţe pentru formularea şi susţinerea unei cereri în faţa instanţelor civile există obligaţia ca autorul acesteia să justifice un interes.

În completarea acestor prevederi legale, dispoziţiile art. 33 C. proc. civ. stabilesc că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Aceleaşi norme procedurale prevăd că şi dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

Aşadar, deşi natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare, terţul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, acesta trebuind să justifice interesul personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane, interesul personal al terţului constând în apărarea unui drept sau a unui interes propriu, suplimentar celui al părţii în folosul căruia a intervenit.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că nu este admisibilă cererea de intervenţie formulată, deoarece nu justifică interesul propriu, reţinere criticată de către recurent prin calea de atac promovată.

Nu pot fi primite însă susţinerile recurentului referitoare la existenţa unui interes personal, întrucât calitatea de creditor, fost salariat, nu justifică interesul în orice tip de proces.

Ca atare, nu sunt relevante criticile recurentului privind lipsa rolului activ al instanţei care nu a făcut demersuri pentru afla dacă este sau nu creditor al intimatului - reclamant.

Prin urmare, în aprecierea întrunirii condiţiilor de admisibilitate ale cererii de intervenţie accesorie, instanţa de apel, în mod corect a respins-o, ca inadmisibilă.

Având în vedere cele anterior arătate şi constatând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 61 raportate la cele ale art. 33 C. proc. civ., se va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de titularul cererii de intervenţie A. împotriva încheierii de şedinţă din 10 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2020.